Oraşul fără poeţi

e cel mai vesel oraş
aici e o singură lume
una în care viaţa chiar se trăieşte
nu năvălesc demoni şi nici muze inventate
e linişte când e linişte

nici o ardere a cuvintelor nu e necesară
pentru că poeţii au fost închişi în canalele
de la marginea oraşului
numai în nopţile cu lună se mai aude câte un lătrat subţire
dar şi atunci sunt păsări ce cântă
iar oamenii îşi dorm liniştiţi visele

prin oraşul fără poeţi
curge râul de cerneală
şi locuitorii îi gustă albastrul
de la răsărit până la apus

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce vede Nevăzutul, atunci când priveşte văzutul, se vede pe Sine. Căci privitorul este Una cu ceea ce priveşte, iar ceea ce vede atunci când priveşte, îi arată privitorului locul din care priveşte. Privirea din spatele privirii devine activă odată cu Întoarcerea la Linişte, pentru că Liniştea trezeşte cele mai profunde taine ale fiinţei. Locurile interioare, care n-au fost vizitate niciodată, ies la suprafaţă prin intermediul Liniştii, deoarece, în Linişte, tot sunetul se aude mai clar. Şi, la nivelul său de bază, întreaga creaţie este sunet. De aceea, cel ce se scufundă conştient în Oceanul de Linişte, va cunoaşte cu adevărat aspectele cele mai fine ale sunetelor întâlnite. Liniştea nu e o stare, o emoţie, sau un sentiment. Liniştea este dincolo de orice simţ, în spatele oricărei creaţii. Liniştea nu e o vibraţie sau o energie, ci este sursa vibraţiei - sursa undei - sursa sunetului. Iar când te întorci la sursa realităţii tale, conţinutul realităţii tale va îmbrăca straiele Liniştii din care provine, deoarece, înainte de sunet, a fost Linişte. Şi este în continuare, căci Liniştea nu dispare atunci când e acoperită de sunet, iar sunetul care devine conştient de Liniştea din care a răsărit, devine conştient de Sine - de faptul că este Una cu Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Introducere
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisul

Poeţii când există e-o minune
poeţii nu se nasc ei sunt născuţi
poeţii nici nu dorm numai visează
poeţii niciodată nu-s prea mulţi

poeţii n-au religii şi nici zei
poeţii nu aşteaptă pe la uşi
poeţii libertatea nu o sapă
şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi

poeţii n-au familii au iubite
poeţii bunăoară sunt cu toţii
cei care lasă lumea pentru alţii
poeţii curg mereu de-a lungul nopţii

poeţii au un fel de n-ar mai fi
poeţii niciodată nimic nu înconjoară
e o ruşine să învingi poeţii
şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară

poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
-cât o cămaşă viaţa lor durează-
poeţii au un paradis al lor

poezie celebră de Ioanid Romanescu din Demonul (1982)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că m-am turcit...

Poate că tu crezi că m-am turcit şi am uitat regula dialogului
Nu se poartă în tăcere!
Tratezi prea apatic dragostea
Şi invoci subiectul numai când ai nevoie de el
Află că stelele nu sclipesc fără cerul senin
Cerul ce se reazemă pe bolta cerului
Are o singură frunte răsărită
Preferi să îţi petreci nopţile singură
Singurătatea ce uneori zboară
Şi te îmbată cu realităţi dulci-amare
Am căutat să-ţi trezesc inima ca un vifor
Să te fac copilă inocentă, întristându-mi ochii în fiecare zi
Arătându-ţi un cireş cu flori şi primăvara egală cu vara,
De la apus până la răsărit, unde se cuibăreşte doina şi dorurile
Iar marinarii să se îmbete cu vinuri de nisipuri
Părul ei mirosind a poveste
Tu mi-ai spus mie povestea, cu feţele zarului
Că îngerul are ochii sub piele
Iar miezul nopţii e aproape,
Când ne putem cuprinde în zare ca o zare.
Copii, săpaţi-mi mormântul lângă malul mării
E linişte!
Voi nu vedeţi că eu sunt vântul acela ce vă-mbracă în iubire.
Mi-au rămas ochii mici, închişi în zâmbetul vostru
Treceţi pe aici, în vetre se arde lutul.
Valea cu râul şerpuit îşi alungă inele din pădure
Nu mai sunt arbori mestecăni.
Bate vântul. La orizont doar ploaia a învăţat cântecul
E dimineaţă, trecut de şase
Am înviat.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul

Lângă râul acesta am crescut,
lîngă râul acesta am descoperit copacii
şi adâncimea pădurii, lângă râul acesta
am învăţat pentru totdeauna mirosul apei.

