Unica fiinţă

Ce fiinţă-adună-n suflet toate grijile din zi
Nelăsându-le confuze cu-al ei tainic fel de-a fi
Şi cu-aleasă rânduire le sfârşeşte cu silinţă
Şi cu drag de cei din jur şi de sfânta sa credinţă?

Ce fiinţă-şi plânge-n pleoape nelipsitele nevoi
Şi pe viscol şi pe vânturi şi pe umedele ploi
Şi nimic n-o-nfricoşează, ba din contră o-ntăreşte
Dărâmând şi munţi şi văi pentru cei ce îi iubeşte?

Ce fiinţă-şi creşte pruncii învăţându-i tot ce ştie
Insuflându-le destoinic ce e dreapta omenie
Şi respectul şi curajul şi dorinţa de-a lupta
Şi-orice piedică-ncolţită, demni s-o poată înfrunta?

Ce fiinţă-n orice clipă şi-ar da viaţa pentru-a noastră
Şi-ar deschide orice lacăt ruginit la vreo fereastră
Şi cu blânda-nţelepciune de greşeli ne-ar mai ierta
Şi plecat ne ţine capul cât duioasă ne-o certa?

Ce fiinţă duce dorul celor ce prin lume-i are
Şi doar visu-i mai rămâne dulcea-trista alinare
Şi n-ar spune nimănui ce durere-n piept o arde
Şi ce pact făcut-a timpul cu tristeţea ce o roade?

Nu vă cer răspuns la cele ce v-am întrebat fireşte
Doar să-mi spuneţi ce toţi ştim şi-i deja ceva lumeşte,
S-o iubim ca pe-o icoană şi-al ei prag să-l trecem des,
Mâna să i-o sărutăm... pentru-atât cât ne-a-nţeles!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtăm o cruce fiecare

În răsăritul primei clipe primim botezul sfintei ploi
Aflând de plânset, de iubire, de omenie şi nevoi.

Întunecind a noastră cale pelinu-amar îl vom gusta
Şi-or plânge lacrimi din icoane şi 'naltul cer s-o întrista.

De cum păşim ne ceartă soarta, iar deseori o ignorăm,
Închidem ochii fără teamă şi-n agonie ne-aruncăm.

De nu găsim covorul verde şi printre pietre rătăcim,
Să nu uităm că mântuirea nu-i doar un mit, să-l irosim.

De răul domină blândeţea nu-i nimeni altul vinovat,
Doar că ispita-i la tot locul şi ducem viaţa în păcat.

Purtăm o cruce fiecare şi nu-i uşoară şi nici grea,
De-om lumina-o în credinţă, Iisus de toate ne-o ierta.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curajul le-a fost reazem...

A lor dragoste sfântă de patria străbună
Au dovedit-o-n luptă, pe câmpul de război,
Şi de-a fost ceru-n lacrimi împrăştiind furtună,
Au stat cu pieptu-n faţă, sfârşind ca bravi eroi.

Jertfitu-s-au nevolnici prin arşiţe şi geruri
Pentru a noastră limbă şi-al nostru drag pământ,
Vărsat-au al lor sânge urcând măreţ la ceruri,
Curajul le-a fost reazem şi ne-nfricat avânt.

Să veşnicim de-a pururi, să moştenim în pace
O strămoşească vatră şi-un mioritic plai,
Au apărat destoinic bătrâne ţarini dace,
Izvoare, munţi şi codri din vechiul colţ de rai.

Plătit-au scump cu viaţa, scriind viteji istorii,
Iar datoria noastră e să-i cinstim oricând,
Să le-nchinăm o rugă pentru-ale lor victorii
Şi-o floare pe mormânt, măcar din când în când.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata vieţii

De-aş întoarce timpul înşelându-mi soarta
N-ar fi decât tristă amăgire-n van,
Ispitindu-mi gândul ce-ar învârte roata
N-aş găsi cărarea să ies la liman.

Şi de-ar fi destinul lunga rânduială
Tot aş vrea a-ntoarce timpul înapoi,
Să trăiesc vremelnic clipa temporală
Cu speranţa oarbă de-a strivi nevoi.

Hărăzitei urme de-amintiri deşarte
I-aş vâna secretul ce-a topit arzând,
Vinovata clipă ce uşor desparte
Viaţa de-a ei moarte într-un cer flămând.

