* * *

Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi,
visătorii,
care-am băut din corola florii
de mătrăgună şi-am trăit goi?
N-am avut altă-avuţie
decât praful de pe tălpile noastre,
altă casă decât zările-albastre
din copilărie.....

Oamenii, ocolindu-ne-au zis:
cine sunt aceşti vânzători de vis...???
N-am avut linişte, n-am avut masă-aşezată,
însă tu ne zâmbeai câteodată...
Te-arătai la sfârşitul câte unui cuvânt,
erai ca un fulger, ca o pală de vânt.
Şi noi ne spuneam rugăciunile,
încrezători în toate minunile....

Doamne, dintre toţi copiii tăi,
numai noi am fost ca paserile-n aceste văi...
Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile
pe care îngerii tăi le-au plivit.
Pune­-ţi mâinile
pe ranele noastre prea pământeşti
şi spune că ne vindeci şi ne primeşti...!

poezie clasică de Magda Isanos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am fi fost Dumnezeu

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
Nu te-am fi făcut din lut,
Şi nu te-am fi lăsat să putrezeşti în el, după moarte.
Nu te-am fi îmbătrânit cu timpul,
Nu te-am fi petrecut "dincolo" ridat, bolnav,
Neputincios şi urât mirositor.

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
N-am fi făcut tristeţea
Şi nu ţi-am fi spus:
"Ia-o, noi nu avem nevoie de ea!"

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
Nu i-am fi ucis copiii lui Iov,
Consolându-l că i-am dat alţii în schimb.
Am fi ştiut că pentru părinţi
Fiecare copil este un unicat.

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
N-am fi creat microbacterium leprae
Şi n-am fi avut satisfacţia
De a te lăsa în afara cetăţii, flămând şi gol,
Putrezind de viu.

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
N-am fi blestemat femeia cu durerile naşterii,
Printr-o opţiune univocă,
Misogină şi perpetuă.

Noi oamenii, fără să fim Dumnezeu,
Te-am creat, imaginându-te veşnic.
Am fost ospitalieri şi te-am primit îngenunchiaţi,
În noi, în case şi temple,
De proşti ce suntem,
Fiindcă ne place să ne iluzionăm.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâi n-am avut voie, apoi n-am avut bani, după aia n-am avut timp şi acum nu mai am chef...

aforism de Dorel Schor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire din copilărie

În greaua mea copilărie,
N-am fost de nimeni mângâiat
Şi n-am avut o jucărie,
Norocul meu c-am fost băiat!

epigramă de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim la fel

Ne naştem toţi, cu toţi ne ducem,
Trăim o viaţă... cum putem
Ne bucurăm, cu toţii plângem,
Dar bine ştim, lacrimi nu vrem,

Cu toţi avem copilărie
Poate uşoară sau mai grea
Ce zboară mult prea timpurie
Şi ne trezim adulţi în ea

Avem, mulţi dintre noi, regrete
Că n-am avut sau n-am făcut
La fel avem ceva secrete
Ce mai ascundem din trecut

Atât de diferiţi ne pare
Că poate suntem între noi
Unii sunt cer, alţii sunt mare,
Unii-s cinstiţi, alţii-s vulpoi,

Avem comun un singur lucru
Deşi ne pare că-i altfel
Un suflet ce-i divin şi sacru
Cu care toţi iubim la fel

poezie de Adi Conţu (25 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte-nţeleg n-am înţeles

Câte-nţeleg, n-am înţeles,
dar aş lua toate câte las.
Din ce-am cules şi n-a rămas,
din ce-a rămas şi n-am cules.

Azi din frântura unui ceas
eternităţi aş şti să ţes.
Şi din ce ieri credeam eres
lumi noi mi-aş scrie pe atlas.

Câte-am stricat, câte n-am dres
le-aş face-acum iconostas
şi-aş bea cu sete tot mai des

Din flori ce mor la orice pas
din ce-a rămas şi n-am cules,
din ce-am cules şi n-a rămas.

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de Dănuţ Cepoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie.

Giovanni Papini în Un om sfârşit
Adăugat de Anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am avut nici o iubită atât de exotică încât să aibă altă culoare a pielii decât a mea, deşi multe au avut altă culoare a minţii, a vocii, a zâmbetului.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutia cu acuarele [The paint box]

Am avut o cutie
Cu acuarele vii, desfătătoare.
Am avut o cutie
Cu culori calde, reci, strălucitoare.

N-am avut roşu pentru răni şi sânge,
Nici negru pentru orfanul care plânge.
N-am avut alb pentru al morţilor chip,
Nici galben pentru arzătorul nisip.

Dar am avut o cutie
Cu acuarele vii, desfătătoare.
Am avut o cutie
Cu culori calde, reci, strălucitoare.

Portocaliu, pentru viaţă şi-ai bucuriei fiori,
Verde, pentru mugurii ce dau în flori,
Albastru, pentru cerul senin şi luminos,
Şi roz pentru odihnă, vis frumos.

Am avut o cutie
Cu acuarele vii, desfătătoare,
Şi-am pictat pacea pe o pânză mare.

poezie de Tali Shurek, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplitatea iubirii

N-am fost bărbatul cel mai bun din lume,
Nici cel mai sfânt sau cel mai înţelept,
Nu am avut o măreţie anume,
Dar ţi-am dat toată inima din piept.

N-am posedat averi nenumărate,
Nici sânge nobil nu am moştenit,
Însă am stat cu tine zi şi noapte
Şi-am fost al tău odor nepreţuit.

