Tu, eu... albastru

N-aş fi crezut, de mi-ai fi spus să fie
atâta potrivire, dar am simţit apoi
acelaşi gând, aceeaşi frază vibrând
prin jur, lumina mă inundă,
eu ochii mi-i acopăr să pot să văd
abisurile adânci şi' ntunecate
din propria-mi fiinţă, în preajma unei sălcii
îmi plâng acut durerea, cu ţine

în mine...

stârnesti furtuni ce vin
să cureţe cu forţă,
şi cu lacrimi
şi apoi şuvoaie tulburi se năpustesc în hău...

şi cad...

şi tu mă prinzi, chiar înainte
să mă izbesc de caldarâm
iar eu în vis cu forţă,
cu mâinile de gât te strâng
că nu ai cum în doar o oră
să mă' nveţi mersul, tangoul şi iubirea

pe-o muzică de un albastru tu...
albastru eu... o mare de senzaţii
în care mă înec la acea oră,
şi chiar şi mai apoi,
mereu gândul meu pleacă...
dar, un copil nătâng mă trage cu un ţipăt
rapid, la suprafaţă
ca să mai uit... tăcerea
mă apasă, singură zbor şi uşor
ating plăcerea unui dor
ce ţese' n suflet celulă cu celulă...
iubirea aceea născută ca să moară
cadavrele ce s-au trezit parcă la viaţă
şi-au învăţat apoi să umble
prin mlaştini şi noroaie
în încăperea din joi de dimineaţă...
de unde am plecat prea des nervoasă şi plângând
dar ştiu că ţi-am lăsat schiţat
un TU, zâmbind în fiecare joi,
tot dimineaţă
văzut de toţi acei ce vin şi mai apoi...
se întorc ca mine rând pe rând...

în a lor viaţă.

poezie de Ada Nica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleacă de lângă mine vis urât...

Fug şi mă ascund în adâncul mării profund,
ca ochii mei să nu-i vezi plângând,
dar visul urât pleacă şi se ridică,
stau şi te aştept, iar somnul vine într-o clipă,
iar eu strigăm din nou ca să rămâi,
că tu eşti dragostea mea dintâi.
Tu îmi spuneai "adio" şi te urcai la cer încet
şi nu mai aveai nici un regret,
tăcerea din flori o simţea doar vântul,
mă urc şi eu spre cer şi văd apoi pământul,
cobor din nou prin frig şi ceaţă,
îmi simt mâinile reci, dar mă întorc la viaţă.
Mă trezesc când zorile coboară,
găsesc la ochi o lacrimă amară,
tu eşti lângă mine, o mare iubire
şi las cu drag inima să te admire.

poezie de Eugenia Calancea (15 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am crezut în stele

Lumina zâmbetului tău
Să trăiască-n veci mereu
Şi să te aducă - zbor
la mine.
Fie noapte, fie zi,
Fie ora care-o fi,
Eu să fiu precum am fost
cu tine.

Căldura stelelor du sus
Într-o noapte te-au adus
Să revii la pieptul meu,
iubire.
Să-mi şopteşti cuvinte dulci,
Înapoi să nu te duci,
Dar n-ai venit, şi toate-au fost -
dezamăgire.

Lacrimi am vărsat în piept,
Chiar şi azi te mai aştept,
Dar ai uitat de faţa mea
'ntristată.
Telefonul îl privesc
Şi o lacrimă trezesc -
Probabil nu mă vei suna tu
niciodată.

Nu mai am la ce să sper,
Nu mai am ce să-mi mai cer,
M-ai uitat pentru dutara
de o viaţă,
Însă noaptea a trecut
Cu dorinţă să te uit,
După vis îmi reapare-o
dimineaţă.

Iarăşi te-am văzut zâmbind,
Cu-n zâmbet dulce ca oricând,
Însă te-a întâmpinat
cu lacrimi grele.
Ştiu acum că m-am trădat,
Pe-o clipă tu nu m-ai uitat,
Însă plâng că am crezut
în stele.

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea mea de azi e aceeaşi ca în fiecare zi...

