Singurătate

Au rămas frunze de-alt an în fagi, tăcerea-i uniformă:
Crengile sunt toate negre, iar gerul e uscat.
În adâncimi mari din adâncimea cea enormă
Clopotele de Paşti lărgesc un cer purificat.
O, sunet al bronzului sfinţit care urechea-încântă,
Este-al tău acest cântec pe care îngerii îl cântă!?
Îmi umpli inima de bucurie şi durere –
Crede! Crede! Dar necredinţa parte-şi cere...
Şi,-n pofida faptului că-mi spui că voi muri, biet şoarece,
Nu-mi spui când se va-întâmpla, nici cum şi nici de ce.

Surde la cântecul de privighetoare sau canar,
Nepăsătoare trenuri trec prin viaţă:
Ce nenorociri ne va aduce-acest nou an din calendar
Nouă, celor pe care primăvara astăzi îi răsfaţă?
Aşa cum mănunchiul de spini negri din zăpadă se iveşte
Cancerul în mulţi din noi de-asemeni, ascuns, creşte;
Uşa pofticioasă-a crematoriului plin de fum,
Cu zgomot, se închide pentru unii chiar acum,
Iar clopotele bisericilor parcă bat sporind această
Singurătate-a noastră, atât de lungă şi de vastă.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cine bat clopotele

Nici un om nu-i un ostrov stingher
şi de sine stătător;

fiecare om este o bucăţică din continent,
o parte din întregul cel de căpetenie;

dacă marea cu valurile îi smulge un bulgăre,
Europa e împuţinată,

cum ar fi orice petic de pământ sau moşia ta,
ori a prietenilor tăi;

cu moartea fiecărui om mă simt mai sărac şi mai singur,
pentru că sunt inclus în Omenire;

şi de aceea nu trimite pe nimeni şi niciodată
să întrebe pentru cine bat clopotele –
pentru tine bat.

poezie clasică de John Donne, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt ani la mijloc

Sunt ani la mijloc şi încă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Cu răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

sonet de Mihai Eminescu (1884)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alfabetul meu secret

Mă uit la tine cum zâmbeşti,
Dându-mi seama ce gândeşti,
Şi-ascult cum tu îmi ceri în faţă
Să-ţi grăiesc un alfabet din viaţă.
Zâmbesc şi eu, mă uit la tine
Cum te-aşezi lângă mine,
Şi-ncep să-ţi spun aşa uşor
Alfabetul următor:

Ascult tot ce tu îmi spui,
Bat momentele în cui,
Cresc gândindu-mă la noi,
Doar la tine, doar noi doi.
Eu zâmbesc cand tu zâmbeşti,
Fac mereu tot ce-ţi doreşti,
Gândesc exact cum tu gândeşti,
Iubesc tot ce tu iubeşti.
Jocul nostru plin de vise
Lungi, eterne şi deschise,
Mintea noastră l-a creat,
Noi-l vom face-adevărat.
Oricâte drumuri eu aş lua,
Privirea ta mă va ghida,
Realizând ce mi-am dorit,
Să te iubesc, să fiu iubit.
Şi-ţi şoptesc acum secrete,
Taina mea fără perete,
Ţelul meu în această viaţă,
Urma ascunsă-n foc şi gheaţă,
Visul meu ce ţi-l şoptesc,
Zâmbind îţi spun: te iubesc!

