Păream inocenţi

Foşneam amândoi precum pomul sărut,
Cu buzele, frunze timide,
Prea umede parcă în vântul tăcut,
Ce suflă şi-n braţe cuprinde

Păream inocenţi, neatinşi de nimic,
Doar tremur, dorinţă intensă,
Un pic ruşinaţi... dar obraznici un pic,
Şi-o dragoste mare, imensă

Să nu mă întrebi nici de ce şi nici cum,
A fost de ajuns o privire,
A fost un atunci ce a dus la acum,
O mare, nespusă, iubire

Şi chiar dacă pare că mult a trecut,
Atingerea noastră mai ştie,
Aminte aduce de tot ce-am avut
Şi parcă din nou ne îmbie

Foşnim amândoi, aplecaţi peste vremi,
Cu gândul la ziua de mâine,
Tu ştii c-am să vin iar eu ştiu că mă chemi,
Să merg spre apus lângă tine

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiubită...

Nici sufletu-mi nu l-ai iubit, sau doar un pic...
Pe mine? N-ai avut răbdare să mă fi descoperit...!
Dintr-un scenariu mare, se-arată unul mic,
Şi uite aşa, se scrie destin neîmplinit.

Şi tot ce-am vrut a fost iarăşi IUBIRE...
Şi n-am ştiut să dau decât ce vine tot din ea...
Şi iarăşi m-am ales cu o dezamăgire,
Ce n-aş fi vrut să fie, să fi fost... Ah, mă durea!

Şi m-ai ţinut în jocuri de-aşteptare...
Tot ce-ai dorit a fost mereu la fel...!
Aş fi zâmbit şi de la o plimbare...
De mi-ai fi dăruit cu suflet... un inel...

În a mea viaţă... cuvântul nu există...
Decât atunci când fapta îl urmează şi-au tangenţă!...
Fără dragoste, nimic nu-i trainic şi rezistă,
Ne ofilim fără iubire şi dăm o repetenţă!

N-am cunoscut pe cineva ca tine... vreau să ştii!
M-ai preschimbat din ce uram... acum iubesc!
Doar dragostea transformă... şi-acum îţi sunt... Să-mi fii!
Este o dragoste peste un plai lumesc!

Aş vrea să cred că sunt totuşi iubită; că n-ai minţit şi doar atât!
O oră mi se pare veacul ce să treacă...
Iar faptele-ţi să se transpună din cuvânt!
Plânge o inimă tăcut... pe zi, tot devenind mai seacă.

Neiubită...? Poate! Sau, nu ştiu...
Am vrut eu a le şti pe toate...!
Dar... n-aş mai fi ce sunt să fiu...
Şi nici surprinsă n-aş mai fi fost... poate!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost destul

A fost destul, dar tu nu ştii, ce-ar însemna să fii sătul
Şi nici cum e să poţi iubi, vreodată, cum iubeşti acum.
Ştiu, eşti mereu un extremist – prea mult sau prea puţin. Deloc,
Nu-ţi e pe plac că doar exist şi-un act din viaţa ta îl joc.
Eşti "speriat şi imatur", imprevizibil, sincer, cast,
Însă nimic nu e destul, chiar dacă totul ţi-a rămas.
Înghesuită-ntr-un bagaj, e spaima sufletului tău
Şi plec cu dânsa la oraş şi-am s-o arunc într-un pârău.
Şi-ţi las în grijă viaţa mea, iubirea, gândul cel mai pur,
Dar n-ai să mă mai poţi avea, căci ştii că m-ai avut destul.
Întotdeauna, de copil, te ştiu profund nemulţumit.
Oh, nu-ţi ajunge doar un pic. Şi vrei mai mult, nu doar nimic.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă

Parcă a trecut o veşnicie
de când pentru prima oară ochii tăi verzi m-au privit.

Parcă a trecut o veşnicie
de când mi-am propus să nu mă gândesc doar la tine,
dar gândindu-mă la asta, toată ziua m-am gândit la tine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când gândul ascuns că eşti ce-am aşteptat
te-a făcut să te gândeşti mai bine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când aşteptarea de a ne apropia
s-a transformat într-un sărut.

