În căutarea artei

Eu nu sunt o artistă, inima mea însă,

în căutarea frumosului m-a trimis,

să-ncerc a-l găsi chiar şi-n al meu abis.

Nu-i treabă uşoară, vă zic..,

dar rezultatul va veni negreşit

atunci când dorinţa-i aşa mare

că se confundă cu însăşi viaţa în spirale.

Cortina lumii materiale am tras, saturat

şi-o alta pe cerul scenii mele s-a desfăşurat...

Aici nu se stă cu picioarele pe pământ,

aici, nimic nu-i nevoie s-atingi,

o lume-i de senzaţii şi simţiri,

e lumea cea adevărată scăldată-n armonii.

Pianul pluteşte pe-o mare turcoaz,

îl vezi dar nul vezi, e sunetul lui pe talaz.

Fiori de plăcere îţi trec pe piele şi-n gând

când respiraţia petalei de crin

s-aşază discret, surâzând,

pe buzele-ţi însetate de soare precum un măslin.

Fascinată,-n lumea nouă-naintez,

desenele alb-negru colorez

şi-ajung aşa la desăvârşire

căci în culoare stă întreaga fire.

Nu sunt o artistă cum s-ar zice

însă am găsit frumosul diafan ce de plăcere inima-mi frânge...

O frânge în mii de sunete, senzaţii şi culori,

o-mbracă-n mantie de zefir din seară până-n zori

şi-o-nalţă mai sus, tot mai sus,

sumbrul şi ambiguu rămân la apus...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea artei

Eu, nu sunt o artistă, inima mea însă,
în căutarea frumosului m-a trimis,
să-ncerc a-l găsi chiar şi-n al meu abis.
Nu-i treabă uşoară, vă zic..,
dar rezultatul va veni negreşit
atunci când dorinţa-i aşa mare
că se confundă cu însăşi viaţa în spirale.
Cortina lumii materiale am tras saturat
şi-o alta pe cerul scenii mele s-a desfăşurat...
Aici, nu se stă cu picioarele pe pământ,
aici, nimic nu-i nevoie s-atingi,
o lume-i de senzaţii şi simţiri,
e lumea cea adevărată scăldată-n armonii.
Pianul pluteşte pe-o mare turcoaz,
îl vezi dar nu-l vezi, e sunetul lui pe talaz.
Fiori de plăcere îţi trec pe piele şi-n gând
când respiraţia petalei de crin
s-aşază discret, surâzând,
pe buzele-ţi însetate de soare precum un măslin.
Fascinată,-n lumea nouă-naintez,
desenele alb-negru colorez
şi-ajung aşa la desăvârşire
căci în culoare stă întreaga fire.
Nu sunt o artistă cum s-ar zice
însă am găsit frumosul diafan ce de plăcere inima-mi frânge...
O frânge în mii de sunete, senzaţii şi culori,
o-mbracă-n mantie de zefir din seară până-n zori
şi-o-nalţă mai sus, tot mai sus,
sumbrul şi ambiguu rămân la apus...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Uau... Ce vegetaţie luxuriantă, exotică! Parcă ar fi o adevărată junglă aici!
Maria: Aşa am şi dorit să lăsăm impresia...
Lucian: Ah...
Maria: Ce-i, Luci?!
Lucian: Mi s-a părut că am văzut strecurându-se pe aici o...
Maria: O panteră neagră? Nu ţi s-a părut deloc; chiar ai văzut una!
Lucian: Cum?! O panteră neagră? Nu glumeşti?!
Maria: Deloc!
Lucian: Dar... Nu sunt periculoase?
Maria: Periculoase?! Poate în libertate, Luci, dar nu aici. Sheeba e tare prietenoasă şi mai blândă decât majoritatea mâţelor pe care le-ai văzut până acum. Uite! Vezi?! Toate zgârieturile astea mi le-au provocat doar pisicile mele, când mă jucam cu ele sau le îngrijeam, deşi nu m-au zgâriat din răutate, răsfăţatele; Sheeba însă n-ar îndrăzni niciodată să mă zgârie câtuşi de puţin. Apropie-te, s-o vezi mai bine! Sheeba, vino aici!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici tot ce vezi că pare