Primii oameni pe acest râu i-am văzut,
cu feţele arse de soare, cu plutele lor din
trunchiuri, cu acele cufere împletite din răchită,
în care n-am ştiut niciodată ce duceau.
Omul îmbrăcat în cămaşă largă şi lungă ca o
rasă preoţească, ce şi-a întins braţele înspre
răsărit şi apus în apele acestui râu s-a înfipt
ca o cruce mare şi albă. Pe malul acestui râu
număram cocorii sub primele frunze
ale toamnei.

Eram copii, încă nu ştiam că aici nu este
nici un ecou, că tot ce vorbim dispare pentru
totdeauna, se topeşte în vuietul surd al apei
ca într-o vată lichidă ce nu întoarce nimic înapoi,
nici râs, nici plâns, nici ţipăt, nici şoaptă, nici
cântec.

Râul acesta ne-a legănat iubirea, el este chiar
viaţa noastră, chiar iubirea noastră; nu ştim
de unde izvorăşte şi unde se termină,
dar care curge, curge fără sfârşit.

Pe gleznele noastre urcă lin valurile calde
ale amurgului...

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul fără moarte

Mi s-a mai spus, o, mi s-a spus:
Priveşte râul fără moarte
Cum seva blândului apus
Pe rana lumii îl împarte.

Nu este leac, nici vindecare
Să tragă râul în pământ
Că dintre toate câte sunt
Doar râul arde şi ne doare.

Mi s-a mai spus, o, mi s-a spus:
Să scriu cu virgule, frumos,
Să călăresc mustangi de tablă
Trecându-mă pe moarte-n jos.

Coioţi ce ronţăiţi pustiu
Prin cârpa neagră nu vedeţi
Că albia acestui râu
E numai oase de poeţi.

Că stirpea morilor de vânt
Se-ngraşă zilnic cu o moarte
Când apa râului tăcută
Pe rana lumii se împarte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul care curge

Brazii îşi arată măreţia, râul defilează printre ei,
Aburii descoperă magia pietrelor statornice-n temei.
De mult timp aici vin martor cheie, un tărâm străbunii-au făurit,
Mult răgaz şi linişte să-mi deie Creatorul Lumii, iscusit.

Timpul trece şi umple de viaţă un ţinut clădit cu dibăcie,
Plin de soare, muncă şi verdeaţă: un popor născut din hărnicie.
Se prăvale dinspre munte boarea peste deal şi rodnice vâlcele,
Unde neamul meu găsi candoarea şi-unde curge râul vieţii mele.

Prin prundiş sau grohotiş trăiră, frunţile le-au fost mereu cărunte,
Cei viteji aici se prăpădiră... iar din oase-am ridicat un munte.
Sfinţit meleag dorit de Dumnezeu... pe frunte i-am simţit vâltoarea,
Căci râul care curge sunt chiar eu, tumultuos i-am dat răcoarea.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Day shift

noaptea piaptănă siluete adormite
străzi de piele umedă limbi de carne nouă

spânzurată într-un ştreang de iluzii
ziua se stinge în călimara poetului

oraşul tace ca o gură de canal
câtă normalitate taie somnul în două
ca un feliator de carne mucedă
resturile cad în linişte pentru şobolani liniştiţi

câtă normalitate în patul lui procust
perfect încadrat din fiecare trup
resturile cad în linişte pentru tezei liniştiţi

pleoape de cireşe negre ascund
sâmburi de întuneric din prunci nenăscuţi
ce încă îşi dorm primăvara morţii

strâng tot întunericul într-un ochi închis
sub pleoape de cireşe negre
resturile de noapte cad în linişte
pentru dumnezei liniştiţi

poezie de Erika Bloj
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred că există o clipă în viaţa lumii când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aş avea o sticlă goală, aş scrie un bilet şi l-aş lansa pe mare. «Mamă», aş scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată!» Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Şi naşte-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva în viaţă. De aceea trebuie să ne naştem mereu.

citat celebru din Marin Sorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Propunere de legi cosmice pentru poeţi

ar trebui adoptate prin legi cosmice
anumite privilegii pentru poeţi

cum ar fi sticle de uitare, la discreţie
căci numai Dumnezeu ştie prin câte săbii este trecută în fiecare noapte
conştiinţa lor

cum ar fi locuri de reculegere deferite de ochiul oricărui privitor
paturi în mijlocul oceanelor
care să fie neapărat străjuite de rezervaţii
de linişte

căci poeţii sunt ca nişte angajaţi ai adevărului cu normă infinită
căci numai cuvintele lor pot mângâia chiar şi străfundurile morţii
căci numai tăcerile lor pot fi auzite
chiar şi de ultima stea din Univers