N-am fost sortit să ţes frumos cuvinte
N-am perorat cu gând să te atrag,
Ci vorbele ce mi-au venit în minte
Eu ţi le-am spus mereu cu mare drag.

N-am fost un om de ştiinţă remarcabil
Nu am făcut nicio descoperire,
Însă am fost şi am rămas capabil
Să te-nconjor tot timpul cu iubire.

poezie de Octavian Cocoş (22 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suspin

— Un suspin adânc Mă prinde
şi vă spun cu-atâta greu:
Unul dintre voi Mă vinde.
— Doamne, nu cumva sunt eu?
— Iată ceasul suferinţei.
Voi să vă rugaţi mereu.
Însă vai de cel cu-arginţii!
— Doamne, nu cumva sunt eu?

— Voi sunteţi ca piatra rară.
Numai unu-i asmodeu,
suflet rânduit să piară.
— Doamne, nu cumva sunt eu?

— Voi aveţi comori bogate.
Însă el, vrăjmaşul Meu,
astăzi le-a pierdut pe toate.
— Doamne, nu cumva sunt eu?

Astfel în amurgul rece
murmura Isus cu greu.
Şi spuneau toţi doisprezece:
— Doamne, nu cumva sunt eu?

Deci şi noi, când El ne spune
că-ntre noi e-un fariseu,
să şoptim în rugăciune:
— Doamne, nu cumva sunt eu?

poezie clasică de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ne salvează? Memoria fotografică... din ce a fost, din ce s-a vrut, din ce-am trăit ori am iubit, din cât am dăruit şi ce sperat avea, din fericire dăltuită cu suspine, din cum ne-am strâns la piept când ne-a durut, din ce n-am îndrăznit şi n-am putut, din visele gustate dimineaţa la cafea, din noi în alţii şi din alţii-n noi, din gânduri ce ne-au frământat ca pe eroi. Rămane ce-a contat iar restul e "uitat".

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut în mâini destinele noastre, dar n-am vrut să ne murdărim mâinile.

aforism de Aleksandar Cotric din Cartea neagră, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui om

Ce-am fost odat' aş vrea să fiu
Şi azi, dar cu regret constat
Că m-am schimbat şi-am lepădat
Tot ce-am avut, şi-am fost... biet viu...

Mereu pe dos... iubit, urât
În contratimp am fost mereu
Am fost când şoarece, când leu
Nehotărât... sau hotărât...

Ce am sperat, nu s-a-ntâmplat
Ce n-am sperat mi s-a-mplinit
Am fost echilibrat, tâmpit,
M-am repezit... şi-am contemplat.

Acum sunt umbra celui vechi
Şi să mă-ntorc la ce am fost
Nu-i cu putinţă... nu-s vreun prost
Sunt numai bun de vreun priveghi...

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 05 Decembrie 2021 (5 decembrie 2021), traducere de Conceatu Petrică
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele, înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre.

Epictet în Manualul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am nimic...

N-am nimic cu-americanii,
Însă simt, clar, româneşte
Şi de-aceea mă-ngrozeşte
Că-i tot copiem, cu anii.

N-am nimic cu Valentin,
Însă sunt atâtea fete
Ce-l iubesc pe Dragobete,
Iar în faţa lor mă-nclin.

N-am nimic cu... împrumutul,
Însă vă declar, deschis,
Că decât faimosul "kiss"
Parcă-i mai frumos sărutul.

N-am nimic cu toţi străinii,
Însă să ne lase-n pace
Pentru că noi ştim a face
Să-nflorească gustul pâinii.

Nu-s bolnav, nu am pelagră,
Dar îmi sunt aproape fraţii
Şi iubesc prea mult Carpaţii,
Dunărea şi Marea Neagră.

Şi pentru că... n-am nimic
Vă invit, păstrând mândria
De stăpâni în România,
Ca să medităm un pic!

poezie de Constantin Moldovan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mângâierea mamei

Îmbrăţişează-mă ca altădată, mamă,
În mângâieri de dor să plâng pe ai tăi umeri,
Grijile vieţii te-au ajuns de bună seamă,
Numai tu ştii câte înduri, cât de mult suferi.

M-am reîntors... Pe unde-am fost n-am avut teamă,
Zilele-aşteptării să nu le mai înnumeri,
Îmbrăţişează-mă ca altădată, mamă,
În mângâieri de dor să plâng pe ai tăi umeri.

Ai îndurat prea multe în plângeri, în tăceri,
O lacrimă ţi se prelinge de sub geană,
Îţi cer iertare că n-am putut veni de ieri
Şi chiar dacă mă cerţi primesc a ta dojană,
Îmbrăţişează-mă ca altădată, mamă!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Nicoleta Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort. Odă luminii

Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Şi caldă erai, mai caldă decât noi...
Lumină topită în noroi!

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis
rece,
şi timpul a trecut mai lent
aşa cum totul trece
prin noi,
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis...
Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Te-am avut, te-am pierdut
şi-n ceruri răsare o umbră –
e noaptea noastră,
a celor pustiiţi.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Sus... departe încă...
Mâna ta se stinge în picături de ceară
şi-mi străpunge grumazul
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Şi din căderi învaţă apa
să urce până la nori
în noaptea nopţilor, adâncă.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, n-am isprăvit!

Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice seară.

Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.

Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept păşune, livadă şi cer.
Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.

Căutam în iarbă şi-n mohor
tainele ascunse tuturor;
Mă uitam în fântână şi-n iaz,
şi-ascultam — îndelung — sub brazi...

Atunci au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.

poezie clasică de Magda Isanos (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!