Acum aştept să-mi spui ce crezi,
Ce-ai văzut şi-acum ce vezi.
Dar ea nu-mi spune nici o părere,
Nici ce-a văzut, nici ce vede,
Ci doar mă roagă să-i repet
Din nou, acelaşi alfabet.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferent cum s-ar travesti mintea, ea rămâne problema. Pe când transcenderea ei sau mai exact sesizarea, ce anume este chiar Acum, chiar Aici este Sinele nostru, este soluţia. Ce crede "eu" despre Sine este exact blocajul în care te ţine. Eu-l despre Sine crede că este pentru anumite "momente". Sinele este pentru dintotdeauna şi pentru totdeauna. Eu-l este doar o manifestare temporară, nu este ceea ce Suntem. Eu-l este efemer, prin natura lui. Şi fireşte, când spun că Sinele este eterna soluţie, o spun între ghilimele pentru simplul fapt că Sinele nu are nevoie de soluţii. Pentru Sine nu există soluţii şi nici probleme. Aş putea spune că Este doar ceea ce Este, însă ar suna puţin zen. Aşa că o să spun: este doar această pace nediluată de gând. Absolut toţi suntem Sinele. Aţi avut momente în existenţă când aţi sesizat acest Sine. Doar că n-aţi realizat, n-aţi recunoscut că este vorba despre El. Mintea, prima oară când observă acest Sine, pentru ea este ca o tăcere absurdă, ca un zgomot de fond sau un sunet de fond, fără sunet. Culmea, pentru minte, Sinele, această pace din spatele minţii, pare a fi un zgomot.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un clopot

Clopotele sunt mereu învingătoare,
nu împrăştie întunericul din viaţă,
nu ne topesc speranţele cardinale
dacă le ţii ecoul ca pe o povaţă.

Pe sub bolte efemere şi uitate
clopotele nu vor victorii iluzorii,
chiar sub defilarea timpanelor sparte
de tobele surde sau adierea viorii.

Un cântec împletit cu aramă veche
ne opreşte în viaţă şi pasul de hoinar,
când căutăm din amfore o pereche
care uită floarea iubirii într-un ierbar.

Azi când totul devine un scurt rezumat
printre spaţiile fără puncte cardinale,
rămânem la clopotul care ne-a chemat
cu rugăciune clipele emoţionale.

poezie de Constantin Rusu din Rânduri pentru gânduri (august 2011)
Adăugat de Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Norocul tău... Şi ce intenţionezi acum? Ai de gând să le spui şi celorlalţi despre mesajul pe care l-ai trimis sau nu?
Mihai: Nu ştiu, nu m-am gândit. Tu ce crezi?
Lucian: Că ar fi mai bine să le spunem. Nu există motive să le ascundem acest lucru.
Mihai: Da, dar dacă le spunem, nu crezi că vor dori şi ei să vorbească acasă, cu cei dragi, sau să le lase mesaje?
Lucian: Treaba lor! Nu mă interesează! Au tot dreptul să facă orice doresc. Eu nu le pot interzice!
Mihai: Nu te înţeleg deloc, comandante! Parcă tocmai spuneai că asta ne-ar distrage total de la activitatea noastră pe această planetă, că nu ne-am mai concentra la ceea ce avem de făcut aici, că ne-ar provoca suferinţă, atât nouă, cât şi lor...
Lucian: Da, aşa este. Dar nici asta nu-mi dă dreptul să le interzic să ia legătura cu cei de acasă, dacă ei doresc acest lucru. Desigur, am să le expun din nou punctul meu de vedere în ceea ce priveşte această problemă delicată, nu pentru a-i influenţa în decizia pe care o vor lua, ci doar pentru a le da serios de gândit. Apoi să hotărească ei singuri cum ar fi mai bine să procedeze. Am încredere deplină în judecata lor. Ştiu că oricare ar fi decizia lor, ar fi cea corectă.
Mihai: Ah, acum te înţeleg... Eşti foarte subtil! Nu le interzici direct, dar le expui punctul tău de vedere, pentru a le da serios de gândit, deci într-un fel, tot a interdicţie seamănă.
Lucian: Poţi s-o consideri cum vrei tu, dar oricum ar fi, nici unul dintre voi nu va putea să-mi reproşeze nimic, pentru că nu v-am interzis deloc acest lucru, nici unuia, niciodată. Înţelegi?
Mihai: Da, aşa e... După cum am spus, foarte subtil!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cine bat clopotele

Nici un om nu-i un ostrov stingher
şi de sine stătător;

fiecare om este o bucăţică din continent,
o parte din întregul cel de căpetenie;

dacă marea cu valurile îi smulge un bulgăre,
Europa e împuţinată,

cum ar fi orice petic de pământ sau moşia ta,
ori a prietenilor tăi;

cu moartea fiecărui om mă simt mai sărac şi mai singur,
pentru că sunt inclus în Omenire;

şi de aceea nu trimite pe nimeni şi niciodată
să întrebe pentru cine bat clopotele –
pentru tine bat.

poezie de Johne Donne din Rugăciuni pentru situaţii imediate, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bat clopotele în turnul amintirilor...

