Tocirea

Soldatul mărşăluia, mărşăluia,
mărşăluia
până când
până la genunchi
piciorul
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
trunchiul
până la coaste
i se tocea, i se tocea
i se tocea
pânâ când
până la sprâncene orbea
orbea, orbea
până când
părul lui iarbă neagră era,
iarbă neagră era, iarbă neagră era.
Un cal alb venea
şi o păştea
şi o păştea, şi o păştea.
I-ha-ha, i-ha
i-ha.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Operele imperfecte (1979)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta ne schimbă atât de mult, uneori uiţi că ai fost copil, ai impresia că te-ai născut aşa, bătrân, şi totuşi sunt unele fleacuri care-ţi rămân adânc înrădăcinate. Clişee unde adultul dă mâna cu puştiul care trăgea la fit şi tocea peste vară la teorema lui Pitagora. De când mă ştiu, prima ninsoare m-a scos din minţi... Îmi venea să urlu de bucurie... Ca şi mirosul ăla special din martie. Un miros de verde, de pământ...

Rodica Ojog-Braşoveanu în Cianură pentru un surâs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însetat

Azi mi-am ros tot piciorul
până la mers
şi mână până la şters
şi ochiul până la ceafă
şi ceafa până la vers...
Şi limba până la mână
Şi urechea până la...
Până la ce mă?
Până la ce?
Până la fântână...
Până la fântână!
Însetatule!
Însetaţilor!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cal alb

era ceva apărut din nimic
un cal alb
fluturând razant
între bine şi rău
muşcând din iarbă
până la întuneric

era un galop nedefinit
pe un pământ reavăn care
îşi înghiţea umbra de copită
în propria ţărână

apele îşi înecau pietrele
prin coame
unduind

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot umblând încoa şi încolo, nesăturându-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: "cine m-o mânca, rămâne grea!" Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decât ceilalţi pe care îi văzusem până aci. Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Când, ce să vezi? stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea până mai sus de genunchi: firicelul de iarbă şi floricica; astfel încât nu te îndurai să calci peste ele. Şi când adia vântul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pâş, pâş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung până la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: "cine m-o mânca, rămâne grea".

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca fizic, Mihai e mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era în plin (P l a t f u s s, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gânditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază şi uneori şi până la 1 şi 2 p. m. Piciorul şi mâinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, când râdea cu mare poftă, şi râs sincer. Pe când era la T i m p u l, joben întreg nu punea decât când venea Veronica de la Iaşi. (...)
Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vârsta de 14 ani. (...)
Ca căciulă, purta căciulă de astrahan, însă nu ţuguiată (nu dacică), ci dreaptă. (...)

Matei Eminescu în Scrisoare către Corneliu Botez (1) (20 aprilie 1909)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Introducere la sărut

De-aş fi fost un spic de grâu,
Ţi-ajungeam până la brâu,
Iarbă, până la picioare,
Până la genunchi, o floare...

Dar sunt, fir-aş eu să fiu,
Ceva ce, n-am cum să ştiu,
Ţi-ajunse, fără măsură,
Până-n suflet. Dă-mi o gură!

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Era un bot mare de cal
şi, Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.

El botul cel mare şi lung
ah, Doamne, cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.

Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască, ah, Doamne.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copac?

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faima a fost palpitantă numai până când a devenit istovitoare. Banii au fost distractivi doar până când nu mai era nimic de cumpărat.

citat din Gloria Swanson
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când

O femeie te iubeşte
Cu patimă, cu ardoare,
Până când te cucereşte,
De fapt, până când te are.

poezie de Marius Robu (31 iulie 2016)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

An învăţat

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
Nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curată alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pur şi simplu

Până unde?
Până când?
Mă pătrunde,
Trup arzând
Şi plăpând.

Până ce,
Până colo,
Farmece,
Un tremolo,
Dintr-un solo.

Până peste,
Oare cum?
Aromeşte,
Zbor nebun,
Izul brun,
De tutun.