şi dacă tot veni vorba de nefiinţă
ar trebui ca acolo unde sunt înmormântaţi poeţii
să nu poate păşi numai veşnicia
căci cine ştie ce aprige şi neîmblânzite nelinişti
se odihnesc sub ţărâna aceea

ar trebui ca măcar din când în când fiecare om să îmbrăţişeze tot ceea ce îi iese în cale
lacrimi şi umbre, cerul şi iarba,
absenţa, absintul
pentru a simţi cu propriile lui ţesuturi cum este să iubeşti viaţa
până la ultima picătură de sânge
asemeni poeţilor

şi mai presus de toate, cititorule
poezia aceasta trebuie parcursă cu aceeaşi evlavie cu care un poet
descoase
nedesluşitul

poezie de Gabriel Petru Băeţan din Estetica decadenţei
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub un tei care trăieşte

Te-ai născut în zi de iarnă când zăpezile tronau
Şi ţi-a fost adolescenţa o iubire ca-n poveşti,
Lângă lacul tău albastru poezii se creionau
Tu Luceafărul albastru, fiu din satul Ipoteşti.

Ai iubit un tei în floare şi o salcie la mal,
Şi scrisori ai scris mai multe să tot fie peste ani,
Cu un singur dor pe umeri cucerit-ai înc-un val
După ce atâta vreme te-ai ascuns de vechi duşmani.

Luna, cerul, lacul, teiul ţi-au fost muze la apus,
Veronica şi condeiul la mijloc de codru des,
Au fost îngerii şi demoni dar ai spus ce-aveai de spus
Sol prin valurile vremii, trubadur neînţeles.

Nu te vom uita vreodată, nici poemele-ţi de-amor,
Ai deschis un drum de versuri pentru generaţii-ntregi,
Şi-ai lăsat un praf de stele dar secundele nu mor
Sub un tei care trăieşte fără nici un fel de legi.

poezie de Marilena Velicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul care curge spre apus

La poalele acestui deal
rădăcinele scurte-ale orhideeii sunt înmuiate-n râu,
cărarea nisipoasă drintre pini este foarte curată, fără noroi;
în ploaia fină-a serii, cucii cântă,
cine spune că nimeni nu mai poate fi iarăşi tânăr?
Până şi râul din faţa uşii curge spre apus –
de ce n-ar putea un om cu părul alb cânta dimineaţa aidoma unui cocoş tânăr?

poezie de Su Shi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele care răsar din Linişte ating Liniştea ce sălăşluieşte în cel care le citeşte. Liniştea nu poate fi scrisă, dar se poate scrie despre Linişte. Se poate scrie, se poate vorbi despre Ea, însă Liniştea nu poate fi cuprinsă într-un element finit al creaţiei, căci toată creaţia este chiar un rezultat al unei melodii provenite din Linişte. Creaţia, la forma ei de bază, este un sunet care se află mereu în mişcare. Esenţa cântă, iar forma dansează. Esenţa este Liniştea, cântecul este Forţa Creatoare, iar dansatorul este creaţia. Mişcările dansatorului depind, în mod fundamental, de spaţiul din care acesta ascultă cântecul Esenţei, pentru că, întotdeauna, cel ce ascultă cu toată fiinţa, va dansa în mod natural, fără a învesti efort şi trudă. Nu este nevoie de nicio tactică, nu e necesar niciun plan, întrucât ritmul Esenţei determină orice dans să îşi dezvăluie tainele şi să devină Una cu dansatorul. Iar dansatorul care acceptă total ritmul Vieţii, se acceptă total pe Sine, deoarece El devine Una cu Viaţa, în mod conştient. Când omul trăieşte fără a se împotrivi Vieţii, el descoperă puterea nemăsurabilă a acceptării. Căci acolo unde nu este răzvrătire, binecuvântările curg fără oprire şi pacea se aşterne pe fundal.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Introducere
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii sunt blestemaţi

Doamne
ei mor înainte de
moartea obişnuită
ca soldaţii cu săbiile ruginite
gustă din miezul infernului
ca dintr-o bucată de pâine
şi se îneacă în adevăruri
trăite pe jumătate poeţii
sunt blestemaţi
Doamne
carnea cuvintelor
e mereu amară
se îmbracă în suspine
adorm cu focul pe buze
şi se scaldă în strigăte
poeţii sunt condamnaţi
Doamne
zvârcolindu-se în pântecul
Cuvântului cu mâinile înmuiate
în cerneala timpului
se scriu şi se rescriu
până la prima particulă de nisip
peste care a trecut râul de smoală
botezându-i în numele scrisului
ca în numele durerii nesfârşite

