Joia mare

măi dragă le-am spus eu cuvintelor care
mă aşteptau pe peron m-am întors la voi
din războiul meu cu lumea reală tras la
faţă şi fără vlagă le-am dat un rând la
bufetul din colţ cu toţii ştiam că urma
să fiu jefuit de tot ce aveam ascuns în
ventriculul stâng şi mă rugam să nu îmi
găsească metafora lustruită ca o lentilă
zeiss prin care încercam să îl apropii pe
d-zeu la masa murdară sta fiul omului
alături cuvintele care îl vor trăda până
va cânta cocoşul eram la o cină de taină
cuvintele toate aveau cearcăne de sfinţi
bizantini şi picioare nespălate vorbeau
între ele simplu firesc despre vreme
despre ce au mâncat şi ce vor iubi cu
siguranţă cuvântul nu poate spune nimic
mai mult dacă nu e scris de poet în vitrina
restaurantului o noapte luminoasă îmi
transformase în nimb aburul respiraţiei
ca un semn că urma să urc pe golgota poemului

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns...

mi-am ascuns durerile într-o lacrimă
şi am lăsat-o tulbure să cadă,
să pot zâmbi c-o floare într-o palmă,
să pot să văd ce ochii vor să vadă

mi-am ascuns visele în cele gânduri,
pe care nu le-am prins trăite,
pe care le-am strivit cu atâtea cârduri,
de zburătoare, toate părăsite

mi-am ascuns cuvintele după tăceri
şi le-am muţit cu mine de-odată,
cuvintele care nerostite ieri,
acum revin şi nu-mi spun că mă iartă

mi-am ascuns ochii sub greoaie gene,
i-am ascuns de mine şi de tine
şi-acum chiar dacă vor să mai lumine,
n-au străluciri de ieri, au cenuşiu de mâine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna

întotdeauna
voi spune despre mine lucruri
pe care tu le vei crede
când eu nu le-am mai crezut

întotdeauna voi fi
cu o clipă mai târziu
decât clipa în care sunt

îmi voi lăsa pe rând
în mâinile tale mantiile,
pe care zadarnic mi le fluturi
prin faţa ochilor

mai bine caută prin ierburi
urma proaspătă de sânge

smuls din hlamidă,
fuge sălbaticul gol,
chircit de foame şi sete.

poezie de Silvia Velea din revista "Citadela literară"
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile iubirii.

poezie celebră de Zorica Laţcu
Adăugat de gabriela alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 10 mai 1996, eram în "Zona morţii", pe Muntele Everest şi îmi aduc aminte că muream. Frigul mă anesteziase şi simţeam cum îmi pierd cunoştinţa. A doua zi, când a răsărit soarele, m-am întors din morţi şi am deschis ochii. Acesta este un mister pe care nu-l voi înţelege niciodată. Aveam mâinile îngheţate, nu puteam să deschid ochii, eram aproape orb, picioarele nu mi le mai simţeam şi nu mai mâncasem de trei zile şi nici apă nu mai aveam de două zile. Mă rugam să se întâmple ceva, voiam un semn divin, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu voi scăpa cu viaţă din asta. În timp ce se apropia seara, mă resemnasem, şi tot ce mai puteam să fac era să îngenunchez şi să aştept să mor.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre dragostea noastră

despre dragostea ta, despre dragostea mea
toată lumea ştia, toată lumea vorbea
numai noi nu ştiam
cît de mult ne iubeam
de la ei am aflat
ce şi cum s-a-ntîmplat

am citit într-o zi în ziar
despre ce nici n-aveam habar
amănunte ce nu se ţin minte
gesturi oarecare, oarecare cuvinte
întîmplări de sub duş sau din dormitor
trăite de noi, notate de ei în agenda lor

