Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustul potrivit

De pe scena verii, iată,
Pleacă luna lui Gustar.
Îmi ramâne-n gând regretul
Nici prea dulce, nici amar.

Din stele ultima ploaie
Cade, ca un vechi hotar
De la mine pân' la tine,
Nici prea dulce, nici amar.

Seva pomilor coboară
Plânsu-n rădăcină iar,
Lăsând peste ram frunzişul,
Nici prea dulce, nici amar.

Cu miros de crizanteme
Şi cu brumă-n mânecar
Un alt anotimp va cerne
Nici prea dulce, nici amar.

Şi-n spectacolul ei, viaţa
O s-aprindă-n inimi jar,
Încălzind în noi firescul
Nici prea dulce, nici amar.

Doar iubirea ta să fie
Veşnic rolul principal
Lăsându-mi pe buze gustul
Nici prea dulce, nici amar.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai dă-mi o lingură de sare

Mai dă-mi o lingură de sare
căci îmi este limba mult prea dulce
şi somnul mult prea adânc.

Trezeşte-mă de tine
căci nu-mi e bine când îmi este mult prea bine,
permite-mi să alunec peste geana ta închisă
peste muntele respirărilor sacadate
peste gura întredeschisă,
să îmi iau zborul peste piramidele enigmatice
şi lasă-mă astfel să fiu eu
căci numai atunci îţi pot construi o arcă
pentru potopurile ce vor urma.

Departe de tine sunt
şi totuşi,
tu
locuieşti mereu în arca mea.

poezie de Adrian Andrei Călimărea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba mea, cea română

Dintre toate ce sunt, ori au fost, ori devin
Dintre graiuri uitate, ori prezente şi vii
Limba mea, cea română, te învaţă să fii
Cum nici una nu poate, mai înalt, mai divin...

Sunt plecaţi de acasă peste mări, peste ţări
Milioane de fraţi şi surori, aprig chin...
Limba mea, cea română, cea în care mă-nchin
Cea în care mă rog, pentru ei, către zări...

Limba-n care gândesc, mă exprim şi iubesc
Mă hrăneşte din cărţi cu o hrană de vis
Limba mea, cea română, cea în care v-am scris
Cea în care iubiţi şi trăiţi har ceresc...

Şi-ntr-o zi, peste timp, când m-oi stinge de tot
Voi gândi către voi - rugă Celui de sus
Limba mea, cea română, mi-ar zâmbi la apus
Şi-ar grăi pentru mine, când eu n-am să mai pot...

poezie de Petrică Conceatu (2019)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste care?...

Peste care zi din viaţă, te-am găsit şi admirat
Pe ce faţă şi prefaţă, cartea, rost şi-a terminat?
Am citit-o prea în grabă, foile s-au petrecut
O poveste, colţ de viaţă, ne-a plăcut şi ne-a durut!

Peste care colţ de iarbă, te-am iubit într-un amurg
O durea ca niciodată, braţele care se scurg
Peste mine, peste tine, peste verde lipicios
Frământări aproape line, scurse de sus până jos?

Peste care amintire, să te-aşez, să te păstrez,
Peste care amăgire, peste care dulce crez?
Peste care gând în şoaptă, să te-alung sau să te chem
Peste care zi din viaţă, ai împrăştiat blestem?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe şoptite, de-a îndrugatelea

Iubita mea dulce şi aprigă,
nu căuta dragostea, pentru că ea este dulce şi aprigă,
este ca un tăiş pentru inima ta dulce şi aprigă,
mai bine
curgă apă multă pe părul tău lung şi pe umeri, să dea ciutura pe dinafară
când te speli cu apă rece pe tot trupul
pe boiul tău alb şi viu cum este cetera frumoasă şi lăcuită când doineşte
uită-ţi lacrimile
şi lasă ploaia şi apa fântânii să te spele toată.
Prea multă durere în lume,
şi prea multe neputinţe,
prea mult dor
fals
pentru părul tău dulce şi aprig, pe care îl iubesc mult când cade pe umeri,
când se loveşte de pământ
sau cel puţin aşa te văd
plânsă
şi
udă
nu te voi uita niciodată
şi-apoi... multe cuvinte de păşit cu ele mai departe, uitându-te,
multe cărţi argintate care să se găsească în răcori de argint
sunt rugăciunile
cu care te-am prins prin tindă, îngenunchiată,
prostitu-m-au viaţa şi semnele,
nu trebuia să te las,
dar te las, pentru că eşti dulce şi aprigă,
cât te iubesc eu,
nici nu contează,
nici nu se-adună,
Pesemne dragostea este o pasăre care nu ştie să umble şi se împiedică,
şi nu va mai afla niciodată cum e să meargă,
cu aripile amândouă, întregi, pe spinare.

