Fluturii de la sălcii

(anul acesta au nuntit)

1.

Plouă... cad caisele-n livadă...

un copil aruncă lumini albastre în port
te caut
catargele sunt cruci mişcătoare
miroşi a ţărm
şi-a dragoste

un violonist
cântă între ziduri
tu plăteşti
apoi înşiri cuminte fotografii
treziri şi mulţi fluturi

fotografiile tale sunt alb negru
m-ai ţintuit la fereastră
ca pe-un fluture în insectar
văd stradela boschetarilor romantici
îţi povestesc uneori despre ei
tu zâmbeşti
ridici din umeri şi întrevezi lumi
n-ai avut niciodată curajul să priveşti în jos

2.

când iubirile au înlocuit nălucirile şi plăsmuirile
în haina nouă s-a îmbrăcat dragostea
doi copii aleargă cu zmeul
strigând la ferestrele noastre

azi mi-a ieşit în cale prima bufniţă
am mers cu ea la salcia poetului
în scorbură n-am găsit nimic
ariciul fugise

ceva
ca o vrajă
pluteşte pe ţărmul acesta înalt
cărarea coborâtoare spre mare
a făcut ramuri
ca un arbore
cu ramurile-n mare
şi rădăcinile-n cer

toţi fluturii de la sălcii
anul acesta au nuntit
aşa de frumos
i-am auzit cântând
pe luna plină
şi când din lună
n-a mai rămas
decât o paranteză
au făcut şi ei o noapte lungă

străveziu este muntele acum
în spatele lui este marea
după logodna cu Infinitul
începi să simţi
nedefinită
şi plină de viaţă
aripa gândului
zborul ei neîntrerupt

când s-a arătat martora
iară
şi-a început să crească
ea
luna
făcuse ogradă nouă
pentru casa de pe plajă

3.

zestrea ta
omule
fă-o să fie
atât cât este
şi încă ceva
scară interioară
cu multe trepte
care urcă
sau coboară
ca tot zborul gândului
să fie
întotdeauna viu
şi apăsat
pe realitatea imaginarului
din care
doar gura paharului
este cercul perfect
pe care aşteaptă ea
bila albastră
care-n curând
se va rostogoli
pe linia vieţii

4.

de câte ori ţi se năzăresc lumi
în spatele limanurilor
se nasc decorul şi corul
în zboruri transparente
cântecul şi lătratul de câine

întâmplările-s cele care sunt să fie
sub umbrela albastră a cerului
pe care norii alunecă
picătură cu picătură
la rădăcina crescută din piatră

pietrele noastre de hotar
fâşii de pământ
între ape

5.

nu pierdem nimic
decât
cel mult
o iluzie

eu şi geamănul meu
de când mă ştiu
înălţăm acelaşi zmeu

se aşterne blând seara
mai pun câte o piatră pe scară
să pot urca iară
spre vară

Plouă... cad frunze şi gânduri pe rând...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Et in Arcadia ego

(plecasem de la copacul trăsnit)

1.

spune tu ce loc de vis
între iad şi paradis
orb să fii să nu găseşti
rai în cele pământeşti...

şi uite-aşa
imaginile - şi fac de cap
amintirile vin peste noi
insularii din vecinătatea ţărmului înalt

pe un paner
un guguştiuc şi-un porumbel
şi tot ce-ţi cântă inimioara
e-n susur de izvor
rebel

Meşterul matematicar,
cu cioara-n vârf de par,
se plimbă hoinar
peste hotar
de la Pasarela lui Cerasela
până la Stradela lui Adela
cea care-nvârte jumătate din galaxie
într-o colivie de cuvinte
cu Carul Mare şi Cloşca cu Pui
în pridvorul cu Cassiopeia lui Maya
într-un pui de poveste de august
cu Isihie de la Frăsinei
sfătuindu-mă, cu Glas de Pateric
şi pilde de Filocalie

"Măi, tăticule, să te rogi din toată fiinţa, din toate ale tale, din
toată măsura neputinţelor şi slăbiciunilor tale. Aruncă-le pe toate
spre Hristos, zvârle-le în focul închinării. Închină-le pe toate lui
Hristos, să le prefacă după cum ştie El. Întoarce-I cu închinare
deplină darul lui Dumnezeu, ca să primească pecetea harului."

