Laudă întoarcerii

Pe cînd venea algebra
la noua adunare,
în vrăbii se-aduna o mare tragedie,
duceau cu ele febra
nebănuitei stări
de bine general
spre cultul inepţiei,

fumam ţigări drăceşti
la geamul cu satiră,
de liră se lipiseră păduchii
ca lichenii de coastele stîncoase
şi numai mama vie
de-atîtea grozăvenii
plîngea,
de jalea mea,
cu multă lăcomie.

I-am dat un telefon
şi dintr-o moarte
ieşise-n plină grevă
o viaţă speriată,
dar albă şi frumoasă ca o ţară
din care
nu-i plecase
copilul niciodată.

Ne-ntoarcem tot acolo -
un fel de odă formei de-a fi
mereu sărac,
cînd bogăţia orei
ne ştie-n plină trudă,
deşi eu tot aştept
să ne apuce ciuda de gulerul
ecoului nimicului intens

în care întrebarea
dacă-l cunosc pe Iuda
ni s-ar putea părea o maximă
stupoare
din care ispitire-ar ieşi
pe contrasens
şi-ar oferi la toţi un cod de bare
din mîna mea, spre tine,
curgînd ca o nebună în valuri
de campari.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bliţ secundar

multă vreme am fost prizoniera unghiului trist
iar această bucurie m-a întors cumva pe dos
masa mea de scris e prea netedă scaunul prea înalt
şi scrumiera prea plină

cînd un soare străin îmi vinde lumină
şi lunile celor o mie şi una de nopţi te ţin în mine
cu magneţi şi sîngele tău purpuriu curge
prin mine ca şi cum ar străbate calea lactee

deşi nu exişti şi tot ce am e o vedere din culise
ca scena aceea de la ţară în care am văzut prima oară
cum se taie porcul şi urletul lui desfiinţa o ţară
orice soi de credinţă sau de sens

porc despre care tata zice şi acum că a avut
o depresie şi trecutul oricum trebuie înmormîntat
în speţă mîncat digerat sau dat la poezie
bucuria mea de azi e singură e mare impunătoare
ca uşa de la inima ta sau de intrare la teatru

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurească

Era lună plină şi linişte,
banale şi plictisitoare discuţii
despre o moarte
care îmi părea frumoasă
şi chiar aşa era,
pentru că înşelase asimetria,
aşa cum eu pe tine
cu un iepure,

primul dintre toţi iepurii
pe care i-am întîlnit
mort şi viteaz,
umbla cu puşca după vînător
şi era grozav în convingerea lui
că mai trăieşte,

dar tragedia acestei întîmplări,
nu a fost un iepure sau
o simplă moarte -
ci liniştea,
căci era lună plină şi linişte,
liniştea aceea
care îţi fură pepenii din grădină
şi hoţul îţi place.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Microscop

Stăteam într-o grădină fără gard,
dar după gard stătea un virtuoz.
Cînta din carnea mea şi dintr-o
ură pentru femeia care nu cînta
într-o grădină care nu era a mea.

Sărbătorea ceva ciudat, decesul
său. Era demult uitat şi din uitare
trăgea pe gură ultimul cuvînt
c-a fost pe lume o grădină-aşa
încăpătoare, pînă cînd măceşul
mi-a zis că ar putea fi tatăl meu,

dar nu putea, ştiu eu că sunt
copilul vrăjitorului din oz cu ochii
roz şi trupul din cianură şi-astept
nervoasă viaţa dintr-o floare,
dintr-o grădină care nu era decît
o carte citită azi la Iaşi într-un
troleu, iar lumea din troleu urla
la mine să tac, sau să cobor,
sau chiar să mor. Urlam şi eu la ei

să mă omoare şi-am coborît în
staţia Mereu. Eram cu tata care
mă-ntreba dacă mai reuşim
să mergem la muzeu. Era o zi
cu îngeri în sobor şi demoni
cognoscibili de sistem şi căutam,
de fapt, grădina aia cu celule stem
în care nicio rană nu mai doare.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În port

... Şi rătăcesc spre seară pe cheiurile goale,
Cu farurile stinse şi lanţuri ruginite,
S-ascult cum plînge apa în aiurări domoale,
Să văd cum moare ziua în zările cernite.

Adeseori voioase sirenele răsună.
Atunci s-aprinde-n mine eterna nostalgie,
Dar, vai, vaporul trece prin port ca o furtună,
Şi eu rămîn tot singur în lumea mea pustie.

O, cînd, o, cînd vaporul opri-se-va o clipă
Din goana lui nebună spre larga depărtare,
Să ia cu el această ţarină în risipă,
Să-i dea o nouă viaţă, sau s-o îngroape-n mare.

poezie de Dumitru Iacobescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete

Si ce aşi putea eu să-ţi mai spun
Cînd totul este clar....
Mii sufletul scăldat în scrum
Dureri fără hotar...

Mă întreb daca mai are rost
Ce simnt acum să-ţi spun
Stiu! toate-n viaţă au un cost
Eu rasplatesc din plin...