Aici tot ce vezi că pare
Este practic relativ
Până şi minciuna are
Adevărul ei fictiv
Şi-adevăru-ntre tipare
Se transpune afirmativ
Cu-a minciunii, necesare
Forme de superlativ
Folosite-n cazuri rare
Pentru ceva constructiv,
Astfel că plutim pe-o mare
De-adevăr subiectiv
Unde minciunica-i soare
Inductiv şi deductiv,
Până într-o zi în care
Vom vedea în definitiv
Diferenţa uluitoare
Ce separă efectiv
Cunoştinţele precare
De-Adevărul-obiectiv.

~&,"&,"&~
(Lumea este aşa de mare
Că nimic nu-i nou sub soare,
Nou-l poţi găsi când vrei
De-l cauţi înafara ei
Şi de-asupra soarelui
Unde vechi nimica nui.)

poezie din Din vicisitudinile vieţii (18 iunie 2021)
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua mea

Pe firmament sunt mii şi mii de stele,
Ce strălucesc din noapte până-n zori,
Dar tu eşti mult mai mândră decât ele
Că îmi aprinzi iubiri şi-mi dai fiori.

Şi te privesc cu-atâta încântare,
Cum pâlpâi şi luceşti pe cerul meu
M-atingi cu raza ta seducătoare,
Aş vrea acolo să rămâi mereu.

Dar când se-arată norii de furtună,
Te-acoperă de tot, ca o perdea,
Şi-n minte gânduri negre se adună,
Că nu te mai zăresc deasupra mea.

Însă tu stai acolo temerară
Până când norii iar se risipesc
Şi mă veghezi precum Steaua Polară
Ca-n dragoste să nu mă rătăcesc.

poezie de Octavian Cocoş (9 februarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cadrilul homarului

"N-ai vrea să mergi mai repejor?" zise merlanul melcului de mare,
"Vine din urmă un delfin şi mă calcă pe coadă, frăţioare.
Ia, priveşte cât de iute trec homarii şi ţestoasele, cum iau avans!
Unii au ajuns deja acolo, pe prundiş – nu vrei să vii şi tu la dans?
Vii, nu-i aşa, vii, nu-i aşa, vii şi tu la dans?
Vii, nu-i aşa, vii, nu-i aşa, nu-i aşa că vii la dans?

N-ai idee ce plăcere vom simţi, ce încântare,
Când, laolaltă cu homarii, vom fi luaţi şi aruncaţi în mare!
"E departe, e prea departe! Şi-i prea mult suspans!"
A răspuns melcul, mulţumind, dar el nu va veni la dans.
Nu va veni, nu ar putea, nu va veni la dans.
Nu va veni, nu ar putea, nu va veni la dans.

"Nu contează cât mai avem de mers", a replicat prietenul solzos.
"Mai este-un ţărm, ştii, de cealaltă parte-a mării, tot aşa frumos.
Ne depărtăm de Anglia, ne-apropiem de Franţa pentru cadril şi vals –
Nu te lăsa, iubite melc, vino şi tu cu noi la dans.
Vii, nu-i aşa, vii, nu-i aşa, vii şi tu la dans?
Vii, nu-i aşa, vii, nu-i aşa, nu-i aşa că vii la dans?

poezie clasică de Lewis Carroll din din Alice în Ţara minunilor, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai simplu

într-adevăr, am primit s-alegem orice poveste:
una a noastră, alta şi-a lor;
nimic obişnuit, spuneai; nimic obişnuit, bănuiam că e;
eu făceam loc printre valurile tale
când ieşeai cu câte o alta, de hotar ce-aş fi putut înţelege
şi doar ce se făcea cu o treaptă mai sus;
uneori, altele îţi erau în lucru, precum cărţile mele
despre cele mai vechi amintiri, aşa cum te-am învăţat,
chiar şi cea care ne-nsoţea, de ştiam ori nu;
sigur ne putem străbate orice poveste
chiar şi-n lung şi chiar şi-n lat, să stăm şi-n drum
şi-n pragul ei şi-n orice sfere şi mai înalte decât noi.
cel mai simplu dintre toate ne este simplu
şi aşa cum se-arată:
cu gutui la masa de seară... aceea care ne aşteaptă
şi cu flori din orice anotimp
încât nimic să nu sfârşim şi niciodată.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul meu