Nu renunţ la visul de-a opri odată
Timpul în secunda marelui trecut,
Răsucind clepsidra lutului în roată,
Cu prezentul zilei dintr-un început.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Clipe şi îngeri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poţi spune că arăţi respect, dar respectul tău este pentru un superior, este doar respectul provenit din dorinţa de a căpăta ceva sau respectul izvorât din teamă. Dacă respecţi cu adevărat, ar trebui să fii respectuos cu cei de mai jos la fel ca şi cu cei aşa-numiţi mai înalţi decât tine. De vreme ce nu ai respect, nu ai nici dragoste. Cât de puţini dintre noi sunt generoşi, iertători, binevoitori? Tu eşti generos când ai de profitat, eşti binevoitor când poţi primi ceva în schimb!

citat celebru din Krishnamurti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia alesese să devină psihiatru, nu din aviditate pentru bani, nu din dorinţa de a se îmbogăţi; doar nu-i lipsise niciodată nimic, părinţii ei străduindu-se să-i asigure mereu tot ce şi-ar putea dori, deşi ea nu era deloc pretenţioasă sau mofturoasă şi-şi alesese această meserie din dragoste pentru semenii ei, din dorinţa de a-i ajuta pe cei care sufereau, cei cu care soarta fusese mai puţin dreaptă şi pe care ea încerca să-i ajute, în limita posibilităţilor, să le aline suferinţa sufletească, ceea ce dovedea nobleţea cu care era înzestrată, altminteri, ar fi putut deveni orice altceva, doar o ducea mintea. Şi-ar fi putut alege o meserie mult mai bănoasă, însă scopul ei în viaţă nu era prosperitatea materială. În plus, ea punea mai presus fericirea altora, decât pe a ei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Femeia este ceva minunat
În viaţa fiecăruia bărbat
Ea face bărbatului viaţa frumoasă
Chiar şi cu o vorbă duioasă

Şi-n fiecare zi ea este cu el
La bine, chiar şi când e rău,
Ea ştie mereu cum trebuie să facă
Să-i fie bărbatului viaţa dragă.

Femeia-n viaţa fiecărui bărbat
Este ca o rază de lumină
Arde mereu şi niciodată nu se stinge,
Dă numai caldură şi nu frige.

Ea îl iubeşte zi de zi necontenit,
Îl face pe bărbat ca să se simtă iubit
Şi chiar de nu simte iubire, ea
Face ca bărbatului mereu să-i fie bine.

Femeia e ca un vis real,
Un vis ce zi de zi noi îl trăim,
O vezi, dar este greu s-o înţelegi,
O simţi, dar este greu să o atingi.

Şi inima e greu ca să i-o frângi
Pentru că niciodată nu se dă bătută
Pentru că femeia în fiece zi luptă
Chiar şi atunci când nimeni nu vrea s-o asculte.

Ea nu lasă un lucru neterminat,
Gândeşte diferit faţă de bărbat
Şi duce la sfârşit orice început
Chiar dacă are doar de suferit.

Femeie rea pe pămant nu există,
Există doar femeii rău preţuite
Pentru că insuşi cuvântul femeie
E cel mai bun lucru din lume.

Femeia este ca un talisman
Şi peste tot bărbatul doreşte s-o ia
Pentru că ea are grijă de el
Şi îl păzeşte de tot ce este rău.

Curaj femeia îi dă unui bărbat
Chiar dacă nu-i bărbat adevărat,
Şi face din el un învingător
Chiar şi atunci când e pe locul doi.

Nu poţi cunoaşte o femeie cu adevărat
Chiar dacă crezi că multe ai aflat,
Să afli tot despre o femeie
E ca şi cum ar treubui să zbori la stele.

Nici timp nu am avea destul
Ca să cunoaştem un ideal necunoscut,
Ca să cunoşti măcar puţin pe o femeie
Mai bine las-o să te cunoască ea pe tine.

Fară femeie viaţa unui bărbat
E fară sens, el pare neînsemnat,
Aşa că trebuie mereu să le iubim
Să le stimăm şi să le preţuim.

Şi chiar de uneori ele ne par rele
De fapt ele sunt cele mai bune,
Aşa e stilul lor de a ne spune
Că ceva noi am făcut greşit

Sau poate puţin noi le-am iubit
Şi vor să le iubim puţin mai mult,
Să le-aratăm în fiecare zi
Cât de importante pentru noi ele sunt.