Când întredeschid ochii, mi-e teamă să nu văd din nou întuneric... ghicesc orele atât de uşor, ca şi cum aş fi pendula din perete... sau, poate, pentru că mă trezesc la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă...
Mai întâi simt cum mă doare liniştea, apoi zorii fără lumină... le aud scâncetul prin uşa deschisă de la bucătărie...
Ies pe balcon şi număr stelele, dacă sunt şi câte apuc până ameţesc... mă goneşte pustiul străzii...
Ce puţin îmi trebuie să devin euforică! Mă gândesc la cafea, ţigară şi la extazul poeziei pe care urmează să o scriu...
Ei, da, altă viaţă!
Decorul se estompează brusc şi intru în starea mea de sublim, undeva, dincolo de lume, dincolo de durere, dincolo...
Nu e un loc anume, nu se defineşte, nu are hotare, e nemărginit în gândurile mele...
Primul vers îmi atinge ochii, apoi, restul curge ca o ploaie de vară... alerg prin mine, deşi nu mai sunt eu... doar o hologramă a imaginaţiei mele... e starea de graţie care dispare o dată cu ultimul vers...
Trezirea e dureroasă, ca şi cum m-aş lovi, în cădere, de colţul ascuţit al unei pietre...
Ziua trece leneşă, banală, cu durerile care îmi smulg câte o înjurătură... mîine, măine dimineaţă devreme plec iar în locul meu de taină, pentru câteva clipe care îmi dau putere să merg mai departe...
Mai dă-mi, Doamne, un MÂINE!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul copil

Poţi să îmi iei oricât de multe,
Oricum de sus eu le-am primit,
Şi nu ţi le-am cerut pe toate
Dar Tu mereu mi-ai dăruit

Din prima clipă am lumină,
La primul scâncet mi-ai dat glas,
M-ai învăţat şi despre vină,
Mi-ai arătat şi primul pas

Apoi am căpătat auzul
Şi vise pline de culori,
Când să spun da, ce e refuzul,
Cum să văd raze printre nori

Cadou mi-ai dat, din ceruri, milă
Pentru momentele când n-am,
Apoi am învăţat şi silă,
Deşi eu poate n-o doream

Cu timpul, am plecat privirea,
Ruşinea m-a făcut s-o fac,
Am înţeles ce e iubirea,
Când să o spun... când să o tac

Am priceput că mi-ai dat voie
Să aflu tot, să ştiu de ce,
Iar câteodată, de nevoie,
Am acceptat şi că nu e

Mi-ai modelat şi optimismul,
Să nu cumva să mă rănesc,
Mi-ai dat respectul, altruismul,
Să ştiu să cer, să dăruiesc

Dar mai presus de tot şi toate,
M-ai învăţat să fiu umil,
Am înţeles că omul poate
Să stea în suflet, un copil.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţa viciilor

Am învăţat cu timpul, apoi am prins ideea
Că nu pot avea tihnă fără să deranjez,
Că viciile lumii sunt vinul şi femeia,
Iar suma lor, constantă şi nu pot să trişez.

Am învăţat că-n viaţă doar dracii mă înşală,
Făcându-mă să-l supăr mereu pe Dumnezeu,
Dar El e bun şi iartă oricum, orice greşeală,
Iar eu fiinţa slabă am să greşesc mereu.

Atunci cu toate astea odată învăţate,
Am încercat degeaba să mă opun şi eu,
Să fiu în rând cu lumea cea plină de păcate,
Iar vinul şi femeia le-am refuzat, dar greu.

M-am abţinut cu brio o vreme, cu mândrie
Doar până când mustaţa mi-a răsărit sub nas
Apoi parcă deodată, aşa a fost să fie
De vin şi de femeie n-am vrut să mă mai las.

Şi-am bântuit prin lume aşa nemântuit
Pe-aripa vieţii fără, întoarcere din sens,
Femeile şi vinul m-au cercetat intens,
Dar inima şi trupul curând au obosit.