Si tot ce viaţa -mi oferea
Nu am luat cu împrumut,
Am răsplătit asa mereu
De zece ori mai mult.

Şi n-am cerşit ce nu-i al meu,
Doar să iubesc am vrut...
Tu mi-ai trait în gînd mereu,
De cînd ne-am cunoscut!

Dar... pentru tine a fost un joc,
Ca un ping-pong.. asa!!!
Şi jocul cînd te-a plictisit
Tu ai oprit la Ea!

Mii tristă azi suflarea mea
Si doare că niciodată tăcerea
Mesaje încă mult voi astepta
Care mereu imi vindecau durerea!

Scrisnind din dinti azi voi pleca
Nu vreau să-ţi fiu povara,
Din Eu şi Tu... Tu ai ales pe Ea
Spunînd că mă iubeşti a cîtă oară?

Cedez... ear tu, nu vei uita....
Imi vei simti absenţa!
Din Eu şi Tu, tu ai ales pe Ea
Pastreaza diferenţa!!!!!

poezie de Tatiana Frunzete
Adăugat de Tatiana Frunzete
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anomalii

Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie

La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dovadă pentru eşafod

Fiecare cu ale lui, mergem ţinându-ne de mână
cu monştrii verii, printre copaci şi gânduri
îmbrăţişate se întrezăreşte anxioasa siluetă
a nebuniei şi mă întreb, ce-ai putea să-mi dai

tu,

fiu al caselor mari, în acest pătrat cu PH neutru,
înconjurat de atâtea icoane strâmbe
şi picturi psihedelice, decât şi mai multă risipă,

cînd judecătorii mei te adoră şi te cântă
şi te asmuţesc ca pe un câine care rupe
din propria carne, deşi parfumul meu de femeie
străină plânge în tine cu ardoare

şi adoraţie, ştiind că, oricum, vei deschide,
de multe ori încă, cartea vederii, dar nu sunt eu
cea care ţi-arată toate astea, fiindcă eu,
abia acum, am ieşit din dulapul orbiei în care am stat
ascunsă o viaţă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre ochii care plâng - scrisoare cu dedicaţie pentru C.D

Mi-e sângele lumină sfântă
Ce arde-n voi ca un vulcan
Şi plâng de viitorul ţării
Pe care astăzi n-o mai am...

Mi-e dor, prea dor de libertate!
Nu-i pace pe acest pământ,
Căci aţi deschis un drum spre moarte
Şi lumea toată-i un mormânt.

Voi aţi călcat pe jurăminte...
De-aceea plânge mama mea
Şi nu, nu vreţi să luaţi aminte
Că veţi plăti greşeala, da.

Atât cât încă vă e bine
Batjocoriţi, huliţi, dar vai,
Răsplata ce vi se cuvine,
Va fi în Iad, ci nu în Rai.

Mi-e dor de viaţă şi de Soare,
Mi-e dor, prea dor de mama mea!
Şi uite!-o aripă mă doare
Şi un pumnal e-nfipt în ea.

Deşi, vă spun, aici mi-e bine
Şi-s îngeri ce-mi pansează rana,
Ţară, mi-e dor, mi-e dor de tine!
Mi-e dor, mi-e tare dor de mama!

Dar azi, istoria, măicuţă,
Mă scrie-n paginile ei,
Căci am plecat în lumi de vise,
Din lumea mea de farisei...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cu cât se apropia de steaua sa, drumul parcă era mai lung, făcuse ea cale destulă, dar părea ceva fără de capăt. Înainte îi ieşeau tot alte stele, una mai frumoasă decât alta, dar cu toate că s-ar fi putut opri la una din ele, pe Luna o atrăgea numai şi numai steaua aceea, care o făcuse să plece de lângă ai ei şi care, deşi micuţă, i se părea cea mai frumoasă şi strălucitoare din toate.

Virginia Carianopol în Împărăteasa norilor (1986)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd inima...

Cînd inima odată de cer îmi va fi plină,
în ceasu-acela mare şi binecuvîntat,
să vie peste mine o rază de lumină
şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.
De mi-ar săpa o groapă şi mi-ar înfinge-o cruce,
de m-ar svîrli în flăcări ori sub un dîmb stingher,
cenuşă rece-n urnă, ori ţărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate cînd voi privi din cer.

Peste cîmpii şi codri va trece iarăşi luna.
Veţi asculta izvorul şi aripa de vînt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pămînt.