Parcă a trecut o veşnicie
de când strânsul mâinii a mai înlăturat
din teama ce tot întreba.

Parcă a trecut o veşnicie
şi tot nu ştiu dacă-ţi scriu ţie,
sau îmi scriu mie.

poezie de Florin Mihalcea
Adăugat de Florin Mihalcea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu capul în nori

M-am însetat cu amintiri
Din cupe pline cu nimic,
Le-am tot golit, doar din priviri,
De tot ce aş mai vrea un pic.

Acum parcă sunt beat... deloc,
Trezit de ce-aş putea să fiu,
Mă simt cum ard... dar fără foc
Într-un apus de ploi, târziu.

Privesc cum nori din ceruri cad,
Sunt mult prea grei de tot ce-i gri,
Iar eu, un suflet de nomad,
Nu pot de ei, a mă feri.

Devin fără să vreau, subit,
Un ameţit cu capu-n nori
Şi deşi singuri au venit,
Eu cred că zbor... şi am fiori.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul, mereu trecut...

Să nu uităm, că ieri am fost,
Suntem şi azi, dar mâine nu se ştie de vom mai fi,
Noi înşine.
Pentru că timpul ne transformă
Hai să lăsăm să moarădoar trecutul!
Iar noi, păşind spre viitor în timp,
Cu Timpul prieten,
Într-o clepsidră a vieţii,
Să plutim particule de iubire.
Căci noi datorăm lumii însăşi respect
Şi nu ne vom justifica în faţa nimanui,
Pentru cum am parcurs o bună bucată din viaţă,
Din verbul "a face" şi "a fii" conjugate la trecut.
Oh, viaţa se scurge ca o ploaie chiar şi pentru tine,
"Judecătorul meu"! Pic... pic... pic...
Fără să -ţi dai seama de inundaţia ce s-a creat...
Dar barca regăsirii pe tine însuţi te salvează.
Aş înfrunta chiar şi furtuni
Aşa cum am mai înfruntat!
Ploaia, mi-ar fi doar o cafea în dimineaţă.
Iar visul, val!
Răsăritul, coşmar al dimineţilor mele, mereu şi mereu.
Pentru un timp mi-ai fost chiar Galaxie, mai mult, Univers
Iar azi eşti doar un vuiet aspru
Ce-mi sună în minte
Şi mă cutremură
Precum pământul, zguduit de un vulcan de sentimente,
La gandul că ţi-am "donat " chiar şi iubirea mea
Spre a te face să exişti.
Totul, pentru tine!
Iar eu, acum, mă găsesc gol şi fără acoperiş,
Sub ploaia gândurilor regăsirii iubirii ce-am trăit, doar eu.
Căci tu te-ai pierdut
În ceţurile durerii
Şi ale păcatelor ce-am săvârşit în vis,
Cândva, la început...
Dansez în gând!
Visez cu ochii deschişi!
Iubesc dormind!
Trăiesc şi înşel cu Speranţa...
Realitatea sumbră a omenirii...
Un trandafir alb m-a învăţtat să lupt pentru ce îmi doresc...
Dar până când? Până când?!
Nu ştiu... pentru că de azi, ziua de azi, mâine va fi trecut!
Spinii tăcerii descarnează lumina,
Iar eu, din Luceafăr, mă transform în quasar.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţie

ce-am păţit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
şi totuşi văd atâta negru peste tot şi, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune şi n-am vine...

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
şi, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
şi nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredinţă în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simţul foamei,
atâta de uşor rămas, fără dorinţi, un privitor de seameni...

sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai ştiu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiţii, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alţii, să prind rând.

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un şir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt nişte umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pic, pic

Pic, pic
Pic, pic
Pic, pic...
Afară curg în vale lacrimi
Ce vin cu veşti nu tocmai bune,
Despre-un copil înjunghiat de patimi,
Patimi aduse de minţile nebune.