încercat de duioşie
tu din Unu faci o mie
şi din mie nu mai ştiu
că se pierde în pustiu

pus pe şaua calului
pe cărarea ţărmului
coborâm pe digul plajei
şi cu băţul de alun
facem din atunci
acum
şi dăm zvon
că v-am trimis
un cais dintr-o livadă
şi Flamingul năzdrăvan
cu joben şi geamantan
deschidem sertarele de la mansardă
vizităm stradela boschetarilor romantici
trecem pe la piramida de pe plaja cu suflet
înmulţim nunta fluturilor de la sălcii
cinstim şi iubim marea

din lună
n-a mai rămas
decât o paranteză
facem o noapte lungă
cu întâmplările, cântecul şi lătratul de câine

plecasem de la copacul trăsnit
acum despicat de furtună
în zboruri transparente

cărarea coborâtoare spre mare
a făcut ramuri
ca un arbore
cu ramurile-n mare
şi rădăcinile-n cer

iubirile au înlocuit nălucirile şi plăsmuirile
în haina nouă s-a îmbrăcat dragostea
doi copii aleargă cu zmeul
strigând la ferestrele noastre
azi mi-a ieşit în cale prima bufniţă
am mers cu ea la salcia poetului
în scorbură n-am găsit nimic
ariciul fugise

ceva
ca o vrajă
pluteşte pe ţărmul acesta înalt

Plouă... cad caisele-n livadă...
un copil aruncă lumini albastre în port
catargele sunt cruci mişcătoare

mirosim a ţărm
şi-a dragoste
ne caut

uite-aşa se face iară
ziua cea mai plină
cu cărări şi cu lumină

Et in Arcadia Ego

Constanţa, luni, 5 august, 2019

2.

uite că s-a strâns cântarea
în strigarea

"Pleacă-te Îngere!
Spre mişcătoarele
Pustietăţi."

şi de aici
se ridicară apele
se treziră munţii
şi pe Muntele Tabor
a venit un nor vorbitor

stau în însemnări minore
din minuscule majore
note de pe portativ

o cortină stă să cadă
scena-ntreagă să se vadă
tu pictând la un motiv

nu mişca să-ţi prind scânteia
din pădurea fermecată
de acum şi altădată

chiar aici, în miezul nopţii
cade-un punct din zarul sorţii

"Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede?"

Tocmai de-aceea
Clipa cea lungă
Stă să ne-ajungă
Din urmă

Ne-au ajuns din urmă paşii
Şi-au trecut mai în faţă
Fiecare cu povara
Şi cu rugăciunea sa

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păpuşa pe care nu am avut-o

Am atât de multe vise...
şi o singură viaţă doar...
Luna alergă după mine,
pe strada pustie dar plină...
Acum, nici măcar nu plouă,
pentru că în jurul meu
înfloresc ghioceii...

Autoportretul şi-a pierdut
creionul care mă cunoaşte,
undeva într-o toamnă
de demult...
Încâlcesc adevaruri
pierdute pe un val de tristeţe...
E o zi bună
pentru a inventa lumi!

Păpuşa pe care nu am avut-o
Ţi-am dăruit-o ţie la prima ocazie.
Dar tu ai uitat că trebuie
să vorbeşti cu ea din când în când;
Stă uitată în mormanul tău de jucarii...
Şi tace...

Păpuşa pe care nu am avut-o,
pe tine te iubeşte mai mult...
îmi e dor de păpuşa care te iubeşte pe tine...

Când sunt singură,
mă mai atârn doar de vise...

Am atât de multe vise...
şi o singură viaţă doar...

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (5 iulie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

13-15 iunie, 1990

(trei zile cu Dileme)

1.

când pescăruşii se opresc din zbor
şi pare că surâd tuturor
vezi cine cântă
şi descântă
prin Tomis trecea
întâmplarea se pregătea

plan mare aveam
cu soarta oraşului
ridică un pic de cortină
şi ceaţa dispare

13-15 iunie, 1990
la Universitatea Ovidius
Simpozionul de Spaţii Ordonate
În ciuda celebrei mineriade
gonacii, cu bâtele prin Bucureşti

de pe dunga zării
se apropie punctul albastru
călare, cântând

2.

tu risipeai speranţa în care raza Încă
îşi aduna sclipirea în peştera adâncă
prin care din poveste treceai în Rodador
unde din miezul verii o floare dintr-un spor
se întâlni-n înaltul cu umbra unui nor...

