Ore dezarticulate

lumea pe aleile căreia îmi plimb
câinii neliniştii este mirifică
verde vântul adie dinspre sălcii
răsfoind amintiri
cu părinţii mei nebuni de frumoşi şi de tineri
arome de tei învăluie noaptea care îmi urcă în piept
când topită liniştea urlă pe asfalt ca o primadonă: eşti atât de frumoasă, femeie, încât îţi leg firul vieţii de Carul Mare!

soarele şi-a întins orele dezarticulate alene
aerul încins adie a somn sau a moarte
cu degete roşii de spaime sap în secunde
cum ar săpa o cârtiţă tunel vertical în pământ
este atât de albastră vara aceasta cu atentate
încât am în gură gust de pământ
mi-ai cusut rana dintre omoplaţi cu fir de lumină
sunt vie! ţi-am zis, dar ca niciodată era hemoragie de cuvinte

fosforescentă singurătatea alunecă în nisip liberă ca un cal de pustă
într-o lume care joacă la cacealma suflete

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara la oraş

în serile acelea tinere de poezie
alunecam printre luminile oraşului-caracatiţă
era atât de vară atunci
încât mirosea a tei hârtia de scris
iar palmele mele transpirate
ţi se înfingeau în omoplaţi

câinii nimănui
se încordau prin parcări
vara le înflorea în orbite iar
setea le umfla limba demenţial
seara îşi lingeau smocurile de blană
cu demnitatea unui câine crescut
între blocuri

în vara aceea prin oraş s-a scris mult
m-am îndrăgostit pe strada Ispirescu pe când vecinii mei
ascultau la radio

contractul cu poezia este de lungă durată iar verile astăzi miros
a celuloză
şi a câini uitaţi în adăpost
dragostea este însă ca în timpul
holerei
ruptă din poezie preţ de un anotimp

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi pasă, tinere poet? De ce vrei tu să ştii cine sunt şi de unde vin eu?... M-am născut, ca şi tine, în valea plângerii şi toţi nefericiţii care se târăsc pe pământ sunt fraţii mei. Aşadar, este oare atât de mare acest pământ, pe care îl cuprinde un singur gând şi pe care o rândunică îl înconjoară în numai câteva zile? Ce poate fi atât de ciudat şi de misterios într-o existenţă ome­nească? Ce influenţă atât de mare crezi tu că ar avea o rază de soare căzând, mai mult sau mai puţin vertical, peste creştetele noastre? Haida-de! Toată lumea aceasta este foarte departe de soare — este o lume foarte rece, foarte palidă şi foarte îngustă, întreabă vântul câte ore îi trebuie ca s-o răscolească de la un pol la altul.

citat celebru din romanul Lelia de George Sand
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traseul

viaţa la parametrii normali
are un lung traseu
nu zguduie mentalul colectiv
doar se pliază pe ventriculul stâng

iubiri filiforme trec prin tine
ca printr-un cap de pajură
mecanismul lor subtil are un resort
înfipt în sol
cine manevrează sentimentele
aura lor diformă?

focuri înalte îmi joacă pe sternul
din care albul se scurge grunjos
mă aplec în piaţa publică să culeg
penele paiaţelor
din care voi făuri guri de canal calde

aburii dragostei tale îmi alunecă pe pielea
translucidă
şi ca un caligula deghizat în melc
îmi văd vieţile rănite pe asfalt

aşez pe rana adâncimilor fier-beton
apoi picioarele cu care ai călcat norii de vată
lumea mea anormală miroase a timp jupuit
a somn întins firesc peste creierul meu
care îţi răsuceşte arcul de triumf

viaţa asta ca toate vieţile se developează uşor

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şotron

vine ca o percuţie
executată în tempo rapid
ziua când scad orele pereţii aducerilor-aminte
iar ferestre rabatabile se deschid
atunci cand noaptea alunecă în firul de nisip