Şi ele sunt ceea ce ne-am dorit
Şi nu ne dorim altceva nimic,
Doar timp ca să le putem iubi
Şi să le arătăm tot ce simţim.

Femeia iubeşte-o zi de zi,
În braţe mereu trebuie s-o ţii,
Că daca ea va obosi
Viaţa frumoasă noi nu vom mai simţi.

Şi de aceea trebuie să ştim
Cum să le-alinăm, cum să le preţuim,
Ca nicioadată să nu ne plictisim
Lângă femeia pe care o iubim.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drag prieten

Drag prieten, astăzi te voi provoca
Să-ţi aduci aminte, mai ieri, cum era,
Prin oraş, prin parcuri şi –n cartier
Şi să vezi schimbarea din viaţa ta, a mea
Şi durerea din suflet ce-o aduce ea.

Drag prieten, după cum şi tu ştii,
În aceste timpuri de răstrişte
Am pierdut pe drum dorul de visare,
Urmăriţi de –ai noştri compatrioţi cu-nverşunare,
Unde să mergem, cât să zăbovim,
Cu masca pe faţă pe fiece drum
Şi cu declaraţia-n mână să demonstrăm,
De ce pe străzi noi seara umblăm
Şi nu care cumva fără voie să greşim
Şi pasibili de vreo amendă să fim.

Drag prieten, te invit solidar cu mine să fii
Şi să-mi spui dacă greşesc ori ba
Că vorbele lor deseori ne sunt străine,
Pentru că ele au mesaje meschine,
Adevărul de noi, îl tot ascund,
Că urmăresc să-şi atingă scopuri,
Care în a lor buzunar aduc bani
Şi conturi grase în euro şi dolari.
Spălaţi-vă des pe mâini, un îndemn insistent,
N-ar fi oare înţeles de mulţi greşit
Şi pentru parte dintre ei însemna în fapt
De-a lua, fura şi apoi a pleca
Şi răspunderea de-a nu-şi asuma?
Că se ascund după strâmbe legi
Şi de ne-au luat ţara nu-i deajuns,
Acum până la sufletul nostru au ajuns.

Drag prieten, mai ieri, aveam libertate,
Să ne-ntâlnim la orice oră din zi sau noapte
Şi să ne-mpărtăşim ale noastre vise şi fapte,
Străini acum ne simţim în ţara noastră
Şi progoniţi de suntem de ea departe.

Drag prieten, astăzi suntem asaltaţi,
De-un inamic perfid, de rang înalt,
Trăim a vieţii noastre provocare
Şi de-om scăpa sănătoşi şi vii
Vom povesti la ai noştri nepoţi şi copii,
Despre cei care-n amintire doar vor fi
Că au plecat la stele înainte de-a trăi.

poezie de Georgeta Ganea (12 noiembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte!

De ce-ai tăcut ca şi un sloi?
Spune ceva, vorbeşte!
Nu şterge "eu"-l dintre noi,
Când "eu"-mi te iubeşte.

Unde-ai pitit cuvântul drag,
De mie-acum îmi tace?
Îl mai aştept pe orice prag,
La cât de bine-mi face.

Cum să mai sper să pot opri
Al lacrimii torent,
Dacă şi rostului de-a fi
Îţi sunt indiferent?

Cât să îndur tăcerea grea,
Când mie-mi eşti Lumină?
De-un Soare m-aş înflăcăra,
Aş arde tot cu vină...

Cine te-aşteaptă-nfrigurat,
Cu sufletu-n gheţari?
Că nu mai ştiu de mângâiat,
De când nu mai apari.

Care a zis, exagerând
Că timpul spală tot?
Să-l văd sihastru şi trecând
Singurătatea-înot!

...

De ce-ai tăcut ca şi un sloi?
Sunt în genunchi, priveşte!
Atât de vechi ajuns-a "noi"?
Să-l re-nviem... Vorbeşte!

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba

Iarba verde, iarba grasă
Creşte - naltă-n cimitir;
Cade an de an sub coasă
Din nou creşte - mai frumoasă.

