13-15 iunie, 1990

(trei zile cu Dileme)

1.

când pescăruşii se opresc din zbor
şi pare că surâd tuturor
vezi cine cântă
şi descântă
prin Tomis trecea
întâmplarea se pregătea

plan mare aveam
cu soarta oraşului
ridică un pic de cortină
şi ceaţa dispare

13-15 iunie, 1990
la Universitatea Ovidius
Simpozionul de Spaţii Ordonate
În ciuda celebrei mineriade
gonacii, cu bâtele prin Bucureşti

de pe dunga zării
se apropie punctul albastru
călare, cântând

2.

tu risipeai speranţa în care raza Încă
îşi aduna sclipirea în peştera adâncă
prin care din poveste treceai în Rodador
unde din miezul verii o floare dintr-un spor
se întâlni-n înaltul cu umbra unui nor...

sunt bine dar un colţ de sferă
învârte în sens invers jumate dintr-o eră
o inegală pantă se risipea-n trecut
şi alta spre cărare-mi lăsa să cânte-un mut

acum se răspândiră, dintr-o veste,
o casă, o stradelă şi-o poveste
rămân la piramidă, scrijelituri de rouă
şi-n mine noduri sfinte fac floare-n cifra nouă

mă plimb în echilibrul unei Leme
lăsat să nască-n tine trei zile cu Dileme

tu te-ai ascuns pe scena-n care jocul
ţinea Hazardu-n Tympu-n care Locul
cânta-n peninsular rostogolind un zar
pahar după pahar
secţionând în (Y)-ci gândul
când clipă după clipă
vin pene de-o aripă
şi zborul dinlăuntru şi afară
ţineau psaltirea veche într-o cântare iară

3.

un bard taie cu barda butucul plin cu noduri,
şi sfera mea se sparse în miile de coduri

în amintirea bilei urc o scară
pe care când se urcă se coboară
Geamănul mi-a lăsat pentru tine
un bilet din caietul lui de aritmetică
"Intr-o clipă ruptă-n două de măruntul Infinit,
am lăsat de ieri sămânţă de salut: Bine-ai venit!
şi punând în clipa bearcă semn pe care nu-l ştiai
am lăsat cârlig la cercul cel pe care-l bănuiai
că-i din bila cafenelei când făceam din toate coduri,
semănate-n curtea veche unde ţin eu nouă poduri
unu-i podu-n care zborul este plin cu porumbei,
altu-i podul amintirii cu şcolari şi cu căţei"

aşa se face că-n ascuns, târziul
înmuguri tăcerea din gardu-n care viul,
curgea într-o pădure, în cea în care fiul,
îşi căuta cărarea şi uşa dintr-o stâncă
adâncă

4.

şi-ar mai fi de spus mai multe
dar acum
la claca serii
toarcem firul de poveste
că de-aicea mult mai este

Doamne, vezi tu via vieţii, să rodească Infinire
din Lumina fără margini, picătură de Iubire

aşa mi-a fost hărăzit
să dau tonul
şi cântecul să-l aud
pe mai multe voci
în ecou

mâine-s Moşii de vară
vreau să îţi spun
se simte bine că
acesta-i un acum
când pescăruşii se opresc din zbor
şi pare că surâd tuturor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai spus tu, nu se poate

(Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună)

Motto: "Fă bine şi aruncă-l în drum pentru că nu ştii când îl vei găsi"
(proverb armean)

1.

Spune tu că ştii ca mine
Ce e rău şi ce e bine
Cum ţintise Delianul
Punctul despicat în anul
Când, din graba ei, o clipă
Se lipi de Infinit
Luna a rămas gravidă
Şi povestea s-a sfârşit...

2.

Tu văzuşi într-o oglindă pusă-n colţ să nu se vadă
Cum stau clipele-n clepsidră aşteptând pe rând să cadă
Prima zicere albastră, dintr-o zi de luni,
Cu fereastră roşie,
într-o pictură cu rochie

Lume multă pe faleză cu actori ieşiţi din piesă
Cu regina, o metresă, plimbând o căţea în lesă
Nu departe de casino, Ovidu şi prietenii săi
Într-o ceartă cu jandarmii în drum spre vernisajul
Oglindiri şi iubiri

Lui Vinicius îi scăpă o înjurătură
Suficientă cât să-nceapă o întreagă tevatură...

3.

Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună
Într-un punct de la răscruce unde vine şi se duce
Valul vorbei de pe mare ce se sparge lângă dig
Unde creşte stuf albastru şi se-nsoară Pipirig

Tipitina potriveşte întrebarea fără rimă
Şi pescarul descâlceşte firul lung de la meşină...