stau lângă solstiţiul zilelor de vară
precum un câine legat de luna pătrată
şi libertatea îmi simulează un şotron
peste care sar ultimii cai nepotcoviţi

ceasurile ticăie rotund iar tu învârţi
ruleta albă a morţii placid

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Panaceu

sunt poeme curate vii cu care dai mâna
şi le bei în avalanşe
am credinţa că niciun înger nu se va juca de-a leapşa urcând în dreapta lui dumnezeu cum se întâmplă astăzi când rotim axul
războaielor iar epicentrul este mereu între
naţiuni

steagul este în inima voastră precum nichelul în cuvinte cade doar pentru a produce
zgomot
şi în toate acestea poezia sapă tranşee
ca o cârtiţă nevăzută
nu poţi ascunde bulbi de irişi în pământul afânat pentru că vor veni câinii nopţilor şi vor săpa
în căutarea unui panaceu pentru foamete

setea de minuni este atât de acută încât
în parcările subterane plăteşti o suprataxă
ca să poţi inspira aerul decolorat al morţii
sunt un dragon care iubeşte limane insule coralii dar flăcările pe care le expiră aprind
crugul cerului
şi nici măcar tu nu poţi înfige stiletul în crusta cuvintelor

ele viermuiesc/ şerpi inelari/ printre săracii
cu plămânii invadaţi de CO2 şi le scriu epitaful
aşa cum gavriil odinioară tăia tufe de trandafir în eden
te aştept cu ani de alamă la urechi să mângâi
spinarea destinului cetaceu

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sepia

răsare soarele în cartierul din Brestei cu oameni săraci ce cumpără cu bani măsuraţi
turte calde şi câteva felii de salam
pe care să le mănânce pe scările casei netencuite
în timp ce muzica răsună atât de tare încât te umple până la refuz de revoltă iar glasul celui ce se jeleşte într-un cântec ţigănesc îţi sărează porii sufletului

dimineţile în cartier adună răsarituri între gunoaie
când îmi urcă în piept mâhnirea măgăruşului biciuit ce trage căruţa pe drumul prăfuit unde nu vezi maci pătând câmpul cu inimi
vezi doar câini scheletici aruncaţi într-o doară
cu ochii larg deschişi

totuşi în cartierul acesta se nasc prunci şi roua dimineţii îţi unge tălpile cu mir
aici miroase a dragoste amar
iar fete cu fuste pestriţe râd cu dinţi de porţelan când le atingi coapsa

nimeni nu vede soarele cum urcă pe scara subţire a timpului
sunt singura care închide lumina nopţii cu ochi de borangic?
stele tăcute pâlpâie departe sunt poate plămânii cartierului care respiră în noapte/
valuri de nori albi zdrenţuiţi trec
sufletele lui Gogol în cartierul unde contempli liniştea pictată în sepia la mine în piept

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul evocării

erai ca singurătatea
ucideai clipele
atât de încet
erai atât de rară
încât n-aş fi lăsat niciodată
zorii să mai apară

erai ca liniştea
auzeam doar norii
prin gând
erai atât de neasemuită
încât nu te-aş fi lăsat vreodată
să taci pe pământ

erai mai frumoasă ca o evocare
timpul te oprea
între ţărm şi mare

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp îngenuncheat

uneori când mă trezesc din somn
îmi dau seama că îmi eşti atât de străin încât
dacă te-aş atinge
braţele mi s-ar împietri
şi niciodată
dar niciodată
nu m-aş putea ridica din această nenorocire

uneori când te privesc
îmi dau seama că tu n-ai fost al meu
nici măcar o secundă
te-ai pierdut printre oameni
ca firul de nisip
în adâncul mărilor şi oceanelor

uneori când mă trezesc
şi te privesc
şi încerc
îmi dau seama că şi timpul stă în genunchi
rugându-te să te bucuri
măcar o dată
că sunt femeia care te iubeşte
fără să îţi ceară
nimic