Uitarea nu mi-i dragă dar nici nu mă-nspăimîntă.
Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfîntă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
ci va lupta dispreţul să şteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-aşterne
şi va rămîne veşnic iubirea lui Isu

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maci

mi-am luat frica de gât şi am speriat-o
făceam mâncare pentru familia mea frumoasă
tot mai frumoasă
tot mai frumoasă da
în ciuda limbilor boeme şi a cârpacilor de zvonuri
am luat-o de gât şi s-a speriat de moarte
da, de moarte s-a speriat
şi de frică a intrat în tocătorul de carne
şi mie nu mi-a fost milă de frica mea
şi am dat-o la carne deşi putea avea salmonella
sau cancer sau altcevaaaaaa

apoi mi-am vopsit buzele cu roşu aprins
foarte aprins de urlau după mine ştii cum urlau
după mine toate genocidele toate
prozele şi toate altarele
şi nu mă durea nimic şi umblam liberă
printre aceste stări roşii ca buzele mele de femeie
care are cea mai frumoasă familie
şi nu ştie de frică şi nici frica n-o mai cunoaşte
pe ea atât de roşie ca o unitate inamică

în sfârşit! fricii îi era frică!
panica o trăgea de mânecă gândurile mele roşii
ieşeau din ea aşa cum razele intrau
prin lucarne
frica se obişnuise frica cerea visa mesteca
şi fuma carne
aproape devenise celebră
această frică a fricii mele şi nu-i mai păsa că n-o simt
se dădeau pe ea blănuri la schimb
aur epopei argint
se mânca la masa
celor mai frumoase familii din vechiul corint

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

de curbura glasului tău încercuit
mi se pare că aud turma mugurilor
de primăvară spre fiinţă-mi tropăind.

şi din respect pentru însingurare
îmi răsfir păr spre marele plâns
şi sărut umbrele din faţă contrare.

şi voi striga ca de obicei spre cenuşiu
şi spre cele câteva stări de lună atacate
chiar spre conturul tău alint de târziu.

lângă tine simt o absenţă de moarte
gândul din catedrală mi-l alung,
sărutul ţi-l aştept zală răcorită de dud.

dar acolo iubito, în închipuirea mea
freamătul tău îl găsesc loc îngeresc,
năvălirile toate acolo mi le întregesc.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, ţîşnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torenţială cunună de sunete, brusc şesul începe să urce din sine însuşi, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie şi se întrec, trimiţîndu-şi clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăştie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hăşmaşul Mare. El izbucneşte la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului (...)

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinaţie intenţionată

Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe cînd manifestam cîntînd
Ca nişte pietre ude, ca nişte cartofi.

Ochii sînt ai morţilor foarte tineri
Şi circula sub asfalt ca niste ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Şi i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pămîntului.
În drum, scot uneori o fîntînă cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculiţa vîntului.

Călcăm în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla frageda, pe apă gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atîtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Şi am strivit sub calcîi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit pînă la ultimul rînd.
S-a făcut ziuă... Pîn' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd?

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizont

şi totuşi dimineţile îmi oferă întotdeauna
o gamă largă de plăceri
scrisul în care te îndesesc cu ciudă
şi convingere că asta e tot
de ce am nevoie pentru orgoliu şi capriciu

troleibuzul în care oamenii vii
vorbesc despre lucruri obişnuite
oarecum ciudate pentru lumea mea singură
în care eşti intrus
teroare şi satisfacţie
mă lasă obosit la delice d'ange*

micul dejun îmi trezeşte o stare
de bucurie improprie – cînd eram copil
credeam că Dumnezeu are o burtă imensă
şi într-o bună zi ne va mînca pe toţi

şi atunci cîntecul lui de fericire
s-ar fi aşezat în trupul meu cu toată pacea

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna ce mă alintă

Trăiesc într-un loc unde nici eu nu mă cunosc,
unde m-ar putea prinde un rost
pe care îl urmăresc
dinainte ca mama să mă împingă
spre plânsul sau râsul lumescului meu,
niciodată câştigat, avanpost.
De acolo fantastice animale vin
să deşarte spaimele şi foamea,
dincolo, tata mă cheamă să subjug visele
ca să încapă în puţinul leagăn de fericire
pe care un zeu nevăzut şi nicicând cunoscut
mă tot amăgeşte că îl am şi în care atârn,
dar mereu
legăturile şi mâna ce mă alintă mă scapă.

De acolo a început joaca
ce tot strecura prin râs izvorul
şi aşeza sâmburele nimicului la palagă
pentru a fi dus unde odihneşte zborul,
la un popas neaşteptat, niciunde;
aici vremea - veşnic şi neobosit oaspe -
apleacă odihna înspre moarte
şi ascunde viaţa cu grabă
ca să-i dea visului parte.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai plină de mistere ca Egeea

Mai plină de mistere ca Egeea,
Decât Olimpul mult mai înălţată,
Tu pentru mine nu eşti doar femeia,
Ci timpul tot şi veşnicia toată.

Te caut mereu, deşi eşti lângă mine,
Îţi fac statuie din îmbrăţişări,
Toate zeiţele le-adun în tine,
Iar nimfele ţi le alung pe mări.

Iubirea mea, eşti noua Afrodită
Şi frumuseţea zărilor eline,
Numai a mea, doar mie dăruită,
La tine vine lumea să se-nchine.

Mă simt ca Zeus şi chiar Zeus sunt
Când sufletele ni se-ntrepătrund.

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (septembrie 2008)
Adăugat de Nicolae SILADE
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa mării

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

poezie celebră de Virgil Carianopol din Inedite (1978)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!