4.

- Ce faci acum?
- Un scenariu, o scenă şi-o dilemă.
- Mă plimb printr-un vers cu ceva ce nici nu pare, dar apare pe cărare.
- Fă-ne o fotografie.
- Spune-mi un număr.
- Şapte.
- Şapte nu-i faţă de zar.
- La mine este.
- Nu se poate.
- Ba se poate.
- Zarurile spun altceva.
- Din hazard se naşte un fel de ordine.
- Când ai spus tu, nu se poate, nu era posibil doar atunci sau niciodată?
- Taci, ascultă şi vezi oglindirile...

5.

uite-aşa se plimbă-n mine câte-un cântec de uitare
şi mă ţine zi şi noapte, lângă munte şi la mare
iar din toate câte-s spuse mai rămâne-n Infinit
floarea florilor de rouă şi Iubirea de iubit

că oricât ar fi ea, Marea, şi tăcerea unui munte
tot rămâne Ea, cântarea, şi lătratul unui câine
care vine după mine şi mă latră să-l iubesc
să-i arunc un băţ departe să-l găsească-n vis lumesc

eu când zic că-n mine-i cântec şi-i cântare şi-i uitare
sunt atins de Infinitul dintr-o insulă din mare
cu cărare-n vârf de munte, cu cascadă şi izvor
unde plopul încă creşte şi se leagănă de dor

ai văzut ce oglindire stă în clipa ce-a căzut
dintr-un răsărit de lună în cetatea ce-a crescut
dintr-un ţărm bătut de vânturi şi crestat de surpături
şi un măcieş cu floarea din sămânţa de spărturi...

6.

Într-o coloană fără sfârşit
Tu ciopleai scara spre cer
O scară dublă precum Scara lui Leonardo
Pe care urcau şi coborau arcaşii lui Xerxes
Cum o făcuseră cândva, la Salamina

Ceasurile lui Baruch Elton intraseră-n oglinda din cancelarie
Hrănindu-se cu orele mele de meditaţie
Cronofage şi arcofage-n pendulul de la Zorile
Lăsat amanet de sculptorul Holuţă
Colecţionarului Ionel Mătăsăreanu...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce între singurătate şi ultima haltă

îmi pun capul pe palme şi aştept
ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc privirea de la un colţ la altul
e mult întuneric şi nicio speranţă
de care
să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
şi muşcă necondiţionat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidenţă sau nu
între cele două spaţii
văd un alb nesfârşit
nu sunt disperat ci doar
am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de muşeţel
însă ştiu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa care va tăia respiraţia numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-ai promis

(Îţi aduci aminte! Când?)

Pe ţărmul unei mări
Cu flux şi reflux

Cânta, lângă un zid scorojit, la un pian închipuit
Fără să se oprească, s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit
S-a ridicat de pe scaunul rotativ, a venit la mine şi mi-a spus:

- Şi acum că ştii secretul şi-ai primit rolul râvnit
Să te văd cum duci trăsura autorului trăsnit

- Ne-ai promis. Îţi aduci aminte! Când?

- De la Flaşnetarul vesel cu arici şi porumbei
până la poemul mării cu măgar şi cu căţei
ai la mâna ta tot rolul, tot ce vrei şi ce nu vrei
numa să nu pui în mine toată vina dumneaei

din luna mai
cu porumbei şi fluturi
norul il scuturi
şi plouă, plouă
ploi de vară
iară

s-o luăm pe drum de coastă
până dăm de coasta ta
unde tu pictai măslinul
şi măgaru din vâlcea
care s-a trezit cu tine
că îl călăreşti precum
ieri îl călărise Naşul

pe strada fără capete
cu ferestre fără cercevele
pe al cărei acoperiş
crescuseră nişte oţetari
în care veneau ciorile
şi pescăruşii
aşteptându-mă dimineaţa
să ieşim împreună din noapte

de aici, din locu-n care, poţi vorbi cu Infinitul
a venit Dorra la mine să-mi dea pui din Nesfârşitul
începând cu Fericirea şi Iubirea fără margini
desenând Nemărginirea şi pictând-o din Imagini
scene dintr-un film cu casa unui pictor de pe stradă
cel ce a pictat femeia vindecând orbul să vadă

Constanţa, Duminică, 19 mai, 2019
(Peninsulara cu cercel de scoică)

Ne ţine viaţa-n scară ecuaţii
De rezolvat în noapte şi-n tăcere
Dar cel mai mult doreşte şi ne cere
Să derivăm dilema-n demonstraţii