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papaya

soarele care se uită pe geam
este atât de amar
miile lui de raze aprind sahare
şi parcă se agaţă de păianjenii cinefili
uitaţi de vreo penelopă în sălile pline

râzi de stop-cadrul care pare a surprinde
exploziile zilelor nimic din banalitatea de a trece strada nu ţi se pare un ritual şi totuşi
oameni trăiesc doar pentru a te ridica de pe banca în culori şterse a vieţii cu acalmiile lor în derivă

a venit vara aceea albă cu espadrile în picioare
când timpul urlă deşucheat
prin tavernele unde bei cu paiul papaya rece
vara în care avioanele trec silenţios peste suflete-paparude
simt că îţi este teamă să îmi strângi mâna
de parcă stăm între cele două corei şi nu aş fi
încă sarea clipelor-saltimbanc

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare, Nisip

Mare, Nisip, Mare
toate legate prin fulgul auriu
al vieţii!
Nisipul legat de mare
prin firul nevăzut al algei
Marea legată de Nisip
prin şnurul de aur al iubirii
pentru Ninfă,
Soarele legat de Nisip
prin firul puterii energiilor
Soarele legat de Mare
prin firul puterii vieţii,
toate legate de-un fir invizibil
ce pluteşte-n pântecul Universului!
totul se repetă oriunde în lume
totul este legat de apă şi Soare, de viaţă.
omul alege Marea, Apa, Soarele
sau alege moartea, sau a ales moartea?
unii aşteaptă răsăritul
cu speranţa vie a destinului!
curg apele, nisipurile şi Soarele
peste noaptea tristă în infinit
şi peste viaţa omului
Constructorul, Universurilor a modelat Terra
după dorinţa sa
Respect şi preţuire Constructorului-Arhitect

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonardo da Vinci era o apariţie impresionantă şi frumoasă, şi prezenţa sa magnifică dăruia alinare până şi celor mai întristate suflete; era atât de convingător, încât putea să-i facă pe ceilalţi să-i împărtăşească ideile. Avea o putere psihică atât de mare, încât putea să se împotrivească violenţei, şi putea, cu mâna dreaptă, să îndoaie cercul cu care se bătea în uşă sau potcoava unui cal, de parcă aşa ar fi fost făcute. Era atât de generos, încât dăruia mâncare tuturor prietenilor săi, fie bogaţi, fie săraci... Prin naşterea sa, Florenţa a primit un dar enorm, şi prin moartea sa a suferit o pierdere incalculabilă.

citat din Giorgio Vasari
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acoperişul lumii

îmi şterg de crinolina nopţii
otrava scrisului cu gust de tei
transpiră prin toţi porii sufletul
ce-mi creşte-n palme ca o zi de ceară
la colţ de lumi tu bei acelaşi vin neutru
cu buzunarul plin de ziare versuri iubiri şi staţii

scriu un prozopoem despre lumea
pe care o porţi în pantofi
ai însingurat ferestre şi am rătăcit
arborii lunii
doar tu ai cheile de la mansarda
unde femeia-poem
îşi dezbracă orgoliile

de pe pe acoperişul lumii
privesc nopţile ca pe nişte poeme
de zile mari
şi nu-ţi scriu decât cu aripi de păun
sinceră de la înălţimea sufletului meu,
cal de pustă, stea rubicondă, cer diluvian...

soarele îmi pictează norii
cu albe consoane
femeia-poem râde sardonic
întinsă leneş în patul tău

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numărătoarea

nu am simţit singurătatea care a urcat ca seva şi m-a ros pe dinăuntru
mi-am aşezat pantofii pe raft să termin
cu mersul pe sârmă
şi să consum resturile timpului
precum coaja unor copaci mestecată
de bivoli de apă

la radio se anunţau atentate eram nesigură între locuri comune
ca într-un carusel moartea se învârtea
pe lângă leşuri
lumea aceasta era vie avea ochii deschişi sub valuri
singură eu număram columbi nopţi arse zile limpezite cristale...