În culmea deznădejdii m-am aruncat din mine
Păcatului iubirii să-i supravieţuiesc
Rugându-mă din suflet la entităţi divine
Să-mi lase numai gura, să beau şi să iubesc.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnoză

poate îmi scrii şi mie un poem, îţi zic
ceva ca o sămânţă
pe care să o sădeşti în mine pios
şi din care să răsare ziua de joi
altfel riscăm să rămână din noi
doar cenuşă cenuşă şi puroi

mai degrabă îţi cânt la pian
îmi zici şi tu să baţi toba
ca pe o tinichea
până când i se umflă
o gâlmă haioasă cu ţâfnă în gât
apoi îţi aprinzi o ţigară
şi tragi cu nesaţ fum după fum

sufletul tău este o casă fără ferestre
în care cineva mă sileşte
să dorm
şi unde nu vine nimeni
să-mi bată în perete
aşa că îl întorc cu grijă
ori de câte ori oftezi
din ochi îţi ţâşnesc vrăbii
sticloase şi verzi

sufletul meu un maidan bântuit
unde pasc două capre şi o gâscă
ştiu sigur chiar că are elice
şi că în fiecare dimineaţă
se învârte atât cât să nu se usuce
şi să pice trist pe asfalt

de atâta năucire îngerul meu
a început să ticăie tic tac
apoi din el s-a înălţat
cu zgomot şi lumină şi praf
o mare uluială în ritm de jazz

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior

Privirea ta - cântec zurliu,
Eu am ucis cu nepăsare,
S-ajung la tine nu mai ştiu,
Aş vrea să vin, dar prea mult doare...

Surâsul tău - parfum de rouă,
Eu l-am deschis cu un suspin,
Te văd plângând atunci când plouă,
Dar eu la tine n-am să vin...

Şi ochii tăi - safire de-aur,
Îi mai privesc şi-acum în vis,
Sunt egoistă, nu te caut,
Dar te iubesc, mereu ţi-am zis...

Poveşti mai ştiu despre iubire,
Dar ca a noastră alta nu-i,
Tu vrei să prinzi a mea privire
Cu o frânghie, să o-ncui.

Genele-mi plâng, doar luna ştie,
Cât de aprins e focu-n mine,
Dar mă gândesc cum o să fie,
Dac-am s-ajung plângând la tine.

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În armonia iubirii

Noaptea a trecut ş-acum soarele ne calcă-n prag,
aş vrea să fii lângă mine să mă mângâi cu drag,
dar degetele tale au plecat la lucru şi eu mângâi un pluş,
mă ridic cu gândul la tine şi de-abia aştept să vii ca un spiriduş,
să mă cuprinzi în braţe, iar eu să te cuprind cu dor,
şi-ncet în armonia iubirii suntem purtaţi de-amor.
Uşor mă-ntinzi, să-mi poţi vedea ochii şi a mea privire,
îmi mângâi părul şi ochii mi-i săruţi cu iubire,
iar gândurile şi emoţiile cresc în iubirea ce am,
închid apoi ochii şi te simt încet,
iar lacrimile mele se scurg uşor pe-al meu piept,
iar tu lacrimile-mi săruţi cuprins de al meu dor,
dar lasă-mă o clipă încă, să pot şi eu să te ador,
că vreau a mea privire ochii tăi să-i pătrundă,
căci te-am strigat profund atunci când m-am trezit,
aveam lacrimi în ochi şi doar pluşul m-a auzit,
dar tu acum cu dragoste-n suflet ai venit,
te strâng în braţe şi speranţa iubirii noastre a revenit.

poezie de Eugenia Calancea (13 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriitoarea

În camera cu vedere la partea din faţa casei,
Unde lumina se frânge, iar teii umbroşi ating cu frunzele fereastra,
Fiica mea scrie o poveste.

Mă opresc pe casa scării, ascultând
Prin uşa închisă ţăcănitul maşinii de scris,
Asemănător celui făcut de un lanţ tras peste o copastie.

Deşi tânără, lucrurile adunate
În viaţa ei au un volum mare, iar unele sunt grele:
Îi doresc o călăorie plină de noroc.

Dar acum ea este cea care se opreşte,
Ca şi cum mi-ar respinge atât gândul, cât şi simplitatea acestuia.
Nemişcarea se dilată – şi-n ea

Parcă întrega casă a căzut pe gânduri;
Apoi începe iarăşi să lovească
Literele, pentru a interveni din nou tăcerea.