Vinde-mi mie privirea ta verde şi dulce, să mă ung cu lemn de pădure pe coaste
apoi să dorm, în leagănul moale şi verde, şi-n coaste, mulţi, mulţi, ani,
până când trezită vei fi de apa izvorului, din pădure, gâlgâind şi beată de fericire,
nemaiştiind de iubire şi de trup de femeie,
care voi fi eu
beat de fericire
izvorul
izvorâtu de lacrimă,
trupul meu fericit, hodorogit, hohotind, că murit-am fecior mare.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste flori se culcă Luna

Peste flori se culcă Luna, ca-ntr-o lume de poveşti,
Când aleargă vântul leneş şi sunt nopţi de Sânziene,
Stele-aruncă peste lume raze lungi şi nefireşti,
Dând mister şi dulce farmec vieţii noastre pământene.

Calc alene pe covorul ierbii adunate-n perii
Şi mă-ntreb dacă-i aievea sau e umbra unui vis,
Sunt doar eu cu-a mele gânduri, n-am de ce să mă pot sperii,
Într-o noapte aşezată între cer şi între abis.

Mii de ani i-a trebuit de pe bolţile senine,
De când Luna, galben astru, din oceanul plin de stele,
Lungul drum ca să-l străbată şi s-ajungă pân᾽ la mine,
Pătrunzând cu dor şi vrajă şi în gândurile mele.

Cerne vraja de mătase peste câmpul alb de flori
În mireasma nopţii sfinte, în sezon de Sânziene,
O imagine se scaldă-n armonie de culori,
Într-un zbor înaripat, căzând pe pământ alene.

Timpul, singurul tovarăş, peste mari singurătăţi,
Stă cu mine să admire taina bolţilor cereşti,
Din a vremii caier toarce tot la fel ca-n alte dăţi,
Când pe flori se culcă Luna ca-ntr-o lume de poveşti.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Anului Nou

Lumea este o dulce înverzire, probabil
sufletul este verde ca marea, şi peste el trec uneori albatroşi să se inunde de florile verzi
ale lumii
purtam cofa plină de alge
plină de verde
nu de apă
care nu eram eu ci mâinile mele pline de verdeaţă
care curgeau peste mine
ierburile
îmi făceam loc printre verdeaţa mea
măcar mă străduiam
eram undeva dedesubt, sub o apă, care era ca un suflet
mare
cuprinzându-le
era verde
era linişte în oraş, era linişte, pe şosele treceau autoturismele grăbite, albe, toate albe,
taximetrele, luminile
lampadarelor
nu făceau faţă la atâta lumină stelară
pentru că
se schimba anul
şi stelele se schimbau pe cer.
în hainele cele noi
care începuseră să pâlpâie.
nu
era prilej nici pentru râsete nici pentru plâns atâta plâns în urmă
totul era ca înainte
se scriau poveşti
multe
închizându-se copertele deschizându-se copertele
închizându-se copertele se deschideau altele foarte repede
alta
alfa
cărţile
mele sfinte pe margini frumoase copertele
unele după altele
şi nici anul nu se va sfârşi la 31 decembrie
nici nu va începe la întâi
imixtitiuni şi întrepătrunderi ale dragostei şi a dragostei noapte-zi
în schimb
poate luna
se va trezi trecută ca o luntre
unde este mult peşte nou
somnul somonul şi sabita
iar la urmă
trezirea

din cerul de

peşte

în alt cer.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge primăvara

Ninge când n-ar trebui să ningă.
Ninge în plină primăvară,
Peste tine, peste mine.
Peste carnea noastră,
Peste buzele ce se sărută şoptind şoapte de dor
Şi cuvinte de caramel...
Ninge peste străzile pustii
Şi peste florile albastre,
Peste gândurile noastre rătăcite, speriate de şoapte
Ninge peste îngeri,
Peste morţi ninge cu ecoul tăcerilor mele!
Peste vise şi peste curcubeul realităţii noastre...
Ninge ca şi când ar fi primăvara ultimei zile din an.
Poate că ar trebui să aştept venirea primăverii viitoare
Cu un alt soare mai puternic s-o dezgheţe...
Pentru că a nins şi peste muza mea, pe şevaletul iubirii.
De-ar fi iarnă acum, aş sări în sus, de fericire,
Că dragostea mea de copilărie
Ar putea topi zăpada într-un minut, cu o colindă.
Cât va trebui să mai aştept?!
O altă primăvară fără să ningă?
Căci primăvara asta îmi este aridă...
Plouă cu lacrimi din liniştea mea,
Pe drumuri de căutări...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1923)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înfericit