sunt bine dar un colţ de sferă
învârte în sens invers jumate dintr-o eră
o inegală pantă se risipea-n trecut
şi alta spre cărare-mi lăsa să cânte-un mut

acum se răspândiră, dintr-o veste,
o casă, o stradelă şi-o poveste
rămân la piramidă, scrijelituri de rouă
şi-n mine noduri sfinte fac floare-n cifra nouă

mă plimb în echilibrul unei Leme
lăsat să nască-n tine trei zile cu Dileme

tu te-ai ascuns pe scena-n care jocul
ţinea Hazardu-n Tympu-n care Locul
cânta-n peninsular rostogolind un zar
pahar după pahar
secţionând în (Y)-ci gândul
când clipă după clipă
vin pene de-o aripă
şi zborul dinlăuntru şi afară
ţineau psaltirea veche într-o cântare iară

3.

un bard taie cu barda butucul plin cu noduri,
şi sfera mea se sparse în miile de coduri

în amintirea bilei urc o scară
pe care când se urcă se coboară
Geamănul mi-a lăsat pentru tine
un bilet din caietul lui de aritmetică
"Intr-o clipă ruptă-n două de măruntul Infinit,
am lăsat de ieri sămânţă de salut: Bine-ai venit!
şi punând în clipa bearcă semn pe care nu-l ştiai
am lăsat cârlig la cercul cel pe care-l bănuiai
că-i din bila cafenelei când făceam din toate coduri,
semănate-n curtea veche unde ţin eu nouă poduri
unu-i podu-n care zborul este plin cu porumbei,
altu-i podul amintirii cu şcolari şi cu căţei"

aşa se face că-n ascuns, târziul
înmuguri tăcerea din gardu-n care viul,
curgea într-o pădure, în cea în care fiul,
îşi căuta cărarea şi uşa dintr-o stâncă
adâncă

4.

şi-ar mai fi de spus mai multe
dar acum
la claca serii
toarcem firul de poveste
că de-aicea mult mai este

Doamne, vezi tu via vieţii, să rodească Infinire
din Lumina fără margini, picătură de Iubire

aşa mi-a fost hărăzit
să dau tonul
şi cântecul să-l aud
pe mai multe voci
în ecou

mâine-s Moşii de vară
vreau să îţi spun
se simte bine că
acesta-i un acum
când pescăruşii se opresc din zbor
şi pare că surâd tuturor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună nouă, lună nouă

Lună nouă, lună nouă,
Dă-mi motive şi când plouă
Să te scutur de podoabe,
Să fac mieilor cocioabe
Din sprâncenele de ceară,
Arcuite-n plină seară.

Către mine tinzi podeţe
Moleşite de blândeţe...

Lună plină, lună plină,
Să-mi sacrifici o virgină,
Care plânge-n umbra ei.
Du-o-n casele cu miei
Să se-aprindă lumânare,
Să mocnească-n desfrânare,
De la ultimul pătrar
Până piere pe altar.

Lună nouă, lună plină,
Nopţile n-au nicio vină!
Se aruncă peste mine
Cu tot cerul în buline...

Smulge-mă pană cu pană
Şi întinde-mi o capcană,
Care să mă-mbrace viu
Cu un sânge auriu,
După care poţi să mori
Şi să mă iveşti din zori.

Lună plină, lună nouă,
Să mă plângă toţi în rouă!
De la ultimul pătrar,
Să mă-ntindă pe altar
Noaptea care ţi-e stăpână,
Noaptea care mi-e bătrână.

Luna tace,
Luna vrea
Să mă tulbure ca ea.

Luna curge,
Luna-i sus
Şi eu tocmai la Apus.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acesta nu este un poem de dragoste

Nu e descătuşarea unei iubiri,
uşurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aştepţi dar vin oricum
când nu mai contează
şi nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,
înalţă copilăriei zmeie din nisip.
Nu ştiu să iubesc. Nu ştiu să nu iubesc.
Uit să te uit şi nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
odată cu năframa roşie a înserării
când toate dor şi nu mă doare
să te văd ţintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neştiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenuşă şi mă şterg din anotimp
sunt cer şi trăiesc din leşul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
şi ele prindeau viaţă mergând sub pământ.