Când am fost ură am fost mare,
Dar astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,

Şi înălţarea e-n iertare.

rondel clasic de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor, Rondelurile pribege (1927)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda din afara timpului

Oglinda din afara timpului am privit
şi modul meu de-a prinde viaţa l-am văzut
lacom şi pofticios căci ultima ocazie s-a ivit
cu lumea să mă raportez în cercul devolut.
Impulsul ce fierele-mi mişcă e provocarea,
poate pentru că de mici am fost învăţaţi
mai buni decât noi înşine să fim, precum zarea,
ori poate, pentru a ne simţi destul de importanţi,
ne creşte vrerea de a cunoaşte răsuflarea
dorinţei de-a iubi ce se-adânceşte precum marea.
În fond, lumea toată-i o descoperire
care cere negreşit o acţiune.
Acţiunea de-ar fi un sentiment,
stimulentul ne-ar duce oriunde fără viriment
şi dacă lucrarea ar fi un cuvânt,
cu siguranţă "exist" ne-ar fi acoperământ.
Am avut zile cu cerul în mână
şi nopţi albe cu rele şi bune împreună,
dimineţi speciale dar şi aparent egale
şi-n aceeaşi mişcare constantă
continui căutarea uneori delirantă,
aştept acţiuni ce existenţa-mi completează.
Între timp, visez şi mişc munţii,
mut aşezări şi cursuri de ape urmăresc
dar dorul de-a cunoste nu se stinge
căci viaţa-i paleta infinită de emoţii,
de gesturi şi idei ce slăvesc spaţiul
înfipt în prezent sau pierdut în imaginarul vieţii.
Apoi, din nou vreau emoţii şi senzaţii,
iubire vreau şi mă întreb de îmi ajunge
când mult prea mare-i cererea care mă frânge
de-a fi eu însămi chiar şi în oglinzile de sânge.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oază în lumină

Acolo, sus, e-o oază de lumină,
Pe scena ninsă-n flori de reflectoare,
Şi-n umbra nopţii unui vis de soare
Răsare în splendoare o regină.

Ea-i sus, de tot, iubire şi instanţă...
Aplaudată-n lumea ei de-o clipă,
Iar inima-i cortina-i o ridică
Pe munţi de trudă, visuri şi speranţă.

... Artistă, dansatoare şi femeie,
Parfum, sinceritate, frumuseţe,
Candoare, bogăţie şi nobleţe
Dar, mai presus de toate, o Idee.

Firavă, ca un fum de lumânare,
Ea suie Everestul din iubire
Şi sparge-n gheţuri clipa de uimire
Ce-aduce-n viaţă stropul de-ncântare.

Pe scenă-i o persoană specială,
Ce creşte-n noi frumosul din cuvinte
Şi duce gândul lumii înainte
Pe-aleile cu vise lungi de-o seară.

Dar şi pe stradă-i tot strălucitoare,
Căci lumea tot acolo, sus, o ştie
Şi nu-i acceptă şansa ca să fie
Un simplu om, o simplă trecătoare.

Respectul, dorul, frica, răzbunarea...
Prin ea se leagă cerul cu pământul,
Şi gândul, cu păcatul şi cuvântul,
Iar ura cu-mpăcarea şi uitarea.

Ea poate fi de toate, dintr-odată,
Prinţesă, cerşetoare sau vedetă,
Vulgară, arţăgoasă sau cochetă...
Şi-n toate astea-i, Doamne, minunată.

Dar orice-ar fi, acolo, sus, pe scenă,
Ea-i totdeauna-n lume o aleasă,
Prin ea ne facem zarea mai frumoasă,
Uitând o clipă viaţa noastră ternă.

Ea-i, poate, forma pură de femeie...
Acolo, sus, în arca-nţelepciunii,
In rostul ei de-a fi, în văzul lumii,
O viaţă, o speranţă, o Idee.