Pic, pic
Pic, pic
Pic, pic
E-n suferinţă şi sufletul lui moare
E vina noastră zic, a tuturor
E-nvins, slăbit, el cade din picioare,
Dar nici acum nu vrea să vadă mila lor.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna speranţei

Îmi caut colţul existenţei
Mă mai retrag spăşit în el
Zâmbesc tăcut indiferenţei
Şi vieţii ritm, un pic rebel,

Acolo... mă-ntâlnesc cu mine
Mai, mai să nu mă recunosc,
Eram ca bradul, eram bine,
Acum îmi par un pic anost

Sunt tăvălit, cămaşa ruptă,
Mult praf şi urme berechet
Privirea parcă mi-e mai scurtă
Nu îmi mai pare de poet

Văd un alt colţ, o altă umbră,
A fost un om şi ea cândva
Parcă-i zăresc ochii-n penumbră
Dar se retrage... nu mă vrea

Mă-ntreb ce fac... Să nu îmi pese?
Întind o mână înspre el
Pare speriat, clipiri sunt dese,
Speriaţi suntem de fapt la fel

Şi trec secunde, câte una,
O ţin întinsă, poate-o vrea,
Într-un final mi-apucă mâna
Şi pare a se ridica

De fapt, ne ridicăm deodată,
Doi oameni obosiţi cumplit
Dar vezi tu, mâna ce e dată,
Pe amândoi ne-a odihnit

poezie de Adi Conţu (16 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea-n care nu mai sunt

A dispărut întreaga lume,
Însă cumva eu încă sunt,
Acelaşi om, acelaşi nume,
Dar altfel, pe un alt pământ.

Mirat mă uit în jur şi-mi pare
Că s-a schimbat parcă ceva,
Nu-i nici mai mică, nici mai mare,
Dar avem loc cu toţi în ea.

Încet, încet, apar alţi oameni
Un zâmbet au pe faţa lor,
Nu mai sunt rase, ci doar semeni,
Ce doar iubire par că vor.

A dispărut o lume-ntreagă,
Şi-a luat cu ea ce-a fost mai rău
Ce n-a putut timpul să dreagă
În gândul meu, în gândul tău.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia întâlnire...

... atunci, te-am luat de mână şi a început să-mi tremure voce,
să-mi simt urechile calde şi inima tare să-mi bată, atroce
şi-am parcă un nod, în gât mi s-a pus, simt gura uscată,
n-am 'ndeajuns aer şi faţa îmi trece înspre palid, deodată,
iar în spate la stern, doar mai jos, doar un pic, simt mişcare
ca un zvâcnet şi mâinile îmi cad fără vlagă, corpul parcă mă doare,
până şi cap mi se-nfundă, cum nu mai e nici sunet, aşa dintr-odată,
iar lumea dispare, e doar umbre şi toată-i urâtă... nu mai are femeie, ori fată...
chiar de pare, nu-i vreo urgenţă, nici de-n seară târziu cu capul în poale
se mângăie vise de-un zbor nesfârşit într-o dragoste nouă, ce începe agale...
... cum să pot, peste timp să ţin nealterat atât rău, să-mi provoc neîncetat suferinţă...
ca şi în ziua dintâi, cum de lumea nu moare de dragoste multă... doar de iubire, dorinţă?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependenţă de NOI

Mă luminez când mă gândesc la tine...
Oglinzile din jur îmi sunt străine.
Nu mă am pe mine întru sine,
Când nu eşti infiltrat în mine.

Şi mă apucă aşa un dor de jale,
Când străzile străbat pe unde-am fost...
Şi-mi simt fiinţa cum tremură moale,
Că tot ce-a fost, n-a fost sortit cu rost.

Şi te surprind confuz şi derutat...
Nu ştii ce simţi şi nici ce vrei cu mine;
Destinul parcă este acuma plat,
Şi parcă nici de NOI nu-ţi mai convine...

Mă simt pierdută când nu mă iubeşti.
Şi uneori te simt... mă ţii departe!
Şi-n inimă şi-n minte mă goneşti...
Şi-atunci simt parcă mor încă o moarte...

Şi totul pare şters când nu-i în doi...
Şi viaţa fadă şi fără vreun răsfăţ.
Ştii? Eu mult am tot luptat pentru-a fi NOI
Ca să te uit şi să nu te învăţ!