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaţă

în zori oraşul este cel mai vulnerabil
copacii ating cerul
vântul împrăştie
mormane de frunze
vise înfipte în glie

se va lăsa ceaţa
ploile îmi vor curge pe piept
sufletul va desfrunzi decadent
voi regăsi singurătatea efemeră
nopţile cu armonii distilate

umbre violacee vor scrie un curcubeu
cu arta de a saliva cuvinte
îmi vei dărui clipe cu ferigi la urechi
dinspre sufletul tău vor aburi nopţi
cai cu pinteni înfipţi în dragostea cât o câmpie
care se scutură de ciulini

coama vântului şterge obrajii oraşului
plouă cu aburii poemelor

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne-a dat la fiecare copii frumoşi, atât de frumoşi încât ai fiecăruia dintre noi sunt cei mai frumoşi dintre toţi şi ni i-A dat cu un scop deosebit de frumos şi anume acela de ai creşte în frumuseţea înţeleaptă a sfinţeniei şi neprihănirii, să ajungă astfel atât de deştepţi, încât să-L aleagă totdeauna pe El ca Domn şi Stăpân Suprem în inima şi viaţa lor, care va fi astfel binecuvântată şi minunat de frumoasă.

Ioan Hapca în Diverse gânduri, reflecţii, sfaturi şi poveţe în slujba unei vieţi cu scop
Adăugat de Sara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu îţi pui niciodată problema propriului tău potenţial. Şi toată nefericirea provine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toată nefericirea şi toată competiţia cu ceilalţi dispar; nu îţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult. Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu ca iarba să fie mai verde! Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria sa energie potenţială, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumită astfel, încât acest fapt vi se va părea pur şi simplu incredibil.

Osho în Viaţa este aici şi acum
Adăugat de Andreea Trifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie

din oraşul meu îţi zic
nimic nu seamănă a moarte
precum seamănă picioarele mele a dragoste
dezlegate de lut

gura de aer care îmi zboară din piept
îţi intră în pori te dilată încât ocupi
universe
pari a pătrunde din niciodată în niciunde
oraş în oraş dragoste fără de dragoste
iubit de cuvânt ca un zid

mă aşez la vest de umbra ta
peste mine trec nori albi de sori
parcă moartea seamănă a viu
taci şi îmi trimiţi elefanţi roz
dragoste cu o sută de minusuri
mai aproape de somnul meu

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multiplicarea lui eu

te aşez cer al meu în iarba ce îneacă norii
să văd culori de apă stoarse de respiraţii
miros cu ultimele clipe rana vineţie
ce mi-au săpat-o în palme sările pământului

ah! cum se scrie poezie ca o cuminecătură
pe care o înghiţi debusolat
există un dumnezeu al oamenilor simpli
ochi atotvindecător ce ne manipulează
să putem iubi străinul care bea suflete gemene

m-am luptat cu o claustrofobie ce îmi germina prin toate articulaţiile
îmi era teamă să rămân cu mine însămi
atât de hotărât mă apăsa acoperişul lumii
atunci când tu ai aprins vâlvătaia iubirii
ce dă reset oricărui tip comun
de a te multiplica

boala mea a devenit autoimună
şi dintr-o dată am inhalat clorofilă
apoi toate au devenit oase suflu verde nestare

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adie vântul

mă uit cum pleci... la despărţire
nu ai schiţat niciun surâs
n-ai aruncat nicio privire
doar o muşcată-n geam a plâns

privesc doi meri cu crengi lăsate
la umbra cărora ai stat
cum ai deschis poarta în noapte
cu pas uşor te-ai depărtat

tu nu eşti prima care pleacă
dar niciodată n-a durut
adie vântul şi mă-ntreabă
-ce e iubirea..... n-ai ştiut?

mi-e dor... atât de dor de tine
de clipe martore ce-au fost
în nopţi si-n zilele senine
când tot în lume avea rost

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!