Mă luau de acum grijile că i-am promis
Şi nu-mi dădeau răgaz mai mult de-o noapte
Că aşa-s grijile, dau din pinteni
Toate vor acum...

casa părea părăsită
femeia ţinea un prunc în braţe
pruncul se juca cu năsturelul care încheia bluza mamei

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitul meu

Iubitul meu, de tine mă despart
Cu sufletul în mii de cioburi spart.
Cine-i de vină? Poate amândoi,
Că n-am simţit ce se-ntâmpla cu noi.
Sorbind licoarea dulce din pahar,
Cum ne-am îndepărtat, nu am habar.
Doar amintiri duioase se mai zbat
Între o lacrimă şi-un biet oftat.
Prin soare, ploi, mă voi plimba ades
Tot întrebându-mă ce s-a ales,
Dintr-o iubire care promitea
Să nu-şi ia zborul ca o rândunea.
Îţi las pe masă un bilet stingher,
În care vreau iertare să îmi cer,
Cu gânduri multe pentru rămas-bun,
Când am avut atâta timp să-ţi spun.
Dar timpul a trecut nerăbdător,
Lăsându-mi vorbele pierdute-n zbor.
Acum, când totu-i prea târziu, aş vrea
Să baţi a doua oară-n uşa mea,
Să te opresc la mine şi să strig:
Ia-mi sufletul în palme, că mi-e frig!
Şi-n loc de bun-rămas să mă săruţi,
Cu buze moi şi dulci rămase muţi.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub semnul lui 22

Pritocit pe gânduri albe albăstrite cu cerneală
Munca ta-i precum minunea puiului salvat din oală
Fiind vorba de-o minune de pe scara cu minuni
Sigur că-i precum izvorul care udă nouă lumi
Şi în fiecare lume, nouă muze îţi slujesc
Să ai inima un templu, un Lăcaş Dumnezeiesc

Poate nu vedeam minunea când din ochiul nucului
S-a prelins o clipă lungă, salvând puiul cucului
Şi acum aştept minunea să-nceteze iarna lungă
Să salvăm un cuib de barză cu albastrul de pe-o dungă

- Spune tu, prin ce minune, când şi cum mai poţi zbura
Când te-ajunse ger năpraznic
Chiar acum, în prag de praznic?

Barza s-a uitat la mine, şi-a întins o aripă
A lăsat capul pe spate şi-a vorbit de-o secetă

Evident, în capul berzei, poveştile dimineţilor au ture avans.

- Asta-i o veste bună?
- Este de sub semnul lui 22.
- Crezi?
- Uită-te unde ţi-am spus, între ghilimele.

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către M

Piei din privire-mi!... te-ascult de îndată,
piei şi din inimă!... inima-ascultă,
piei din memorie!... nu, niciodată,
gândul această poruncă n-ascultă.

Aşa cum un cearcăn de umbră-i mai mare
când ea, de departe, cernită, coboară,
tot astfel făptura-mi, din grea depărtare,
în văl amintirea-ţi cernită-o-nfăşoară.

În orişice loc şi în orişice vreme,
oriunde am râs şi-am glumit împreună,
oriunde cu tine voi fi, nu te teme,
din mine, oriunde-am lăsat o fărâmă.

Când treci prin iatacul pustiu, gânditoare,
şi mâna pe harfă un cânt înfiripă,
te fulgeră gândul: aceeaşi cântare
şi lui i-am cântat-o-n asemenea clipă.

La şah, când ţi-e regele prins la strâmtoare,
îţi spui, deodată, căzută pe gânduri:
la jocul din urmă, aceeaşi mutare...
întocmai aşa erau piesele-n rânduri...

La bal, când veni-va o clipă domoală,
şi tu aştepta-vei un dans ce revine,
căminul zărindu-l, firida cea goală,
gândi-vei: acolo a stat, lângă mine.

Ori, luând vreo carte, în care se-arată
cum Parcele firul nădejdii îl taie,
adânc suspina-vei, pe foaia lasată,
spunându-ţi: povestea lui şi a mea e.

Şi dacă-autorul, prin chin trecându-i,
îi uneşte şi nu-i mai desparte –
stingând lumina, vei cădea pe gânduri:
de ce povestea nu-i reală, ca în carte?

Prin noapte, un fulger va trece, de o clipă,
şi pomul foşni-va, veşted, în grădină,
la geamuri – ciurezul, bătând a sa aripă –
gândi-vei că-i sufletul meu ce suspină.