M-aş aşterne la un somn
Însoţit de sufletul tău
Aşa cum un călător
Are iluzia noaptea
Că e însoţit de lună.

M-aş înveli cu tine,
Cu părul tău din parfum de soc,
Cu buza ta cu un gust
Ce nu îl voi uita vreodată,
Cu amintirile noastre
De oameni frumoşi şi
Copţi pentru a ne iubi...

Tu te-ai aşterne cu mine?
Şi când va fi să deschid ochii
Luminat de zorii din vis,
Să mi te văd alături
Împărţind o pernă de catifea,
În care tu eşti catifeaua,
Iar eu amintitorul
Ce dă cu mâna peste ea
Pentru a mai găsi urmele
Făpturii tale care, nu de mult,
Mă înfericea peste orice măsură...

poezie de Cosmin Druţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză - 2 -

Am coborât undeva în suburbia unde se spăla rufărie, pe copaci atârnau flori foarte albe
brahms prevestea, la început, balamucul, zănateca mişcare brawniană şi entropia
ceva nou se naşte mereu dintr-o rufă murdară
eu eram o naivă
ca
o mare
naivă

Aşa ca oceanul cel tânăr, din care nu s-a pescuit niciun ton. eram vis. picătură de sânge.

Nu ştiam că pe cer coborâseră stelele
roz
albe
şi galbene
să îşi spele picioarele pe alt cer, ca fecioara, cu picioarele ei zgâriate în crengile pomilor

cumva se mai aşază copaci,
şi pădure
şi
pomi, în livadă
apoi curgerea izvorului printre pomii aceia
şi-atât...

Îţi ţineai între degete bucăţica de cretă şi desenai din carne soarele, luna,
ce lacrimi... să le mai umblăm încă puţin cu picioare desculţe, cu o talpă de sunete:
emisar-mov la capăt de lună, picătură şi ploaie
ce ploaie... ce lacrimi...
de ce nu înviezi şi de ce nu mă vezi...

Însă prin comete şi prin sori se făcuse lumina, crescuse din rană,
de ce să vorbim despre corbi, de ce să vorbim despre soare,
întâi întunericul, un corb şi o lacrimă,
apoi luna şi soarele, noi mai întâi am aşeza fericirea.
la început dumnezeu a făcut răul şi întunericul,
peste el s-au aşezat albine, comete,
soarele plin
sorii
şi
dorul
pe câmpuri, o floare nemaivăzurtă răsare,
şi mireasa se prinde în horă
o prinzi tu de mijloc
sau nu o ghiceşti
niciodată
încă nu te întâlnisem, cu toate că lumina mi-o luase puţin înainte,
ce îţi mai fac cireşii, cireşele, atunci când visează,
ninsoarea te mai mângâie încă, hai spune,
ţi-e frig,
peste buze,
pe gura ta moale să îţi cadă sărutul...
mama ta,
ce îţi mai face?
leleica?
îţi croşetează, pesemne, şosete de lână, şi luna, şi lâna în care e luna-nvelită?
eu sunt saltimbancul care te coboară în mare
multă mare sunt eu
şi cădere în mine
eu sunt sarea pe care ea calcă cu degetele,
talpa mea sărată eu sunt,
o să-ţi cânt şi-o să-ţi cânt până când totul apune, când în mine-o să apun,
vocea mea este caldă şi molcomă,
nu te teme,
ea se culcă încet,
ca sfârşitul glasului care dintr-o dată se stinge.
Dacă visezi un chip palid, musai ninge în lume şi se naşte ninsoarea,
mie îmi e frică de întuneric, dar în cer sunt conduri şi păpuşi, care se cunună;
de acolo din cer începe de fapt soarele
acolo se scriu începuturi de soare
şi Domnul.