Ieri, mi s-a dărâmat un vis măreţ,
visul dragostei, cândva puternic şi foarte optimist.
Pe cât de greu l-am construit în timp,
atât de uşor a fost abandonat de el, de omul drag;
El, un om simplu,
asemeni celor care se joacă uşor cu sentimentele oamenilor,
fără nici o prejudecată.
M-am consolat cu gânduri pozitive impuse, foarte greu,
spunându-mi că dragoste cu sila nu se poate
şi că orice sfârşit este un nou început, dar...
Dar, în naivitatea mea, nu înţeleg totuşi uşurinţa
cu care unii oamenii aruncă în coşul uitării
toate sentimentele frumoase adunate cu migală în timp,
dărâmâd fortăreaţa dragostei fără nici o remuşcare,
din motive cum nu se poate mai mărunte.
Ştiu bine, că orice început are şi un sfârşit,
sau că din prea multă dragoste se naşte involuntar gelozia, ura...
dar maturitatea sau conştiinţa oamenilor,
nu mai ajută chiar la nimeni şi la nimic?
dar prietenia? numitorul comun al atâtor ani petrecuţi împreună,
nu mai are nici o valoare?
O! câte nu ar mai fi de spus pe această temă,
atunci când bat clopotele de adio
în cetatea dragostei, în turnul amintirilor ei
şi cum mai lacrimează inima de durerea despărţirii de cel drag.
Dar, ce să faci? te poţi împotrivi destinului? capriciilor lui, nici vorbă...
Voi trece si eu peste greul prag al despărţirii,
cum a trecut şi trece toată lumea, mi-am zis,
probabil este o probă necesară destinului omenesc,
dar voi trece frumos, să nu dărâm nimic din zidul amintirilor dragi,
doar nu sunt singura fiinţă
care a trecut prin furcile caudine ale dragostei.
Păcat, că oamenii în loc să-şi imunizeze reciproc sentimentele pentru a fi mai fericiţi în viaţă
şi le îndreaptă latent pe terenul comparaţiilor false.
Apoi, după ruptura legământului creştin,
când se trezesc la realitate, e prea târziu,
cioburile dragostei nu mai pot fi lipite
fără să nu se simtă cicatricele suferinţelor trecute
şi li se rătăcesc iluziile în care au crezut,
de nu mai ştiu ce vor cu adevărat.
Dar, probabil, că numai rănile sufletului
reuşesc să înţelepţească oamenii cu adevărat,
să-i apropie mai mult de Dumnezeu,
scopul suprem al spiritului omenesc,
păcat doar, că încrederea odată pierdută,
este foarte greu de recuperat,
iar cetatea dragostei odată lovită în orgoliul ei,
va sta mult timp cu jaluzalele încrederii lăsate în jos.
Timpul, vindecă rănile, dar cu ce preţ?
Unde dragoste nu e, fericirea este o imitaţie.
Oamenii răniţi din iubire îşi refac în timp viaţa sentimentală,
aşa cum furnicile îşi reconstruiesc furnicarul dărâmat de pasul rău,
dar teama de a nu fi răniti din nou, v-a mocnii tot timpul vieţii,
iar în turnul dragostei, redobândite oarecum,
clopotele fericirii vor bate mult mai prudent,
ca să nu trezească fantomele amintirilor rănite, ascunse voit.
Bat clopotele în turnul amintirilor,
În turnul vieţii,
dar ce minunat ar fi, ca ecoul lor să fie Divin.

poezie de Valeria Mahok (3 februarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul iubirii

Cu glasu-acesta de pământ,
Nu pot, ca îngerii, să cânt
Iubirea, revărsată-n noi,
Pe când eram de noapte goi.