Îmi amintesc de sturzul care, stupefiat,
S-a pomenit chiar în acea cameră, acum doi ani;
Cum ne-am strecurat înăuntru, am deschis rama geamului

Şi ne-am retras, să nu-l speriem;
Şi cum, pentru o prea lungă jumătate de oră, prin uşa întredeschisă,
Am urmărit lucioasa, sălbatica, întunecata

Şi iradianta creatură
Năpustindu-se către lumină şi căzând mereu ca o mănuşă
Pe duşumeaua dură sau pe birou;

Şi aşteptând apoi, zburlită şi însângerată,
Pentru şansa de a încerca din nou; şi cât de bucuroşi
Am fost când, pe neaşteptate,

S-a înălţat de pe spătarul scaunului,
Şi în zbor planat, direct prin fereastra din dreapta,
A evadat dincolo de marginea acestei lumi.

Întotdeauna, draga mea, totul este o problemă
De viaţă şi de moarte, deşi eu uitasem asta. Îţi doresc
Ceea ce ţi-am dorit şi mai înainte, dar mai apăsat.

poezie de Richard Wilbur, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu paşi uşori mergeam...

Mergeam uşor spre orizont,
unde soarele sta să răsară,
iubirea aşteaptă din nou pe front,
unde chemarea ta coboară.
Visele mele zburau alunecând pe ghiaţă,
vrăbiuţe zgribulite îmi ieşeau în cale
şi eu speriată puţin de a mea viaţă,
încercam să iau lecţii muzicale.
Cerul albastru îţi fură privirea,
mă uit şi văd atunci norii pe cer,
în gând şi în suflet revine închipuirea
şi totul mi se pare învăluit în mister.
Lumina dimineţii revine şi gândurile toate,
dispar ca prin minune şi tot ce am mai spus,
ajung apoi pe drum la jumătate
şi timpul trece, iar drumul e-n sens opus.

poezie de Eugenia Calancea (16 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea furtunii

Era o linişte deplină pe-atunci
şi-mi auzeam fricile ţipând;
Era un ţipăt ca de prunci.
Şi dintr-odată mă cuprinde-un gând,
apoi altul, apoi mai multe, apoi mă pierd...
Hoarde de gânduri galopante
îmi tropăiau instant în craniu
şi inima mea temătoare
se prefăcea în ţărână sub copitele lor.
Tot cerul acela plin de nori
se sprijinea pe umerii mei
şi din când în când îmi tuna în timpane,
revărsând peste mine topitura lichidă
a unui vechi talisman de aur.
Şi curgea lava pământului,
curgea peste mine,
erodând şanţuri adânci pe trupul meu,
dizolva treptat bucăţi de viaţă din mine.
Şi iarăşi, subtil, trăsneşte a linişte în juru-mi.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat

Mi-e dor să zbor cu tine chiar şi cu o aripă,
Mi-e dor s-ascult ce-mi spui, fie şi doar o clipă.
Când îmi şopteşti cuvinte, mai dulci şi de iubire,
Fie şi-n vis iubito, rămân o amintire.

Sunt prizonierul sorţii şi astfel o să mor,
Orice ar spune Franklin, cuvintele mă dor.
Am fost şi voi rămâne un muritor de rând,
Poate peste decenii sau poate... mai curând.

Rămână-ţi amintirea şi gândul meu răzleţ.
Cu mersul mai alene, dar mult prea îndrăzneţ,
Cât paşii mă vor duce şi mintea-mi va fi trează,
N-am să renunţ la versuri, ele mă onorează.

Cu ele-mi zboară gândul, pe-ale valurilor unde,
Doar ele mă ajută când dorul nu-mi răspunde
Să uit de-atâtea rele ce-n jur s-au adunat,
Apoi... s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi eu ca voi...