Privesc crucile-nnegrite
Şi mă-ntreb, cu mintea-mi proastă:
Din ce piepturi se hrăneşte
Şi ce-i, Doamne, viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Suflă vântul…vârfuri sună
Greierii prin fân adastă….
Se duc zile, nopţi cu lună
Ce mister e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Trudă zilnică, sudoare
Viaţă de desfrâu - sau castă
Totu-i trecător sub soare,
Căci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Tainice iubiri şi teamă
Zbor îşi iau spre bolta-albastră
Toate timpul le destramă…
Şi-atunci, ce e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Se duc veacuri în neştire
Nasc speranţe-n lumea vastă -
E-un suiş spre coborâre –
Deci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Iarba verde creşte deasă
Peste trup – peste fereastră
Ea rămâne-mpărăteasă –
Căci aceasta-i viaţa noastră:

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din toţi va creşte iarba
Pân’ iubita va fi baba –
Până baba va fi iarba.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Cu cât are mai mulţI copii, cu-atât o mamă-i mai frumoasă,
Pe toţi îi strânge-n jurul ei, pe toţi i-adună la o masă,
Veghează asupra lor mereu, pe toţi întotdeauna îi iubeşte,
Iubirea sufletului ei cu fiecare prunc sporeşte.

Le-aşterne patul în odaie, le-aprinde focul în cămin,
Şi cu mânuţa ei cea sfântă va lecui orice suspin,
Îi apără cu semnul crucii, îi spală şi îi primeneşte,
Iar înainte de culcare pe fiecare-l înveleşte.

Cât încă sunt puiuţii mici, nevoile mai înconjoară,
Iar din puţinul care este, măicuţa face mult să pară,
Le va-mpărţi un colţ de pâine, lăsându-se pe ea flămândă
Şi va zâmbi-mpăciuitoare, un neajuns să mai ascundă.

Când puii cresc şi aripa îi va-ndemna din cuib să zboare,
Sufletul mamei ars de griji îl va-nsoţi pe fiecare,
Oriunde îl va duce rostul, precum e scris al său destin,
Pe-o cale netedă, ferice sau pe-o cărare prin suspin.

În crucea nopţii, la icoană, se roagă maica-nlăcrimată,
Ca traiul puilor să fie frumos ca noaptea înstelată
Şi orice rău sau greutate va fi menit să îi lovească,
Prin mila Domnului preasfântă, să fie ea să o primească.

Rămasă singură, bătrână, mereu la poartă-i e cărarea,
Lumina ochilor, scăzută, sub mână iscodeşte zarea,
Căci dorul o macină în zile şi-n nopţile fără hodină
Şi-ar vrea pe toţi să-i vadă-n prag, până să plece spre lumină.

O mamă, pentru ai ei copii e pururi sfântă şi frumoasă,
Cum sfânt e visul ce în nopţi le poartă sufletul acasă,
La candela de la icoană, la mămăliga aburindă,
La chipul mamei din fereastră, la uşa care dă în tindă.

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Triumful aşteptării

Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!
El ştie că pe lume nimic zadarnic nu-i;
Că dincolo de truda şi jertfa clipei lui,
În taină, vremea ţese la sfânta biruinţă;
Că vuietele toate visează armonie,
Că... este o dreptate şi... trebuie să vie!
Talazuri năvălească! Vrăjmaşa lumii ură
Întunece viaţa în beznă de minciuni!
Copiii lui închidă-l în casa de nebuni!
Lovească-l orice mână! Hulească-l orice gură!...
El simte cum îi creşte în inimă o floare
Cu-atât mai luminoasă, cu cât mai mult îl doare.

Te-ai întrebat vreodată din ce undire-nceată
De lacrimi tăinuite se naşte un izvor?
De mii de ani în piatră loveşte răbdător,
Strop după strop s-o spargă...
Drum greu a fost... Dar iată!
În valuri de lumină, chemat de dorul mării
Un fluviu nou vesteşte:
Triumful aştepării!

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare ceva şi nu ştiu ce...