Acum, cu noaptea îmbrăcaţi,
Ne-ascundem, tot îmbrăţişaţi,
De-acelaşi Tată care-a dat
Pedeapsa pentru greu păcat.

Iar noi, din fructul interzis,
Muşcând şi-acum, ca-n Paradis,
Ne afundăm încet, încet,
În visul unui biet poet

Ce tot mai crede că-al lui vers
E cântecul din univers,
Iubit de Tatăl nostru care,
Prin dragoste, ne dă iertare!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce îmi răsuceşti mereu cuţitul
Tăcerilor prin gândurile toate
Şi îmi arunci în suflet cu granitul
Nesomnului din fiecare noapte?

De ce atunci când simt apropierea
Limanului atât de jinduit,
Mă-ndepărtezi vorbindu-mi cu tăcerea
De linişte, dar nu şi de iubit?...

De ce nu-mi spui ce ştii că-mi tot doresc
Şi îmi frămânţi prin inimă amarul
Când un cuvânt, doar unul, omenesc...
M-ar face să privesc iar gol paharul?

De ce ţi-e teamă de a ta simţire
Când ea se zbate-n tine pe uscat?
Nici m-ai lăsa, nici că mi-ai da iubire...
De ce-mi mai vii dacă ai tot plecat?...

poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost cascadorul vieţii mele

îmi aduc aminte cum săream din tren
ca în filmele western cu john wayne
dar şi ce cafteală mi-a tras babacu
când am ajuns acasă târziu şi cu hainele rupte
plin de zgârieturi şi vânătăi
dar viu
numai bun de altoit

apoi nici nu aş avea loc să vă povestesc
câte alte cascade am mai făcut
îmi turnam spirt pe mâini şi dădeam foc
mare noroc că nu aveam telefoane mobile atunci
ca să filmeze cineva
cum săream de nebuni dintr-un balcon în altul
sau cum spărgeam uşa de la apartament
ca în sfântul sau mannix
apoi săream din leagănele
în care mă dădeam peste cap şi de 100 de ori
doar ca să impresionez o blondă pistruiată
cu părul în codiţe
care parcă mă chemau să le scutur
ca pe cine ştie ce hamuri din poveşti

aproape că am scăpat întreg din acest film
mă cam dor încheieturile
dar m-aş arunca şi acum din tren
sau din cine ştie ce fânar
în grămezile de fân
din carele nedescărcate
doar aşa
ca să mă simt iar nemuritor
şi cu inima gata să râdă
de orice nimic
ca de o glumă supremă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa răspunsului mut

Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...

Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii...

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...

Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...

De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...

Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci răspunsul mut!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii tăcerii mele

În tine eu am tăcut...
Inima lumii e în ochii tăi, care zboară departe, privindu-mă.

Nu vreau să ies de sub fruntea ta roditoare,
unde visul meu este-acela de mă urmări pe mine-n sufletul tău.

Mă simt un fel de copil al iubirii care se crede pasăre.
Tânjesc de moarte în anii mei de nelinişte să stau în tine,
o corolă abia înflorită-n strălucirea soarelui...

Nu există o singură briză care să nu-mi cunoască umbra,
nici plimbare care să nu-mi înalţe cântecul spre cer.

Cântec amuţind în plenitudine!
În tine eu am tăcut...

Cea mai sigură oră pentru a te iubi este aceasta,
ora în care eu trec prin viaţă îndurerată de zorii zilei.

poezie de Julia de Burgos, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antonimi

Toamna
ce se aşează, o desenezi abstract,
cu maci prin lanuri de porumb,
în flori de primăvară o îmbraci,
când frunze ruginite
doinesc suave spre pământ.
Îmi spui ca sunt copacii plini
cu flori de liliac,
mirosul lor te-mbată prin suspin,
eu văd doar crizanteme,
nuferi roz pe lac,
o toamnă blândă ce se aşează
iar primăvara ta
ecou cu sunet antonim.
Din negrul cât era în jur,
am strâns lumini
şi dorurile le-am împletit cu alb,
iar tot ce văd
că-i toamnă şi-i sublim acum,
tu vii să-mi spui
că din rugina frunzelor
a înflorit din nou
alb liliac pe ram...