Raze de lună mă învelesc iar cu visare...
Şi ne revăd pe NOI... iubind la fel.
Dar mai există acea iubire, oare,
Când tu lupţi contra ei ca un rebel...?

Nu ştiu ce simte inima când tace.
Nu ştiu de-a fost vreun adevăr în ce ai spus;
Ştiu doar că sentimentele-s opace,
Când sunt captive la polul opus.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi de-ar fi să mă uiţi vreodată

Vreau să reţii
o singură chestiune.

Deja ştii cum funcţionează:
dacă-mi arunc privirea-nspre
luna de cristal sau ramul ruginiu
al toamnei liniştite, ce-mi bate în fereastră,
dacă alint
focul şi
cenuşa imaterială
ori coaja încreţită a butucului arzând,
îmi zboară gândul la tine
de parcă toate cele ce sunt:
miresme, lumină, metale
ar fi mici luntri care plutesc
spre insulele tale care m-atrag.

Ce-o fi, o fi!
dacă azi un pic, mâine alt pic vei înceta să mă iubeşti
voi înceta şi eu să te iubesc azi un pic, mâine alt pic.

Dacă subit
mă vei uita,
să nu mă mai cauţi
pentru că eu deja te voi fi uitat.

Dacă ţi se pare năvalnic şi nebun
vântul în vele
ce-mi trece prin viaţă
şi dacă vei alege
să mă debarci la malul
inimii în care m-am ancorat,
ia aminte
că în aceeaşi zi,
la aceeaşi oră,
voi ridica braţele
şi se va smulge ancora plecând
în căutarea altui loc, mai bun.

Dar
dacă zi şi noapte,
la tot ceasul
vei simţi că-mi eşti sortită
cu neprihănitu-ţi şarm.
Dacă zi de zi se-nalţă
spre buzele tale o floare şi mă caută,
of dragostea mea, of mie,
în mine se reaprinde focul,
în mine nimic nu se stinge şi nimic nu se uită,
dragostea mi se alimentează din dragostea ta, iubito,
şi veşnic ea va rămâne-n braţele tale
fără a se dezlipi dintr-ale mele.

poezie celebră de Pablo Neruda, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea puţin a rămas

E timpul să pleci, nu vreau să mai stai,
Îmi ceri mult prea mult din puţinul ce-mi dai
Şi simt că mă seci şi în praf mă transform,
Mă chinuie gândul, mă doare enorm

Sunt vorbele tale tăciuni ce mă ard,
Iubirea dispare, devine hazard,
Devine incendiu, doar flăcări şi fum,
Ce-am fost împreună... acum este scrum

Ce rost să mai fim, prea puţin a rămas,
O ultimă clipă din ultimul ceas,
Nu vreau să mai dau iarăşi timp înapoi,
Sperând să repar tot ce-i vid între noi

Tu nu mai iubeşti şi s-a dus ce-am avut,
Oricât aş spera, pare totul pierdut,
E timpul să plec, chiar de-mi spun că n-aş vrea,
Degeaba mai stau... când doreşti altceva

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E joi, pe-aproape...

E joi, pe-aproape, vinerea-i târzie,
iar sâmbăta mi-e dor de toate cele,
de dus cu gândul spre telenovele
cu ce-ar fi fost şi nu a fost să fie.
Şi plouă, parcă, plouă prin podele,
nici ceaşca de cafea nu mă îmbie,
şi nu mai scriu, tot ce-aş putea eu scrie,
e undeva doar oale şi ulcele.
În liniştea ades-prea(mergătoare),
ce mă cuprinde stânga împrejur,
şi-mi dă o stare-anume fără stare,
că aş fugi pe calul cel mai sur,
cu făt frumosul falnic din dotare...
de nu mi-ar fi prea lene ca să-l fur.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E joi, pe-aproape...

E joi, pe-aproape, vinerea-i târzie,
iar sâmbătă mi-e dor de toate cele,
de dus cu gândul spre telenovele
cu ce-ar fi fost şi nu a fost să-mi fie.
Şi plouă, parcă, plouă prin podele!
nici ceaşca de cafea nu mă îmbie,
şi nu mai scriu, tot ce-aş putea eu scrie,
e undeva doar oale şi ulcele.
În liniştea ades-prea curgătoare,
ce mă cuprinde stânga împrejur,
îmi dă o stare-anume fără stare,
că aş fugi pe calul cel mai sur,
cu făt-frumosul falnic din dotare...
de nu mi-ar fi prea lene ca să-l fur.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu mă ştie...