Mă doare ceva şi nu ştiu ce,
mă apăsă cu apăsarea de pământ şi de cer,
cu mâinile mă agăţ de noapte şi ger,
sperând să-mi revin din apăsarea de fier

Mă înconvoaie gândul să pot să înţeleg
mersul de lucruri ce se pierd în eter
Definiţia vieţii rămane mister,
chinuiala zilei, la fel, pe care n-o cer

Mă doare ceva şi nu ştiu ce,
mă apasă pe frunte, mă apasă pe piept,
noaptea şi ea mă apasă încet,
cu tot ce-a trecut şi pe care-l regret

Mă apasă zorii pe pleoape şi ochi,
salt pleoape încet să văd umbre de plopi,
lumina ferestrei pătrunsă în casă,
eu la fereastră apăsat de albeaţă

Mă doare ceva şi nu ştiu ce,
o boală absentă de diagnosticul ei,
nu pot s-o tratez şi nici s-o gonesc,
ştiu doar cum doare încercând s-o găsesc

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea-i bate-n tâmple...

V-aţi întrebat vreodată câte gânduri adună un bătrân spre-amurgul vieţii
Fără-a desparte-amarul în bucăţi şi-al împărţi cu fiul, fiica sau nepoţii?
Preferă să îl strângă-n pumnul trudnic, să nu le-arate vreunuia tristeţea,
Să-i supere, nu asta îşi doreşte şi nici să-nşele în vreun fel blândeţea.

Singurătatea-i bate-n tâmple ostenită, iar clanţa porţii scârţâie de dor,
Şi-aruncă-un ochi în lungul tristei uliţi şi nu zăreşte niciun trecător,
Doar vântu-i răscoleşte hornul şubred şi şuieră şi-aţâţă jaru-ncins,
Mai trece-o noapte cât o zi de post, în zori găseşte pragul casei nins.

C-un ceai şi-un colţ de turtă împietrită, nestăvilita foame-o amăgeşte,
Apoi aprinde-opaiţul şi priveşte fotografii şi-obrazu-i umezeşte,
Dar cel mai tare-l doare pustnicia din care se hrăneşte fără vrere
Şi nicio rază nu se-arată-n depărtare, credinţa-i dă curajul să mai spere.

Va fi să vină timpu-acela-n care s-audă paşi şi să tresară-a bucurie?
E doar o-nchipuire-a bătrâneţii, o grea şi nemiloasă fantezie!
Nu ştie cât de lung îi va fi chinul şi cât va mai ofta în sinea lui,
Iertat va fi când obiditul suflet urcat va fi-n împărăţia cerului.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă...

Iubeşte-mă cu aceeaşi pasiune
Şi caută-mă iarăşi între nopţi,
Nu te lăsa condus de raţiune,
Nici de lăstarii zorilor necopţi.

Iubeşte-mă sedus de nostalgia
Trecutelor galante primăveri
Ce dragostea a fost sau nu magia
Dospită-n miezul fragedelor veri.

Iubeşte-mă cum soarele iubeşte
Un enigmatic şi mirific univers,
Cu patimă din nou îndrăgosteşte
Şi dă-mi sărutul buzelor din mers.

Iubeşte-mă cum luna străluceşte,
Cum stele sidefate hoinăresc,
Cum ziua ne petrece şi sfârşeşte
În asfinţitul astrului ceresc.

Iubeşte-mă cu-aceeaşi inocenţă,
Cu-acelaşi dor nebun de-a cuceri
Ce ieri înflăcărat şi cu ardenţă
Ai frământat sub gândul de-a iubi.

Iubeşte-mă şi spulberă-mi căinţa
Cât temerile-n piept neliniştesc,
Cât inima îmi vântură dorinţa
Să pot, să vreau, să ştiu să mai iubesc.

Iubeşte-mă, e tot ce viaţa-mi cere
Şi nu-mi dă pace până n-oi vedea
Că zaua ce-am unit în veci nu piere
Şi nici de lacrima ne va durea.

Iubeşte-mă cu toată dăruirea
În numele candidului trecut,
Iubeşte-mă şi-aprinde iar iubirea
Cu-aceeaşi flacără de la-nceput!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfatul mamei

Copiii mei eu voi pleca, curând să-mi aflu, tihna,
Voi să-mi aprindeţi cât puteţi, la capul meu, lumina,
Fiţi buni, cinstiţi, orice să vă iertaţi,
Că nu e sfânt în lumea asta ca dragostea-ntre fraţi.

Să-mi faceţi când aveţi cu ce, în curte masă, mare,
Şi daţi un strop din via mea, să închine fiecare,
Pune-ţi bucate din belşug şi vreo câţiva, colaci,
Chemaţi să vină! Zâmbitori, pe goi şi pe săraci.