şi prin arşiţi, prin geruri, prin ploi
ei uitau de ei şi vorbeau de noi
ei trăiau vorbind, noi trăiam iubind
şi intrînd în mit, ei vorbeau murind...
despre tot ce mai sînt şi mai eşti
se tot scriu atîtea poveşti

despre dragostea mea, despre dragostea ta
vor vorbi în veci şi o vor imita
şi va fi şi mai mult decît noi am fost
mai fierbinte decît o luptă, mai sfîntă decît un post
despre dragostea mea, despre dragostea ta
auzi? şi în Iad şi în Rai se vorbea.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am numărat fericirea

N-am numărat niciodată paşii pe care i-am făcut
Pe calea către Puritate...
Şi nu ştiu dacă vor fi fost suficienţi!
Dar am avut grijă ca, fiecare din ei să ocolească noroiul!
Nici numărul treptelor pe care le-am urcat
Pentru adorarea Supremaţiei, nu m-a interesat...
E posibil, să nu fi zăbovit, îndeajuns!
Dar ştiu că, pe fiecare din ele, am lăsat o fărâmă din mine!

N-am numărat niciodată slovele pe care le-am găsit
În căutarea Luminii...
Probabil, nu voi ajunge niciodată la înţelepţire!
Dar ştiu precis că, niciun gând nu mi-a rămas în întuneric!
Nici vorbelor pe care le voi fi rostit
În contul Frumuseţii nu le voi fi ţinut seama...
Poate le-am spus de prea puţine ori!
Dar ştiu că, pe cele mai bune, nu le-am rostit încă!

N-am numărat niciodată zâmbetele pe care le-am dăruit
Pentru împlinirea iubirii...
Unele nu vor fi fost reuşite, din cauza propriei dureri!
Dar ştiu că, pe cele mai convingătoare, nu le-am dăruit, încă!
Nici drumurile pe care le voi fi străbătut
De dragul Dreptăţii şi Binelui, nu le voi fi memorat...
Poate voi fi mers prea repede, ori prea încet!
Dar pe ultimul, musai să alerg, ca să ajung la timp!

N-am numărat niciodată răsăriturile, dimineţile, amiezile
Din călătoria mea pe Pământ...
Sigur, am irosit mult mai multe decât am putut agonisi!
Dar vreau ca, apusul să mă găsească în tumultul trudei!
Nici de numărul zilelor în care am îngenunchiat
Pentru a mulţumi Fericirii, nu m-am învrednicit...
Poate Spaţiul şi Timpul nu-mi vor fi fost îndeajuns!
Dar în fiece noapte slăvesc cerul, dăruit de Tatăl Însuşi!

poezie de Iulia Mirancea (18 iulie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste cu pantofi pictaţi

pantofii de mireasă se pictează
pe talpă
cu cuvintele: fericire
sau cu cuvintele: bucurie
pantofii pe care i-am văzut recent
aveau scris: ce-o vrea să fie!

pantofii de călătorie se pictează
pe talpă
cu cuvintele: drum bun
sau cu cuvintele: cea mai frumoasă călătorie
pantofii pe care i-am văzut recent
aveau scris: anulată pentru altădată.

pantofii de serviciu se pictează
pe talpă
cu cuvintele: datorie
sau cu cuvintele: job să fie
pantofii pe care i-am văzut recent
aveau scris: hai sictir!

nu mai ştiam ce pantofi doream
să-mi cumpăr
am hotărât să umblu
desculţă
o vreme

până când într-o zi
am fost oprită şi întrebată
dacă nu vreau să-mi citească în talpă
contra cost
ca într-o cană de cafea consumată

mult prea mirată
de propunerea de plată
mi-am privit tălpile
nu mai erau roz
nu mai erau fine
aveau cicatrici
nu arătau bine

m-am dus la magazinul de pantofi
şi mi-am cumpărat
pantofi roz
foarte moi şi fără toc
am avut noroc
nu era nimic
pe talpă pictat
pictorul de pantofi era plecat
la mare
pentru un curs
de perfecţionare