Azi am plecat şi ziua m-a urmat cuminte
nu aveam seminţe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
şi lemnul ei plângea în mine
plângea şi nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunţii.
Tu nu ştii sau poate tocmai pentru ca ştii, taci şi te lepezi de cuvinte
sunt mici şi bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morţilor s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine şi colţul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca şi te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună
odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu ştie că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aştepte în genunchi
cu soarele în palme şi ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.

poezie de Mihaela Roxana Boboc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul Nou

Un an s-a dus din viaţa mea
S-a dus usor, încet s-a stins,
Contur alt an să prindă vrea
Şi trece totul ca un vis...

Mă-ntreb de anul ce-a trecut
L-am dedicat lui Dumnezeu?
Fapte de laudă am avut
Sau am făcut mai mult ce-i rău?

Mă-ntreb de Domnu-I mulţumit
De jertfa, care I-am adus?
Dacă mă mustră c-am greşit
Şi nu am fost în tot supus?

Să meditez încerc acum
La toate, câte le-am făcut
Căci am atâtea să Îi spun
Şi vreau s-o iau de la-nceput,

Să fiu pe placul lui Isus
Căci El e Dumnezeul meu,
Să împlinesc tot ce mi-a spus
Chiar dacă, uneori mi-e greu...

În fiecare an promit
Că voi fi altul, bun şi drept,
Dar apoi uit ce am vorbit
Şi nu mai sunt cel înţelept

Îmi cer iertare de la Tine
Isuse blând şi iubitor
Ai milă astăzi şi de mine
Te-ndură, drag Mântuitor,

Pe Tine, vreau să Te slujesc
Aşa cum sunt eu păcătos
Promit de azi, mă străduiesc,
Să fac doar ce e de folos

Şi plină candela să-mi fie
Cu undelemn, eu îmi doresc
Căci vreau a Ta Împărăţie
Cu ai mei cei dragi, s-o stăpânesc.

Anul acesta care vine
În toate am să chibzuiesc
Căci Doamne, ştiu, că fără Tine
Nimic nu pot să izbutesc.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (27 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara în Vamă

seara în Vamă
greierii mi se plâng
când apusul îşi depune cenuşa
în nisipuri
norii trec neconsolaţi
spălaţi prin apa asta sărată
marea asudă
ca o piatră surdă
obosită de atâta timp nesfârşit
fără orizonturi
plină de cicatrici mişcătoare
răsărituri
ce au rău de mare
pescăruşi ce fac rotocoale
deasupra poeţilor nerăbdători
valuri ce se despletesc
de pe trupurile noastre de cărămidă
gândurile mi se dilată înspre soare
şi dispar
tăcerile noastre vorbesc
mă trezesc cu mâinile cuprinse
între braţele tale
soarele sapă în nisip
trupul tău fierbinte
marea îţi curge pe umeri plete
simt că eşti atât de emoţionată
inima ta scoică
mărturiseşte perfect viaţa
pe această plajă
între două ceruri

poezie de Ionuţ Calotă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele fericirilor

Ce bucurie a fost
pe bunicul meu,
când preotul satului,
întrebat de el,
cum poate ajunge
pe Muntele celor nouă
Fericiri,
a arătat
spre copilul care eram,
spunându-i
că va reuşi doar
cu aripile mele.
Atunci,
aflând că pot zbura,
i-am întrerupt bucuros,
strigând
că vreau să-l duc
pe bunicul
acolo.
Dar, nu ştiu cum,
prins în hora
Timpului,
am uitat de aripi.
Într-o zi,
când am găsit
bastonul bunicului,
de care aveam nevoie
la mers,
am deschis
Cartea Cărţilor,
să găsesc drumul
spre cele nouă Fericiri.
Şi tocmai atunci
a intrat,
în camera mea,
un înger
care mi-a zis
"Bunicule"!

poezie de Pavel Lică din Ecouri din lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă în mine

Plouă în mine, mai mult decât ştii,
mă plouă rostiri, cuvinte curate,
sculptată în ceaţă,
mi-este ruga să vii,
pe frunte mă plouă, iubire...
păcate.
Mă plouă cărarea ce-mi ştie suspinul,
nerăspunsuri din taină,
la întrebări tot mai multe,
pe trup din cişmea,
ne plouă destinul,
când lumi amintire se-aşează
s-asculte.
Mă plouă o viaţă, mă plouă un cânt,
îmi plouă pământul,
colindul aiurea,
mă plouă cu îngeri,
cu frunze de vânt,
mă plouă şi macii...
dar mă iartă pădurea.
Mă plouă oraşul, cu paşi...
că nu treci,
mă plouă cu oameni, mă plouă dureri,
fâşii de întuneric, mă plouă...
sunt reci,
în amurgul adânc,
mă plouă tăceri.