Nu vă certaţi pe ce-o rămâne, pe casă sau pământ,
Şi voi plecaţi copii mei şi aveţi doar un mormânt,
Lăsaţi deoparte lăcomie şi amară duşmănie,
Iubiţi-vă şi fiţi ca fraţii şi bine o să vă fie.

Iar la icoana Preacuratei, să puneţi, busuiocul,
Că m-a vegheat viaţa toată, mi-a ocrotit, norocul,
Să nu lăsaţi portiţa mea copii să ruginească,
Ea ştie cât v-am aşteptat, cu ochii pe fereastră!

De câte ori m-am rezemat, oftând de stâlpul porţii,
Priveam la drumul nesfârşit, eraţi plecaţi cu toţii,
Am adunat pozele voastre, la piept ca pe-un altar,
Si mulţumeam la cerul sfânt, c-aţi fost al vieţii dar!

Eu am să plec! Cer vouă azi, puţină îndurare,
Am ars o viaţă pentru voi, precum o lumânare,
De sus din cer o să privesc, apus şi răsărit,
Si voi trăi la voi în suflet, să ştiţi că v-am iubit!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa noastră să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece.

Mircea Eliade în Invitaţie la bărbăţie
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Provocări

De-ncercări e plină viaţa şi-ntrebări ce n-au răspuns,
Să le cernem nu-i putinţă, să le trecem nu-i de-ajuns,
De-notăm în voia sorţii fără-a ţine cârma-n frâu
În derivă-am duce anii scurşi la vale ca un râu.

Provocări nemilostive şerpuiesc ispititor,
De tărie-avem nevoie când picăm în plasa lor,
Nu e viaţă fără patimi, nu e moarte fără chin,
Toate-s date spre-a renaşte din cenuşă şi suspin.

Învăţăm cu-nţelepciune din grăbitul nostru mers
Că durerea ne-ntremează şi e leac în univers,
Cel ce-şi poartă cu credinţă sufletul mereu curat
De obstacole va trece şi de rău eliberat.

Preţul ce-l plătim adesea-i unul poate dureros,
Este dijma pământeană a oricărui păcătos,
Cât de grea ne-ar fi povara, să fim buni şi iertători,
În iubire să trăim, noi... umilii trecători.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

Tata ştie foarte bine calea pe care
Ţara noastră trebuie să meargă;
El zilnic îşi convinge copiii că are
Soluţii pentru problemele din lumea-ntreagă.
Ştie cum să pună la punct orice monopol
Şi-are mereu un plan de rezervă-n buzunar;
Dar dacă soba are nevoie de reparaţii,
Trebuie să apelăm la un sobar.

Tata – crezi, nu crezi, îţi place sau nu-ţi place –
Ştie cum să bage marii infractori în puşcărie;
Nu-i nimic să nu poată într-un fel sau altul face,
O situaţie complicată pentru el e-o jucărie.
"Încrederea în noi" o ţine mereu trează,
Asta am înţeles toţi extrem de clar;
Dar dacă-i nevoie să fie reparat un scaun,
Trebuie, musai, să apelăm la un tâmplar.

Toate zaverele din lume, una câte una,
Le poate stinge, le ia de-a dreptu-n dinţi,
Făr-a aştepta să se potolească-ntâi furtuna,
Le înşfacă de gât cât încă sunt fierbinţi.
În marile probleme financiare ale statului
Poate-n orice clipă Congresul lămuri;
Dar, of, în schimb nu-şi poate niciodată
Achita facturile, cât de cât, la zi.

I se face pur şi simplu rău, spre-exemplu,
Când ascultă legislatorii – clişeu după clişeu!
Şi când te gândeşti că totu-ar fi atât de simplu
Dacă senatorii-ar asculta ce spune tatăl meu!
Orice război s-ar transforma-ntr-un bal,
Cu uşurinţa cu care îmi întorc eu grumazul;
Dar când un vecin violent face scandal,
Mama trebuie să rezolve cazul!

În conversaţii tata poate ţine oricui piept
Şi învinge lejer cele mai strălucite minţi;
El e croit după un plan mai înţelept
Decât au fost croiţi mulţi regi sau preşedinţi.
E iniţiat în subtilităţile tuturor tratatelor
Şi poate clarifica orice noţiune;
Pe el îl căutăm când e vorba de vreo teorie,
Dar apelăm la mama pentru acţiune.

poezie de Edgar A. Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!