În orişice loc şi în orişice vreme,
oriunde am râs şi-am glumit împreună,
oriunde cu tine voi fi, nu te teme,
din mine, oriunde-am lăsat o fărâmă.

poezie clasică de Adam Mickiewicz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin tunelul de tăcere

(cărarea-i pierdută)

1.

împărţim din durere
aşa cum împărţeam înainte ţigările

în sufletul nostru
florile iubirii
fac încă seminţe

cuvintele-şi lasă neputinţele-n faţa durerii
unde vezi un scaun liber
acolo eşti tu
unde sunt două
acolo suntem noi
şi dacă-s mai multe libere
tot noi suntem
pentru că împreună
le ducem pe toate

un ţiuit ca de greier
se joacă pe creier
taci şi ascultă
ai auzit?
vreau să mă asigur
că nu-i doar o părere
o iluzie

2.

sensul vieţii
se zice că-l afli
pe întuneric

depănăm firul
prin labirint
într-o direcţie necunoscută

dorul se face nod tare
de nedestrămat

în 17 minute
vin să te iau la dig
acolo-i locul crescut
din versul acela cu cerul
şi cuibul de lebădă

3.

însemnări pe scări
ochi verzi, gânduri albastre
fericirea cu dezastre

I still consider myself a true novice

- mai caută o dată
- bine, aşteaptă un pic

chestia aceasta-i prea de tot
My work has just begun.

4.

din când în când
mă bate aşa
câte un gând
să fac câte-o rătăcire
prin locurile pe unde
cărarea-i pierdută
pentru că pe acolo
nu prea ajunge picior de om
doar năluciri de zbor şi arătare
făcând din zbor să crească umbruţa de răcoare

treaptă după treaptă
scară după scară
spre seară

în ziua aceea de vară...
ne-am plimbat toată ziua prin soare
la mare-am ajuns doar înspre seară
ne-am oprit pe plajă la Pescărie
aceeaşi mare albastră-verzuie
ca la Eforie

5.

portret între niciodată şi întotdeauna
face împreună cu noi socotelile-n care
esenţialul doar există
nu se exprimă
pentru că aşa este el
inexprimabil

în pasul piticului
pe urmele uriaşului
un maestru al nimicului

6.

Prin tunelul de tăcere, cere, cere
Un ecou, ou, ou, ouuu
Ca un val, val, vaaal
Nou, nou, nouuu
Vine, vine, vine
Ca un munte de durere
Nu ca un munte
Chiar un munte
Munte, munte, munteee
În care cântă paseri din nunta viselor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îşi poate închipui orişicine că păsările, cocostârcul, rândunica şi multe altele, când să întorc primăvara, îşi caută cuibul pe care l-au lăsat. Cât sunt de bucuroase, dacă nu l-a fărmat nime şi îl găsesc, îl mai tocmesc oliacă şi trăiesc în el. Dar cu cât este mai amărâtă o fiinţă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după optsprezece ani de pribegie de prin meliaguri atât de pustii şi geroase, şi când ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinereţe, în loc să-ţi alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi.

Aniţa Nandriş-Cudla în 20 de ani în Siberia (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O nouă culoare îşi vine în fire

ştii
chestia aia care mă apasă pe creier de ceva vreme
nu este iubirea după cum frumos spui tu
cu accent pe primul i
este o tumoare

mi-a spus-o un doctor care îşi frământa în mână
phableta din care
sunetul notificărilor de face şi altele
se auzea încântător

am avut impresia că sunt pe o câmpie
de care îmi aduceam aminte încet încet

când mă fac bine îmi iau şi eu una
mi-am zis şi pentru câteva secunde am crezut în miracol
am crezut în holul care mirosea a mâncare ieftină de prânz

nu
oamenii aceia stafidiţi de pe hol nu eram eu din viitor

tumoarea
este un cuib făcut de pasărea cu o singură aripă în formă de m
ştii tu iubi care
o vezi mereu pe geamul trenului când te întorci din excursii

momentan sunt bine cuibul este făcut pe jumătate
dar să vezi când or să apară puii printre crengile uscate
(nu vreau să te sperii
vreau doar să te îmbrăţişez
acum)
şi or să piuie de mâncare
nu o să te mai poţi înţelege cu mine
nici cu celălalt mine
o să strângi aşternuturile sperând că un dicţionar nou
prin care să mă înţelegi
are să îţi intre miraculos pe sub unghii

până una alta de azi înainte o să vin
îmbrăcat într-o salopetă de sudor
am zis!
nu vreau să îţi împroşc universul cu mizeriile mele
o să îţi dau ochelari opaci să te obişnuieşti din timp doar cu vocea mea

nu o să te ating o să deschid larg ferestrele
o să las adierile să-ţi lase semne vitale de iubire pe gât
pe urechi

curând numele meu va fi înlocuit de un cod de asigurat
care se va regăsi pe eprubete pe seringi şi în memoria i7 a spitalelor

cu siguranţă dacă râcâi cu lama pielea de deasupra venelor
voi găsi şi acolo unul asemănător
care îşi are corespondentul într-o stea
după cum bine se spunea în mioriţa încă din clasa a viii-a