sunt şi eu ca voi, un om cu noapte şi de toate,
nu sunt poet şi nici n-am fost, înşir doar gânduri aranjate,
prea cult nu sunt, dar nici incult, am mai citit, chiar şi sonete,
le am pe-aici, pe foi de gând, sub ochii mei revin în trepte

când scriu în versuri, doar ce văd, ce gândul nopţii îmi dictează,
nu fac decât, ceva în plus, un strop de lacrimă cedează,
atunci din amintiri, de vânt, vă suflu vouă cu neştiinţă,
cuvintele, pe-un rând şi-un rând, poate vă e de trebuinţă

nu sunt mai breaz, sunt doar un om cu veselia îndurată,
ascunsă sub atâtea dăţi, de clpe, ce-am trecut prin viaţă
şi vreau să râd, şi vreau să plâng, aşa trăiesc şi eu mai bine,
urcând în cer, din alb pământ, pătat cu iernile din mine

de m-aţi vedea, o clipă doar, aţi înţelege de îndată,
că sunt normal, că n-am habar, de clipele ce mă aşteaptă
şi râd de voi şi râd cu voi, apoi iar râd, chiar şi de mine
şi fug în ploi, alerg în ploi, mă spăl încet de-a mea ruşine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci anotimpuri

Uneori sunt ca toamna.
Aştept să-mi cadă frunzele
Şi să uit tot ce-am pierdut,
Să uit şi toate luptele,
Să uit tot ce-am făcut.
Şi aştept să-mi iau zborul,
Să zbor în altă ţară
Până când m-apucă dorul
De-o viaţă-aşa amară.

Alteori sunt ca iarna.
Încetez să mai iubesc
Şi-ncep să văd în ceaţă,
Şi fac tot ce nu-mi doresc
Cu-o inimă de gheaţă.
Iar când regret şi mă opresc,
C-am făcut tot ce mă doare,
Acopăr tot ca să-ncălzesc
Cu-o pătură albă, mare.

Câteodată sunt ca primăvara.
Ascult cântecul unei păsări
Şi încerc să îi şoptesc
Să anunţe lumea-ntreagă
Că încep să înfloresc.
Şi încerc să dovedesc
Că am inima-n culori,
Mereu bună şi deschisă
Ca un câmp, plin de flori.

Apoi sunt ca vara.
Stau, mă uit şi mă-ntristez,
Şi-mi tot spun că îmi va trece,
Apoi mă-ntreb, oare visez?
Dacă-i cald de ce mi-e rece?
Şi stau singur într-un loc,
Având în suflet numai patimi,
N-având vise, chiar deloc,
Plângând mereu, dar fără lacrimi.

Acum sunt ca mine.
Visez, ascult, sunt iubitor,
Răspund mereu la ajutor,
Nu mai plâng, mereu zambesc,
Căci am tot ce îmi doresc.
Având în suflet doar iubire
De cum am fost, e-o deosebire.
Asta-i viaţa ce-o trăiesc,
Asta-i viaţa ce-o iubesc.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un vis precum o spirală

cad dintr-un înalt turn din sticlă şi oţel
mă privesc ca într-o oglindă cinescopică
deşi strâng ochii pentru a atenua impactul
apoi mă înalţ pur şi simplu ca o pasăre măiastră
fără aripi fără zbateri doar cu un fel de linişte
precum căderea unei frunze răpusă de toamnă

mă trezesc într-o baie de sudoare
ca şi cum m-aş fi născut iar
ca şi cum m-aş fi întors la un job necesar
încerc să uit starea de plutire
şi să mă reobişnuiesc cu gravitaţia
apoi păşesc ca şi cum aş escalada infinitul
ca pe un vârf bănuit dincolo de stele
respir din ce în ce mai rapid
ca într-o alergare concentrică prin mine

răstorn aşa de des universurile
ca într-un joc de bacara complex
poate un pic cam prea sobru pentru sufletul meu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, fiinţă inocentă

Te-aştept prin întuneric şi prin ceaţă

să vii cu farmecele tale.

Aştept de parcă a trecut o viaţă,

cu sufletul pătat de dor şi jale.

Mi-e dor de-un zâmbet călduros

ce risipeşte orice necaz

şi de un suflet călduros

care te scapă de macaz.

Tu fiinţă inocentă care îmi aparţii,

nu mă lăsa acum în umbră!

Îţi dăruiesc orice ca să revii,

căci nu vreau viaţă sumbră.

Să pot trăi în pace cum oi vrea,

să pot iubi pe cine cred.

Că sunt sătul, deşi nu prea...

Şi cum mă vezi, cam şubred.

Eşti tu aceea care-mi pare

a fi aleasa dintre spuse.

Un sentiment oferi, e mare

şi-ndoielnic pare-mi-se...