Ea-i totdeauna-n scenă o regină,
Ucisă şi-înviată-n reflectoare,
O clipă dintr-o veşnică-înălţare
Din dorul nostru sacru de lumină.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar nu erai genul meu. Dar poate că ai fi fost, până la urmă. Aş fi putut pretinde, nu-i aşa, că "trăiesc momentul" sau că e "prima zi din tot restul vieţii mele" şi atunci, fără să mai analizez atât, te-aş fi abordat direct, în staţia de autobuz de la Universitate. Ca să nu am deloc, dar absolut deloc emoţii, aş fi coborât facebook-ul în real şi ţi-aş fi zis: uite, aşa arată poza mea de profil din acest moment – nu e cea mai grozavă, dar nu e nici pe departe cea mai proastă. Apoi aş fi trecut în revistă informaţiile "despre mine", locurile mele preferate din "fotografii" şi ţi-aş fi dat nişte nume de cunoştinţe apropiate care, la o adică, ar putea zice că-s fată de treabă. După această introducere, ţi-aş fi cerut prietenia şi ţi-aş fi spus că aştept cuminte la "urmăritori", până când vei binevoi să-mi oferi un loc în viaţa (de fapt, în lista) ta. Iar ţie nu ţi s-ar fi părut nimic, dar nimic ciudat în asta, ca şi când şi în lumea reală s-ar întâmpla zilnic.

Anda Docea în Camere de hotel, Iunie, 137 (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ah... Eşti prea încrezător în tine însuţi, prea arogant. Şi prea crezi că toţi din jurul tău te admiră mereu, pentru felul tău de a fi. Însă nu e chiar aşa, te înşeli. Ai în faţa ta o excepţie. Priveşte-mă bine, dragul meu coleg! Priveşte-mă cu atenţie!
Lucian: Excepţia care confirmă regula... Te privesc bine, scumpă colegă! Şi pot spune că-mi face plăcere. Imaginea oferită ochilor îmi face o deosebită plăcere.
Lia: Priveşte-mă cât vrei! Măcar să mă vezi aşa cum sunt în realitate şi să înţelegi că eu sunt excepţia. Eu nu te admir deloc pentru felul tău de a fi!
Lucian: În schimb... Eu însă admir cu cea mai mare plăcere excepţia.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârtej crepuscular de senzaţii

Amestecându-şi esenţa
cu eternul parfum al frunzei de mentă,
spuma de căpşuni la orizont se topeşte
salvând aparenţa,
lumea reală devine absentă,
zborul sufletului cinsteşte.
E dulceaţa ultimelor raze de soare,
spirale de foc printre verzile covoare persane,
vaporoase perdele transformate-n mătăsuri,
stropite ici colo cu fulgi de aur din versuri.
Pulpa suculentă de pepene galben cu aromă consistentă
ne transportă în lumea ideală aparentă,
căpşuni apetisante pe buzele-ţi roşii
deschid porţile seducţiei făcându-ne intrare
în edenul strălucirilor crepusculare.
Corpuri bronzate scăldate în mare
şi-apoi, de cealaltă parte a vieţii,
trecători grăbiţi, ciudaţi şi timizi
într-o aparentă pace,
căci mai mult sau mai puţin,
e o simplă carapace.
Vârtej crepuscular de senzaţii...
fiori devorând pielea
şi-un răcoros tremur al inimii îmbracă
părţile cele mai vii ale oraşului, în graţii...
ne simţim din nou în aceeaşi barcă.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru tatăl meu (tatălui meu – comandor ing. Constantin Cheşcă)