Prin valuri de amintiri ce tot revin,
Am reuşit cumva să înţeleg DE CE...
Atunci cânt ţipete şi urlete de vin,
Mă declanşau în bucurii... De ce?

Am fost lipsită de iubirea ta,
Atât de multă vreme, c-am uitat...
Din anii ce s-au scurs şi viaţa grea,
Că m-ai iubit când nici n-am existat.

Cu cât tu peste mine vii ardent,
Cu-atât se înfiripă o iubire...
"De ce?" mă-ntreb abia acum, strident,
Când mă puteai avea cu o privire...

Pe notele de timp care s-au dus...
Prin rânduri care ţi le-am dedicat doar ţie,
Am înţeles DE CE nu mi-ai adus
Acea iubire ce mi-o păstrai doar mie.

El nu mă ştie că eu am ştiut!
El nu cunoaşte iubirea ce-o să vină...
Doar dragoste mi-a dat şi am avut,
Acea iubire ce doream... divină!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de azur

Nici eu nu cred ce se întâmplă,
Timid duc palmele la tâmplă,
Parcă e vis... un vis frumos,
Plutesc un pic... dar merg pe jos.

Mă trage versul după el,
În lumea lui mă simt altfel,
Când plec din ea îmi dă cadou
Raze de stele în stilou.

Eu doar le desenez pe-o coală,
Să-ţi umplu inima de-i goală,
Cad picuri calzi în ritm de vers
În urma mea... pe unde-am mers.

Mi-s paşii dulce poezie,
Iubita mea, eu ţi-o scriu ţie,
Miroase-a dragoste în jur
Şi a culoare de azur...

~Adi Conţu~

poezie de Adi Conţu (1 august 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă

Şi de va fi să-mi fie dor de tine
Tu să îmi laşi pe pernă suav parfum
Parfumul florilor ce astă vară
Timid, tu mi le-ai aşezat în pumn.

Căci ai plecat, ca şi când nu ai fost.
În viaţa mea parcă n-ai existat
Mi-am învăţat destinul pe de rost
Şi fac bilanţ cu ce-am primit, şi-am dat

Când paşi-ţi obosiţi de-atâta rătăcire
Se vor opri lângă un câmp cu flori,
Să-ţi aminteşti şi de a mea privire
Care atunci iţi provoca fiori.

Să mă-nveleşti cu gândul tău apoi
În braţe să mă porţi, spre lumi de vis
Să mă iubeşti şi să fim amândoi
Îndrăgostiţi, pierduţi într-un abis.

poezie de Elena Bulancea
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, tot tu vei fi!

odată
...
odată sigur, ştiu
că, vom ajunge şi noi să fim
între răsărituri şi apusuri
sau în nopţi, târzii
şi-acum eu strig, te rog să vii
de-aceea îngenunchez
şi plâng, prin melodii

odată vom ajunge, noi
să ne iubim, şi ştiu că vom unii
două inimii pustii
şi-un puls de viaţă
prin trupuri ce-şi doresc
seri pline de taine
apoi iubire, prin arzătoare
şi fierbinte privire

şi vreau să ştii
că chiar, dacă, vreodată
vor fi cândva tăceri
sau clipe-n zbucium şi-n suspin
de lacrimi
tot amândoi doresc să fim
în mine şi-n tine
prin neuitate amintiri

şi te rog mult, ascultă, chiar dacă
odată, poate, peste ani
pe străzi din mine, pustii
de tu, nu vei mai fi
să ştii, că prin iubire
rouâ pe frunze căzute
că tot, noi doi vom fi

odată, poate, de sufletul tău
va trece fără ca eu să ştiu
şi atunci, tot tu vei fi
în clipe de aduceri aminte
sau săpată-n mine, adânc
în pleope, şi-n gânduri, şi-n priviri
chiar de-ar fi, să te aştept în gări
de timp, pustii

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!