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri pierdute în noroi...

Prin ceţuri albe de tăcere,
Vin amintirile-n şuvoi,
Şi sufletul din nou îmi cere,
Iubiri pierdute în noroi.

Pluteşte-n aer primăvara,
Şi ninge iar cu flori de tei,
Dar gândul meu e tot la vara,
Cu sărutări printre alei.

Şi simt în suflet grea durere,
Când dintr-o poză ochii tăi,
Mă scaldă într-o mângâiere,
Deşi acum îmi sunt călăi.

Şi nici măcar nu pot a-ţi spune,
Ce dor e în inima mea,
Sau despre jalea ce-mi răpune,
Speranţele şi dragostea.

Când soarele plin de căldură,
Adună-n mine umbra ta,
Apar din nou gheţari de ură
Şi-n cale nu le poate sta.

Dar ochii mei nu vor să creadă
Şi se întorc mereu spre ieri,
Chiar dacă văd numai o stradă,
Pe care scrie " Nicăieri "

poezie de Dorina Omota din Iubiţi şi nu lăsaţi să moară clipa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri pierdute în noroi

Prin ceţuri albe de tăcere
Vin amintirile-n şuvoi,
Şi sufletul din nou îmi cere,
Iubiri pierdute în noroi.

Pluteşte-n aer primăvara,
Şi ninge iar cu flori de tei,
Dar gândul meu e tot la vara,
Cu sărutări printre alei.

Şi simt în suflet grea durere,
Când dintr-o poză ochii tăi,
Mă scaldă într-o mângâiere,
Deşi acum îmi sunt călăi.

Şi nici măcar nu pot a-ţi spune,
Ce dor e în inima mea,
Sau despre jalea ce-mi răpune,
Speranţele şi dragostea.

Când soarele plin de căldură,
Adună-n mine umbra ta,
Apar din nou gheţari de ură
Şi-n cale nu le poate sta.

Dar ochii mei nu vor să creadă
Şi se întorc mereu spre ieri
Chiar dacă văd numai o stradă
Pe care scrie " Nicăieri "

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

îngerii nu au noţiunea timpului

aşa că după ce-mi voi săruta marea
iar urmele mi se vor agăţa argintiu
pe cărarea care duce în lună
vreau să dezleg poetul de fiecare trăire
să-i desenez menuetul pas cu pas
prin mozaicul asurzitor de sub tălpile inimii
dar îmi ninge mov prin ochii
aşa că o să vă povestesc doar
cum cresc fulgii dinspre stele
................................
un păianjen de cristal ţese lacrimi
nu din lut nici din cer
nici măcar din durerea aceasta
parcă din ce în ce mai limpede
diamante pentru o fereastră rotundă
mai întotdeauna cu vedere spre un imposibil rai
................................
nu din vise se cern galaxiile
caut în zadar constelaţiile prin oamenii de nea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hristos a înviat!

Bat clopotele în cea mai lungă noapte
Şi cerul se uneşte prin rugă cu pământul,
Din lumile astrale coboară blânde şoapte,
Sunt îngeri-soli ce răspândesc cuvântul.
Creştine, simţi tumult către o nouă viaţă
Unde speranţei-i cresc aripi de curcubeu?
Pe nor stă scris un psalm, o tainică povaţă,
Smeriţi să fim în toate şi iubitori mereu.

E noaptea-n care plânsul devine bucurie
Şi răul pierzător se-ascunde-n văgăuni,
Creştine, nu uita, să porţi în mâini, făclie,
Ca sufletul să zboare departe de genuni.
Să n-adormim vrăjiţi de amăgirea dulce,
Ci s-alergăm cu toţii lângă al Său altar,
Acolo e Hristos ce-a îndurat pe cruce
Păşind pe moartea rece şi-ntuncat hotar.

În patru zări se-aude cum clopotele bat
Şi glasuri se înalţă slăvind Mântuitorul,
Răsună-n lumea-ntregă, - Hristos a înviat!
Iisus, ce s-a jertfit pentru-a salva poporul.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!