poezie de Aurel Chiorean
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete. Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realicartea

Din carte a ieşit un ochi.
Deşi era obosit s-a deschis larg
şi în acel moment a văzut unele lucruri pentru prima dată.
Nu după mult timp şi-a făcut apariţia un nas.
Acesta a mirosit deja ce se întâmplă.
Dar când să intre în încăpere i s-a închis repede uşa.
Nu era de el, locul lui era în carte şi atât.
Apoi din carte a ieşit o ureche.
Aceasta a auzit mult zgomot.
Şi mai apoi bârfe, dar nu s-a aplecat la ce se vorbea.
Gura şi-a făcut şi ea intrarea.
Celelalte i-au povestit deja experienţele avute.
Ea ar fi avut atât de multe să spună,
dar cartea a învăţat-o să tacă.

poezie de Ana Truta (noiembrie 2020)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin tunelul de tăcere

(cărarea-i pierdută)

1.

împărţim din durere
aşa cum împărţeam înainte ţigările

în sufletul nostru
florile iubirii
fac încă seminţe

cuvintele-şi lasă neputinţele-n faţa durerii
unde vezi un scaun liber
acolo eşti tu
unde sunt două
acolo suntem noi
şi dacă-s mai multe libere
tot noi suntem
pentru că împreună
le ducem pe toate

un ţiuit ca de greier
se joacă pe creier
taci şi ascultă
ai auzit?
vreau să mă asigur
că nu-i doar o părere
o iluzie

2.

sensul vieţii
se zice că-l afli
pe întuneric

depănăm firul
prin labirint
într-o direcţie necunoscută

dorul se face nod tare
de nedestrămat

în 17 minute
vin să te iau la dig
acolo-i locul crescut
din versul acela cu cerul
şi cuibul de lebădă

3.

însemnări pe scări
ochi verzi, gânduri albastre
fericirea cu dezastre

I still consider myself a true novice

- mai caută o dată
- bine, aşteaptă un pic

chestia aceasta-i prea de tot
My work has just begun.

4.

din când în când
mă bate aşa
câte un gând
să fac câte-o rătăcire
prin locurile pe unde
cărarea-i pierdută
pentru că pe acolo
nu prea ajunge picior de om
doar năluciri de zbor şi arătare
făcând din zbor să crească umbruţa de răcoare

treaptă după treaptă
scară după scară
spre seară

în ziua aceea de vară...
ne-am plimbat toată ziua prin soare
la mare-am ajuns doar înspre seară
ne-am oprit pe plajă la Pescărie
aceeaşi mare albastră-verzuie
ca la Eforie

5.

portret între niciodată şi întotdeauna
face împreună cu noi socotelile-n care
esenţialul doar există
nu se exprimă
pentru că aşa este el
inexprimabil

în pasul piticului
pe urmele uriaşului
un maestru al nimicului

6.

Prin tunelul de tăcere, cere, cere
Un ecou, ou, ou, ouuu
Ca un val, val, vaaal
Nou, nou, nouuu
Vine, vine, vine
Ca un munte de durere
Nu ca un munte
Chiar un munte
Munte, munte, munteee
În care cântă paseri din nunta viselor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc femeile triste...

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum
oricum nu mai contează
cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig
voi înnopta în el strigându-te

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţi târzii

iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip

respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul invizibil

(la sfârşitul viitorului)

1.

căzute din cer, cuvintele mesagere, găzduite-n inima ta
tare de dimineată, înainte de răsăritul soarelui, te cheamă la mare
aerul dimineţii se umple de lumea invizibilului
care-i mult mai bogată
ca cea a vizibilului
cu îngeri şi cu oameni invizibili
ca omul de ieri şi ca cel de alaltăieri
între cei invizibili şi imposibili fiind şi tu
celcarezicecă "între acum şi atunci
se intinde o clipă lungă
ca o punte între a fi şi a nu fi"
trăite deodată-ntr-un punct cu proprietăţi
care descrie locul geometric
de prin alte locuri şi alte dăţi

mâinile olarului simt mai bine nectarul lutului
aşa cum mâinile sculptorului modelator
simte trupul formelor de neatins
precum albina simte nectarul din floare
şi învăţătorul, răspunsul din întrebare

2.