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Şi aşa a fost. A început cea de-a patra eră a Pământului de Mijloc. Iar Frăţia Inelului... deşi unită pentru totdeauna de prietenie şi de iubire... a luat sfârşit. La treisprezece luni de la ziua in care Gandalf ne-a trimis în lunga noastră călătorie... ne aflam din nou în faţa unei privelişti binecunoscute. Eram acasă. Cum îţi reiei obiceiurile vieţii de dinainte? Cum mergi mai departe... când în adâncul inimii începi să înţelegi... că nu mai e cale de întoarcere? Sunt lucruri pe care timpul nu le poate rezolva... răni adânci... care rămân. Bilbo mi-a spus odată că rolul său în această poveste se va încheia... că fiecare dintre noi facem la un moment dat parte din poveste. Cea a lui Bilbo luase acum sfârşit. Nu vor mai fi şi alte călătorii pentru el... mai puţin una. Dragul de Sam. Tu nu vei putea fi mereu de ambele părţi. Va trebui să fii cu totul într-o singură parte. Mai atât de multe de făcut şi de trăit. Rolul tău din poveste va continua.

replică din filmul artistic Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (1 noiembrie 2003)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine ai venit acasă, suflete al meu

pentru Annai

Bine-ai venit acasă, suflete al meu...
Un dor mi-a fost de tine, suflet luminat,
Din prea multă lumină fost-ai lovit mereu,
Dar azi, bine-ai venit... Domnul mi te-a dat.

Bine-ai venit acasă, nume nedorit...
Particulă din mine, jumate alungată,
Astăzi te întâmpin cu zâmbet împlinit,
Lipeşte-te de mine, să închegăm o soartă.

Bine-ai venit acasă, suflete al meu...
Duh dintr-o Lumină ce m-a lăsat să vin,
Acuma sunt întregul şi sufletul sunt eu...
M-am adunat în mine şi sunt în toate plin.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o speranţă de mister

(Se întindea cărarea lunii)

În seara dintr-un vers cu lună
Sub pleoapă s-a deschis ca-n vis
Un Paradis cu marea-n spumă
Şi trei vapoare din abis

Se întindea cărarea lunii
Spre plaja unei pescării
Unde un pictor şi un câine
Goneau albastru-n clipe vii

O clipă le-a scăpat în mare
Un fulger a căzut din cer
Restul poveştii-l las pe tine
Ca o speranţă de mister
Care
Fiind albastră
Se pare că n-a fost

Călătoria începe acum
Când
Ne faci, ne dai, ne ceri
Un gest de mister

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume (17 aprilie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe frumoase

Au fost multe clipe frumoase
Şi cred că nu vor mai fi, ştiu bine,
Au fost desprinse ca din poveste,
Atunci când eu sunt cu tine.

Aş da tot, cât aş putea
Să vină din nou timpul, ştiu bine,
O clipă doar să pot să mă-ntorc,
Cu zâmbetul deschis la tine.

Speranţa mea nu mai are vlagă
Ea vrea să se stingă-n mine,
Dar domnul mi te-a scos în cale
Şi sunt acum cu tine.

Vreau să fiu bine dacă îţi dai seama
Şi vreau să ne fie bine,
Că uneori greşesc, tu iartă
Şi fii mereu cu mine.

poezie de Eugenia Calancea (12 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În siajul lăsat de o lebădă

mi se amestecă gânduri cu tine
şi imagini pe care încerc să le ocoloesc
parcă suprapuse pe sfertul de lună
în liniştea unor sălcii sărutând apa
cu un fel de blândă înţelegere
oftez de se mişcă banca
o fetiţă aleargă spre marginea lacului
cineva strigă din spate să nu sperie lebedele
dar mie mi-a fost teamă o clipă
că va sări în apă
ori că va intra în siajul lăsat de inima mea
ca într-o buclă temporară

din când în când scutur poetul din mine
şi în jur miroase a toamnă
a frunze gabene
a must
a
tine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!