Oare cum?
Şi de când?
Gând de fum,
Trup arzând,
Cânt cântând.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mimau trist bucuria

Noaptea nu era neagră, era cenuşie,
stelele erau verzi, căzute printre noi,
drumul se ducea pe râu până la izvor
apoi intra-n tunel, trecea dincolo.
Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,
era o chemare ori semnul despărţirii.
Sângele era subţire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.
Clipele sonore curgeau în timpane
băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,
ochii tăi sticloşi erau de felină.
Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,
dimineţile te îmbrăcau la loc în mirosuri.
Măştile purtate din obişnuinţă,
acopereau faţa clownului obosit,
mimau trist bucuria.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (13 ianuarie 2014)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea mulţi cai înstelaţi

ne ară câmpul
geme sub brazdă fiecare mort
le înfloresc sub unghii amintirile
până când câmpul se umple de ierburi
şi ierburile de glasuri
şi glasurile te caută
până când soarele îşi scutură dinţii
în lan
până când florile mor în ciocuri de pasăre
până când păsările îşi lasă în carnea ta
foamea
ca o sămânţă
în pământul cailor mei înstelaţi

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capra

avea semnătură electronică securizată
şi trei iezi modificaţi
genetic care visau cifra zero
nu mâncau iarba era de fumat
înainte se temeau de lup
acum vânau lupi visând planuri
tactice şi capre şi iarbă
capra noastră comună purta bijuterii
făcea yoga şi era zen
de dimineaţă până seara
când făcea chiolhanuri
vorbea despre capra neagră zburătoare
mitul cifrei unu
unu la făcut pe doi
exact ca-n taoism
înainte nu a fost nimic
nici măcar zero nu era
capra luase imaginea apei
ca simbol al con
secvenţei
iezii au crescut mari
nu mai încăpeau în pielea lor
au dezbrăcat trei lei
şi purtau pielea mai lejer
capra practica şcoala
maimuţelor şi scria în blogul ei
doi la făcut pe trei
şi trei a făcut celelalte lucruri
era învăţătura lui lao tzu
o idee despre mersul căii lactee

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotirile mâinii

... se-ntorc trăirile ierbii
se rumenesc la focul mocnit
şi-adorm în poala uitării
şi visează că dorm
şi se trezesc
când râzând
când vuind
tu măsoară arămitele gânduri
de când până când
tulburare
de când până unde
îndemn
cum urcă treptele cerului, dorul
zilei de ieri şi de mâine
aşa drumuri bune şi rele
în ploile albe rămân
tu măsoară prundişul cu pasul
de când până când
fără seamăn
de când până unde
zidirea de viu
cresc rotirile mâinii în valuri
şi Luna mijeşte a taină
cum iarba
cineva macină
tăcerile şi chemările lumii
şi altcineva
încarcă la Jiu
tu măsoară odată cu ziua
de când până când
roată
de când până unde
uimiri
şi vremuie uitările-n poală
şi vântu-şi scutură floarea
asemeni
şi necuprinsul de suflet măsoară
parfumul
şi ochiul plămădeşte cascade
şi numai acorduri afabile curg
în praful şi pulberea mării
măsurându-ne multul
de când până când
ţintuirile mâinii
de când până unde
lumini...

poezie de Maria Pirlogea (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

Botezară copilul şi îngrijiră de dânsul, mă rog, ca unul la părinţi. Copilul crescu şi se făcu mare. Când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş. Darămite de învăţat? Învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. N-apuca să auză de la dascăl ceva, că el învăţa mai din adânc decât dascălul. Şi astfel ajunsese de poveste. Unii zicea că ştia carte până în glezne, alţii zicea că până în genunchi, iară alţii, până în brâu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aş fi spus că ştia carte până în gât. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac şi eu din gură ca un peşte, şi nu mai zic nimănui nici pis! Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaş, că numai încălecă pe mânzul lui, şi mi ţi-i dete călcâie; iară mânzul, carele şi dânsul crescuse de se făcuse un cârlănaş zburdalnic de n-avea astâmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, şi duşi au fost până în ziua de astăzi.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când omul nu va duplica un fir de iarbă, natura poate râde în hohote la aşa numita lui cunoştinţă ştiinţifică.

citat celebru din Thomas Edison
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!