Colonele, va veni o zi
când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
râzând atât de mult
că până şi zeii din Olimp
vor fi geloşi pe veselia noastră

pe-nserat tu îmi vei spune poveşti
ca în copilăria mea multicoloră
precum un fluture exotic
dimineaţa îţi vei pune uniforma albă şi tresele
iar eu costumaşul roz cu dungi, de la Lili
inelul cu perlă dăruit de mama
şi vom lua vaporul spre primul port
marinarii ne vor aduce narghilea
iar eu îţi voi povesti despre Orientul meu
despre dragii mei profesori
şi despre cărţile sufletului meu

apoi ne vom aduce aminte
cum discutam noi cu vânzătorii de pepeni
cum ne uitam la desene animate
cu pisicuţele-n braţe
şi cum, în fiecare vară
ne dădeam în maşinuţe ca doi copii
ne vom aminti de vacanţele la Sinaia
despre încântătoarele hoteluri şi restaurantul
în care dansam împreună pe muzica lui Nicky
despre iubiţii mei frumoşi
şi despre cum mă sunai tu în fiecare seară
pe când colindam pământul în lung şi-n lat

nu-i aşa, tată, că nimeni n-a mai râs ca noi
nu-i aşa că pentru tine
eu sunt cea mai frumoasă fată de pe pământ
eu cred că eram cel mai fericit copil
din toate timpurile
mai ales în Noaptea de Sfânta Maria
cu toţi prietenii noştri
pe scena aceea de poveste

CE FRUMOASĂ ERA VIAŢA PE ATUNCI
tu erai împăratul meu
iar eu cea mai iubită prinţesă de pe pământ

va veni o zi, tată, când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
CE FRUMOASĂ VA FI LUMEA ŞI ATUNCI

poezie de Alina Beatrice Chesca (octombrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistere

Sus, în 'naltul cerului,
Deasupra Pământului,
Sus, pe bolta cea senină,
Ce de oameni nu-i străină,
Stau de veghe nopţi în şir
Neobositele făclii,
Înşirate pe un fir,
Firul de mătase al nopţii.
Şi cu astfel de mărgele
Perdeaua nopţii e ţesută;
Ele-s minunatele stele,
Ce stăpânesc zarea tăcută.
Pe Pământ totu-i pustiu
Şi cuprins de nemişcare,
Privind sus, pare mai viu
Cerul cel plin de mistere.
Doar Pământu-i adormit
Şi-n tăcerea lui absurdă,
Uită de faimosul infinit
Şi pare a fi o planetă surdă;
Surdă, adormită, mută,
Dar zarea albastră o înfruntă.
Şi-şi arată tot ce are
Mai frumos, mai de mirare.
Toate minunăţiile
Şi miracolele toate,
Le adună cu miile,
Le adună în fiece noapte.
Dar cine să le privească
Din lumea cea adormită?
Cine să le preamărească,
Când e lumea obosită?
Cine doreşte a vedea
Minunea bolţii – o stea?!
În a nopţii grea putere
Şi în adânca tăcere?
Cine să cunoască vrea
Şi doreşte ca să ştie,
Poate să privească o stea
Şi a ei minunăţie.
Dacă-ţi trezeşte interesul
Mai poţi afla chiar şi restul:
Într-o carte de astronomie,
Găseşti informaţii – o mie;
O mulţime ordonată,
Ca la carte aranjată;
Asta-i o poveste aparte,
Ce e scrisă ca la carte.
Dar în cartea naturală
E-o altfel de-ngrămădeală,
Care-n loc să lămurească
Toate lucrurile-n parte
Şi-n loc să le limpezească,
Le încurcă, tot ca-n carte!
Însă totul se descurcă
Dacă ai răbdare multă.
Căci ştiinţa aşa este,
Nu-i doar o simplă poveste.
E ceva mai complicată,
Dar poate fi descifrată,
De-o minunată fiinţă,
Ce-i făcută pentru ştiinţă.
Omul e fiinţa care
În taine poate pătrunde,
Omul e-o creaţie mare,
Nimic de el nu se ascunde.
Fiindcă umana făptură,
De curiozitate împinsă,
Înţelege întreaga natură,
Ce se recunoaşte învinsă.
Însă nu-n totalitate,
Ci numai în mică parte.
Căci natura îşi păstrează
O parte din a ei putere
Neînvinsă, dar treptat cedează,
Spre a omului plăcere.
Şi când totu-i cunoscut,
Omul priveşte satisfăcut,
Cu ochii săi luminoşi,
Ai omului ochi frumoşi.
Două stele vii, aprinse,
De întuneric cuprinse.
Dar în bolta cea cerească
Minunea pare să crească.
Cu cât ceru-i mai cunoscut,
Cu atât ne ascunde mai mult.
Dacă ceva s-a lămurit,
Apare altă taină mai mare;
De şi aceea s-a limpezit,
Apar multe alte semne de-ntrebare.
Natura ne demonstrează
Că multe secrete şi le păstrează
Mai intacte ca oricând.
Ea ne arată neputinţa
Omului în faţa ei,
Atâta vreme cât ştiinţa
Nu dă răspunsuri cu temei.
Căci natura-i mai puternică,
Chiar dacă-i şi darnică.
În Univers ea e stăpâna
Şi aşa va fi întotdeauna!