Pătrunzi în minte parcă prea uşor

şi nu stiu ce să fac -

ori să traiesc, să mor?

Mai bine mă împac.

Poate că nu vei mai ajunge

şi te aştept degeaba...

Ceva în piept mă-npunge

şi eu credeam că-i graba,

dar timpul pentru mine stă în loc

sau trece, nici nu ştiu...

Şi inima aproape că-mi ia foc

la cât e de pustiu.

Mi-e dor de vorbele pe care

mi le spuneai în vis.

Eu nu mai dorm şi doare,

căci nu mi le-ai mai zis...

Oftez din greu, că poate eşti

tot mai aproape de apus,

unde te-aştept să îmi şopteşti

ce, chiar de mult, nu mi-ai mai spus.

Mă pot uita la nori,

cum o făceam mereu.

Mi-e teamă c-o să mori

şi o să pleci, dar eu?

Eu te aştept în întuneric şi în ceaţă

să vii cu farmecele tale.

Aştept de parcă a trecut o viaţă,

cu sufletul pătat de dor şi jale...

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos--Oveştene

Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai
Bogata apare
Chip din depărtare
Şi Dintre Hotare
Pân" la Fântânele
Toată numai stele
Roiba vine-n urmă
Cu apa cea bună
De la Oveştene
Peste timp şi vreme

Până în Rupturi
Să nu te mai saturi
Satu să-l priveşti
Ca să-ţi aminteşti
Tot ce-i mai frumos
În Bogata— de Jos
Apele să-ţi spele
Gândurile rele
Valea Târgului apoi
Păscută de oi
Să ne înfăşoare
Vara la răcoare
Pusta iată vine
Azi pentru oricine
Izvore la rând
Îmi stăruie-n gând
Iar Dălina apoi
Cu turma de oi
Ce o păşunam
Când copil eram
Şase oi sau zece
Prin ploaia cea rece
Când eu le păşteam
Pe când mic eram

Înspre Cărbunar
Iar mă uit şi iar
Şi pe-un spic de vânt
Iat-al meu cuvânt
Lorniţu-l descrie
De pe culmea-i vie
Bogata o vezi
Plină de cirezi
De atâtea vite
Care pasc cuminte
Pe Imaş din sus
Unde azi s-au dus

Floare de mălin
Dâmburile vin
Podu Lacului apoi
Unde-am fost şi noi
În copilărie
Toţi dar ca să ştie
Cum noi ne jucam
Oile păşteam
Citera privind
Zile-ntregi la rând
Apoi pe Stuptină
Am fost fără vină
Poiana din jos
Locul nost a fost
De unde bucate
Carele-ncărcate
Acasă veneau
Când ai mei trăiau
Ei părinţii mei
Cum trecură ei

Acum la Bogata
Casa este alta
Nu e locuită
De mama iubită
Căci dîns-a plecat
Casa ne-a lăsat
Nu e focul viu
Ocolu-i pustiu

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea mea de joi seara

tristeţea mea de joi seara
mi-a intrat adânc
în măduva oaselor
de prea mult timp -
o simt în fiecare dimineaţă
când mă trezesc
şi apoi în fiecare seară
când mă chinui să adorm

tristeţea mea de joi seara
nu este nici măcar
a mea

este tristeţea omului
postmodern
de pretutindeni
pe care o aud
o simt
şi o miros
în orice atom de materie
şi particulă de praf
oriunde fug prin lume
încercând să tot scap de ea

atât de plictisit
din cauza rutinei
a alergăturii
şi al inutilului instalat implacabil
în cele mai mărunte
lucruri pe care le fac
şi chinuit să ţin pasul
cu ritmul tot mai rapid
al acestui secol minune
în care unii zic
că sunt norocos să exist
sunt nevoit să mă întorc
zi de zi
la nenorocita mea de tristeţe
de joi seara
care nici măcar nu este a mea

poezie de Adrian Creţu
Adăugat de cretumadrian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

Dan Puric în Fii demn!
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Dor,
ce toarce în mine fiecare celulă
în căutarea firului mătăsos
ce ne uneşte,
fin ca mătasa în trăiri
dar dur prin atingerile
ce nu mai vin,
fac toate celulele din mine
sa strige plângând
ce tare...
dor!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!