Nu ştiu cum e să fii vinovat, ca o Eva
mincinos sau şăgalnic
începutul păcatului este probabil tăcerea şi merele
s-a
lăsat
peste
toate
o
primăvară
moale
şi
dulce
între meri se mai aude încă aripa ruptă a rândunelei
şi eu te aud.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decontul final

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit

cântec interpretat de Cristian Buica, muzica de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă să-mi mai dai...

să mă mai adie vânturile de lumină
peste cuvinte...
peste cuvintele iubirii noastre transcedentale,
ecouri din tine să mă mai cheme...
ca atunci...
când îmbrăţişaţi de doruri astrale
ne auzeam sufletele vibrând
pe viorile celeste ale dragostei noastre
iar frunzele timpului cădeau
în padurea noastră.... de argint...
pe noi..
cei care ne iubeam...
pe noi cei care ne iubeam
pe cetinile pline de speranţă....!
O clipă să-mi mai dai
şi-mi e de ajuns...
dacă ar fi prea mult
poate că aş înnebuni
aş fi fără de mine....
aş fi prea mult...... tu
şi eu
m-aş dezintegra în iubire.....!

poezie de Tamara Negura
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Burbuntuis amos

Undeva, pe perete, pendulul a încetat să bată, cum viaţa-o făcea...
cling
cling
doar inima ta în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii, în dungi (întocmite de rouă şi praf)
să mai ştie acum;
în şifonier doarme încă rochia de mireasă a
mamei
visează ceva?
doar inima mea în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii,
de dungi negre, prelungi
să-mi fi spus odată, atunci, că pianul de la părinţi îl vânduse, frustrant, pe nimic
aşa cum şi oamenii vând
n-o să te vând
promit, o să stau lângă tine să mă auzi cum respir
palmă peste palmă care vroia, inimă, să plece de ieri
de ce ai pleca?
de ce să nu vii? Furia (focului) bolboroseşte o vrajă oarecare
în ibric
alături, sticla de lapte; ieri se făcuse din ierburi şi din nisip;
să mai stăm un pic în cămăşi...

te întrebasem cum îţi place
religia
muzica
cireşul, cu zăpadă pe el
cerul este un fel de îmbrăcăminte pentru oameni
ei se aşază în cer
când le vine vremea
ori
când dorm şi le ţin îngerii chipul ca să vadă mai bine stelele

care vor veni;

probabil că sunt un copil
toată viaţa am fost
în
felul cum îmi ţin picioarele unul peste celălalt, plină de lene
aşa cum
ne
vine cămaşa ta înspre mine

surogat

să pun un copac mic, cu boltă verde, în ea.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge alb

Nu mai ninge inimilor noastre acelaşi cer violet,
Şi nici săniile nu ne-au mai rostogolit pe acelaşi derdelus,
Avem zăpezi de gânduri mari şi creştem doruri mici.
Tu ai mai fi avut o mirare până să zbori,
Eu aş mai fi avut un veac de-ntrebări.
Rădăcinile acelui nuc bătrân şi azi mă trag de plete.

Ca să nu mă găsiti- mereu veti şti unde sunt:
Umbra bunicii mă ascunde sub poale...

Ninge alb numai în gradina mea de vis,
Peste ceasurile tulburi ale zilei,
Peste ochiul dusmănos al celui ce stă strajă mortii mele.
,, Mi-ai face un dar'', i-am zis candva,
Şi-n nopti de avatar, el învată în şoapta să mă omoare,
Pană ce umbra mea va creste şi umbrele bunicilor se vor lăsa,
Ca un văl de aripi dantelate peste un râs de copil.

Luna veghează din vârful nucului,
Imnul de Lebadă al grădinii,
Şi zarzărul înflorit sub ninsori,
Care sunt eu.

poezie de Elena Albu
Adăugat de Olga Bocioaca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt eu, sărutul

Sunt vorbe ce nu vrei să spun,
Cuvinte ce nu vreau s-ascult,
Sunt clipe ce nu vreau s-adun
Şi amintiri ce-au fost demult.

Sunt lacrimi care nu mai curg
Peste obrajii mult prea seci,
Uscaţi de vântul din amurg,
Când tu de lângă mine pleci.

Sunt zâmbet dulce când revii,
Atingeri care le aştept,
Sunt toate câte le mai ştii
Atunci când tu mă strângi la piept.

Sunt sânul meu în palma ta,
Ce te aşteaptă neîncetat,
Sunt eu, sărutul ce te vrea,
Ascuns la mine în oftat.

~Adi Conţu~

poezie de Adi Conţu (11 august 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!