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Eu... Rămân doar comandantul... Sau condamnatul misiunii, mai bine zis. Atâta tot! Nimic mai mult.
Maria: Nu-i aşa, Luci... Eşti tot tu, aşa cum te ştiam. Aşteaptă doar să ajungem înapoi, pe Terra, să vezi cum te vor înconjura iarăşi o mulţime de tinere frumoase. Ai de unde alege. Deci, nu vei rămâne niciodată singur; nu s-ar putea. Nu tu!
Lucian: Te rog, blondo! Nu-mi aminti de ele! Nu-i momentul potrivit. Nu mă interesează, nici una! Alesesem deja...
Maria: Da, ştiu, tu o alesesei pe Lia, încă de atunci, de mult timp...
Lucian: Am ales greşit, se pare... Însă doar ea mă interesează. Nici o alta. Asta e... Mai şi pierzi în viaţă, nu poate fi totul aşa cum ţi-ai dori... Ar fi prea frumos. Doar nu trăim în basme... Ce credeam?! Cât de naiv puteam oare fi? Tocmai eu?! Hmm... Aici e vorba de realitate, nu de poveşti.
Maria: Totul, Luci?
Lucian: Păi, da... Restul dorinţelor mi s-au împlinit, aproape toate. Cea mai importantă însă, tocmai s-a îndepărtat teribil... Ascultă, mă simt mult mai bine acum, aşa că te poţi întoarce liniştită, să mănânci. Eu te-am întrerupt de la masă şi nu aveam nici un drept să fac asta.
Maria: Nu-mi mai e deloc foame.
Lucian: Atunci, te poţi întoarce la Nick, probabil te aşteaptă nerăbdător şi nu vreau să ai din nou probleme cu el, mai ales nu din cauza mea! Nu din nou. Pricepi?
Maria: Nick?! Lasă-l în pace pe Nick! N-am nici un fel de probleme cu el. Cu excepţia uniformei ăleia, pe care o poartă într-una. Ar lua-o şi ca pijama, dacă s-ar putea...
Lucian: Hmm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vezi ce stă în cumpănă aici? Scopul ultim al fiecărei ştiinţe stă în pătrunderea în necunoscut. Nu îţi dai seama că noi ştim mai puţin despre Pământul pe care locuim decât despre stelele şi galaxiile din spaţiul exterior. Cel mai mare mister este aici, chiar sub picioarele noastre.

citat din Walter Reisch
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Forţa ploii

În mine ploaia în ropote cade
Spălând ale sufletului arcade
Şi tună în inima-mi speriată,
Ţin tunetul priponit de-o bucată.
În oglindă văd o alta, sunt nouă
O flacără stinsă sunt acum şi plouă.
Cred în mine însămi şi în ce gândesc
Deşi fiecare al meu "eu" urăsc
Când pe mine însămi nu mai regăsesc.
Ca apa care nu vrea să mai treacă
Amărăciunea stă pe loc, nu pleacă
Căci tu doar poţi să-îndepărtezi tristeţea
Să-înlocuieşti doar cu-n zâmbet căpeţea,
Murgul pe-amândoi să ne ducă-n galop
În poiana iubirii sub un falnic plop.
Cum tunetul trece, nimic nu atinge
Doar tu c-o privire tristeţea poţi frânge.
Hai vino, scoate la lumină al meu "eu"
Precum focul viu a adus Prometeu.
Mare-i forţa ploii dar n-are putere
Să cureţe a mea fiinţă de durere.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!