Nici nu mai ştiu când am apărut.
Îmi aduc aminte că era o zi ca azi.
Eram invizibil, ca un păianjen inexistent.
Lucrurile vechi s-au dus. Toate sunt noi acum.
Etic, estetic şi viu, din tată-n fiu.

Ascultă cum cântă cocoşul.
Dimineaţă-l auzi în vis.
Apoi te trezeşti şi-l auzi altfel.
Mi s-a umplut sufletul
de cântecul cocoşului
şi de lătratul de câine

3.

Mă trezisem devreme.
Nu aveam nimic de făcut.
Ceva mă ţinea totuşi în ultimul vis
De la sfârşitul viitorului

Astăzi e ziua ta de naştere
am învăţat de la tata că 8
este Infinitul în picioare
numai că pentru el
Infinitul este mai mult decât cel
pe care-l folosesc matematicarii

Paranteze pentru inimi şi plajă.
Ne grăbim. Soarele nu aşteaptă.
Mergem să prindem primul tău răsărit.
Maya, sub vişin, aşteaptă o îmbrăţişare
În livada cu vişini de pe ţărmul de mare

4.

Se întâmplă într-un verde-albăstrui de iederă
Să-mi scape un sâmbure de adevăr şi de dor
Algebra misterului se ţine de calendar.
Gâlceava culorilor la ivirea zorilor
Ceasuri lente, clipe lungi...

Şi totuşi, ai deschis o uşă imaginară.
Ai păşit peste un prag inexistent
Şi te-ai trezit, trup şi suflet, în gară.
Ai urcat în ultimul vagon
Rezervat pentru bâlciul deşertăciunilor...

Nici nu se putea mai bine de atât.

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva în care găseşti începutul

(arcade cu dale pi-ra-mi-da-le)

1.

ploi calde de vară-s la arcadele mele
prin ferestrele cartului doi
niiiii-ha-haaaaaaa

corapina prinsese parfum
de ape şi drum

a venit la mine Ana
cu nucii de la Comana
din livada lui Blandiana

orizontul creşte piramidal...

2.

Dorra, cu dragostea
cu ochii ei frumoşi
cu felul de-a fi
cu naşterile ei
când am tremurat pentru fiecare pui
ea a fost "sămânţa"
care-a căzut în inima mea
şi s-a înmulţit

cu ce poţi începe mai bine
decât cu sămânţa
aruncată-n ogorul cel bun

3.

Ionela Lungu de la Humuleşti
a ieşit cu taraba de mărţişoare
între Voivodeni şi Aldeşti
însoţită de-o păpuşară
şi-un fluieraş din solz de peşte...

4.

la început
era un zid
am luat din el
câte o piatră
şi-n cele din urmă
în dreapta zidului
absenţele făcuseră scară

umbra mea o luase-nainte pe ea
iluzia şi singurătatea
gemene
începuseră să-mi semene

omule, e grav.... foarte grav....
acum sunt licantropus... nu ştiu decât să latru... la lună...

o tai pe jos
pe uşa din dos
de unde duce cărarea-n pădurea de ieri
acolo unde se zice
regele peşte-albastru s-ar fi întâlnit cu
Amintirea care
mă loveşte-n plex
cum te loveşte
pe nepusă masă
o bucurie
fără motiv
doar aşa
să fie
o dungă fără tiv

5.

tata-n cânepa topită prinse-un somn cât un copil
ce-nghiţise o pitică învârtită-n ringhişpil
se strânsese lume multă de pe deal, de pe coclaur
ca sa vadă omul care capturase un balaur

trecând prin copilărie
înconjurat de dealuri
şi vie
şi-mi spune-ntr-o şoaptă
geamănă cu tăcerea unei păduri
ţine tu pomul acesta
să-l sădim împreună
să-l îngrijim
să crească
şi să rodească
bolta cerească
tu şi eu
să-l slujim
cum slujeşte credinciosul
lui Dumnezeu

Şi tot aşa,
Din aproape în aproape
Toate acestea s-au strâns
Într-un fel de ştafetă
Care
Dacă ajunge Întregul la tine
Înseamnă că trăieşti
Printre oameni oneşti

pe şevalet
pânza albă aşteaptă

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!