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre linişte

mai trec prin cimitire uneori,
e un peisaj inedit, mai ales toamna,
nicidecum sumbru

drumul pare mai liniştit câteodată printre cruci,
în oraşul de la capătul lumii

este un drum neumblat din deşertul umbrelor,
este o scurtătură prin oraşul păcatelor,
printre cruci, pe unde mai trec
uneori,
când oamenii nu mai încap unul de altul prin cetăţi.
când oasele mă încearcă,
când mă îmbolnăvesc de dorul tău,
când se răceşte întunericul
şi tace insuportabil

mai trec pe lângă cimitire uneori,
ca pe lângă Purgatoriul lui Dante.
ocolesc cu grijă
oraşul celor şapte păcate

pare o cale mai sigură către casă,
e drumul spre linişte

corbi uriaşi stau cocoţaţi
sinistru
pe o gară fără trenuri,
într-un oraş de la capătul
timpului,
croncănesc diabolic, tot mai tare,
atunci când trec
printre cruci,
uneori.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghicitoare

Pentru cel ce mă cunoaşte
Am o ghicitoare ;
Pentru cel ce nu mă ştie,
E o încercare:

Nu o am, dar e cu mine
Şi e sclipitoare ;
Nu e soare, nu-i nici lună,
Mai strălucitoare!

Nu e pasăre dar glasu-i
De privighetoare ;
Nici la operă nu cântă,
Mai încântătoare!

Nu e înger dar trăieşte
Aproape de soare ;
Pe Pământ îşi face veacul
Mai nemuritoare!

Nu e animal, ba poate
Fi mângâietoare ;
La nevoie te ajută,
Mai că nu te doare!

Nu e floare dar te-mbie
Cu mirosu-i dulce ;
Ce gândeşte şi-ţi vorbeşte
Pace îţi aduce!

Chiar şi când n-o ai cu tine
O simţi, gânditoare ;
Niciodată nu greşeşte,
E fermecătoare!

Ai ghicit, ştii tu ce este,
Ce mintea îmi umple?
Pentru un minut alături
Aş da pietre scumpe!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edith Conant

Pe locul acesta adăstăm – noi, aducerile aminte,
Cu privirile plecate pentru că nu ne place să citim:
"Iunie, 17 - 1884, vârsta 21 de ani şi 3 zile".
Acum toate s-au schimbat,
Iar noi – noi, memoriile stăm aici singure, nouă înşine suficiente,
Nici un ochi nu ne zăreşte, nu este conştient de prezenţa noastră.
Soţul tău este mort, sora ta îşi trăieşte viaţa departe,
Tatăl tău este înconvoiat de ani;
El nu-şi nu mai părăseşte ograda şi, oricum, te-a uitat demult.
Nimeni nu-şi aminteşte faţa ta deosebită,
Vocea ta melodioasă!
Şi cum cântai în dimineaţa aceea în care te-a lovit nenorocirea,
Cu un farmec sfâşietor, cu o tristeţe cutremurătoare! –
Chiar înainte de moartea ta şi a copilului.
Toate au fost uitate, dar nu de noi, amintirile,
Pierdute de lume.
Toate s-au schimbat în altceva, mai puţin râul şi dealul –
Care totuşi s-au schimbat şi ele.
Numai soarele fierbinte şi stelele tăcute sunt la fel.
Iar noi – noi, memoriile, stăm aici de veghe,
Cu ochii închişi de spuza lacrimilor –
Într-o incomensurabilă, nesfârşită extenuare.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu câte suflete am

Nu ştiu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.

Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine însumi.

De aceea îmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.
Neştiind ce va veni
Şi uitând ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu ştie, pentru că El a scris.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă atenţia este ancorată în Linişte, sunetul nu este neglijat. Dimpotrivă. Orice sunet devine mai clar când este ascultat din Linişte; orice sunet este onorat când este ascultat din Linişte; orice sunet este celebrat când este ascultat din Linişte. Şi toate formele sunt sunete, pentru că, în lumea formelor, primul nivel de existenţă este chiar unda-sunetul-vibraţia. Aşadar, cel ce cunoaşte Liniştea cunoaşte şi sunetul, însă această cunoaştere nu este mentală - pentru că mintea relativă nu poate descărca informaţii absolute. Cunoaşterea Liniştii nu este analitică, deoarece Liniştea nu poate fi nici explicată, nici înţeleasă, întrucât Liniştea nu este un concept. Tocmai de aceea, dacă vorbeşti despre Linişte ca fiind un concept, înseamnă că te-ai îndepărtat de la Linişte. Liniştea nu poate fi vorbită, dar se poate vorbi despre Linişte. Cuvintele pot arăta către Ea, dar nu o pot cuprinde. Şi tu citeşti acum despre Linişte, însă nu cuvintele te conectează la Linişte, ci spaţiile dintre cuvinte, spaţiile dintre rânduri, spaţiile dintre litere. Tocmai de aceea, cel care aleargă după informaţii despre Linişte nu va găsi Liniştea în direcţia aceasta.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va încerca să dovedească nimic; nici sfinţenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trăiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii, s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa.

citat celebru din Octavian Paler
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!