poezie de Codruţa Vancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am cutreierat pământuri străine, poleite şi semănate cu mori de vânt
să poată face faţă furtunilor barbare: Aceste pământuri m-au hrănit
şi le-am dat în schimb sudoarea, dar nu erau un adevăr al meu căruia să-i aparţin.
Atunci am înţeles că strămoşii mei întregesc rădăcinile stejarilor
cu frunţile în nori, din frunzele cărora toamna doineşte
la umbra galbenă a pădurii.
Am văzut pământuri cu măşti de sclavi:
aveau obrajii largi pe care se derulau lacrimi şi sudoare,
se uneau şi udau aceste pământuri seci, am văzut...
Am întâlnit şi români fericiţi la un televizor din vitrina
supermarketului din colţ: vorbeau despre libertate
ca de o pasiune care se răceşte şi moare:
rămăseseră fără rădăcini. Scrisorile încetaseră demult.
Acasă se privatizase POŞTA: îi luase locul o crâşmă cu băuturi de tranziţie în economia de piaţă.

Camelia Opriţa în Aşa am învăţat să redevin român, Revista Boema, nr. 152, oct. 2021
Adăugat de Brătescu Teodora Vasiliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins în părul meu...

A nins în părul meu cu ghiocei
Şi iarna vieţii îşi arată blana,
Eu o sfidez trăind din amintiri,
Care îmi completează zilnic hrana.

Nu vreau să îmbătrânesc precum copacii,
Ca obrajii să mi se asemene cu scoarţa lor,
Dar recunosc că toate oasele mă dor
Şi asta mă disperă, ca şi anii.

A nins în părul meu cu ghiocei
Şi rău îmi pare că îmbătrânesc,
Dar ciclul vieţii e normal, firesc,
Degeaba contra timpului mă răzvrătesc.

Voi face şi eu ce face toată lumea veche,
Mă voi plimbe pe-alei fără pereche...
Cu traista amintirilor la purtător,
Ca să închei frumos ultimii ani sau clipe.

Nici să trăiesc prea mult n-aş vrea,
Să fiu povară celor dragi din jur,
Bătrâneţea haină veche, grea,
Aş vrea s-o port cu demnitate, nu s-o îndur.

De moarte nu îmi este frică,
Simt că sfârşitul este un nou început,
Sufletul îmi spune că voi fi fericită,
Dincolo de bariera vieţii, în necunoscut.

Avere n-am, să las în urma mea,
Decât cuvintele sfătoase pe care le-am primit...
Şi cuprinsul poveştilor trăite,
În preajma celor ce m-au cunoscut.

Aşta e viaţa, un balansoar cu fapte,
Iubiri frumoase fără acte...
Un amalgam de sentimente şi trăiri,
Înţelepţiri de viitor pentru nepoate.

Viaţă, vector către necunoscut,
Iubeşti doar ţintele înalte.

poezie de Valeria Mahok (12 aprilie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

În puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare uşurinţă de a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică la vârsta mea. N-aveam nicio idee despre lucruri, când toate simţămintele îmi erau deja cunoscute. Nu făptuisem nimic, dar simţeam totul. Aceste emoţii încâlcite, pe care le încercam una după alta, nu tulburau cu nimic raţiunea pe care n-o aveam încă; dar ele mi-au format una de alt soi şi mi-au dat despre viaţa omenească nişte noţiuni bizare, smulse din cărţi, şi de care experienţa şi cugetarea n-au putut să mă lecuiască niciodată.

Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că mă veţi pune să repet

despre toate fricile
pe care le-am cules când eram copil
vă voi spune că le-am strivit
cum roşiile în putina de lângă fântână
sita bătută de mâna tatei a ruginit
numai fricile mele se urcă
pe scara din porumbar
stau agăţate de grinzi
şi zâmbesc fericite
că nimeni nu le mai atinge
acum nu mai cred în nimic
Dumnezeul lor un fel de marionetă
cârpe şi sfori de second hand
într-o zi se vor rupe
şi fricile mele vor cădea pe podeaua
unde şoarecii se plimbă în voie
mari şi cenuşii
din găuri ochi iscoditori
mereu mi-a fost frică de şoareci
acum le iert păcatul de a roade
acum fricile mele sunt un deliciu
pe care-l las
preţ devorării

nici nu mai ştiu să repet despre
ce am trăit cândva

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi predic starea de bine

după multă vreme am dat drumul câinilor din mine
le-am rupt lanţurile şi le-am strigat alergaţi le-am pus hrană proaspătă
şi apă chiar şi celor care plângeau dincolo de gard le-am deschis în suflet
ne-am jucat i-am mângâiat mi-au lins obrajii vizibilele cearcăne
am decis să-mi pun cea mai frumoasă ţinută să ies la o plimbare
aiurea pe străzi să întoarcă lumea privirile după mine să zâmbesc mult chiar dacă nu am vreun motiv
să-mi arăt caninii strălucitori ca în reclama de pastă de dinţi
să salut pe toată lumea şi să cumpăr fiecărui copil întâlnit măcar o acadea
să mă închin în faţa oricărei biserici întâlnite chiar dacă unora nu le place asta şi gesticulează în urma mea
să scriu pe toţi pereţii întâlniţi versuri să scriu ce vreau eu să scriu că te iubesc şi
că iubesc ploaia deşi acoperişul vieţii e spart pe alocuri fiindcă
iubesc vara cu soarele ei pripit cu marea dezlănţuită şi noi pierzând noţiunea timpului
să urc şi să cobor scări nu contează pe unde pe la casino sau poate în nu ştiu ce ţară
e la modă să străbaţi lumea în lung şi în lat
să pui poze pe facebook în modul cel mai liber cu putinţă
să escaladez munţii în cascade să trec peste andrei pleşu cu îngerii lui
să fiu eu însămi prezentul cu aspiraţiile
cu toate acele emoticoane prin care unii îşi arată emoţia
deşi nu este acelaşi lucru cu a te pupa pe buze şi atinge sânii
după multă vreme dau cu timpul de pământ şi-i spun că am trecut de evul mediu
de epoca de aur şi de alte evenimente milenare
îmi spun cât de bine e înainte şi după votare ca într-o noapte de dragoste pusă pe repeat

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele pe care nu le-am spus sunt mult mai frumoase decât cele pe care le-am spus...

George Budoi (2008)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp interior

În zilele de vară
căldura-mi învăluia trupul,
închideam ochii şi mă rugam soarelui.
Din prea multă iubire mă rugam!
În zilele de toamnă,
în lumina incendiară priveam florile,
miroseam parfumul şi mă rugam florilor.
Din prea multă iubire mă rugam!
În zilele de iarnă cu zăpezi nesfârşite,
pe străzi rătăceam,
un zeu al purităţii inventam
şi lui mă rugam!
În zilele de primăvară vântul ascultam
şi vântului mă rugam.
Din prea multă iubire mă rugam!
Toate aceste zile,
numai ele, vor putea spune
câte ceva despre mine
şi numai dacă vor mai avea amintiri.

poezie de Vavila Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate îmi par minunate

Toate îmi par minunate
Şi cu Domnu-s împăcat,
Simt un iz de libertate
Şi simt că sunt mai curat

Totul I-am mărturisit
Domnului, mă simt mai bine,
Despre toate I-am vorbit
Chiar, dacă mi-a fost ruşine

Minciuna şi lăcomia
În care eu am trăit,
Îngâmfarea şi mândria
Ce odată m-au robit,

Răutatea, răzbunarea,
Patimi, ce m-au măcinat,
Intriga şi desfrânarea
Eu cu totul le-am lăsat.

Nu mai vreau să ştiu de ele
Eu de tot le-am părăsit
Toate păcatele grele
Le-am lăsat, şi-s liniştit.

Un exemplu vreau să fiu
Cei din jur să vadă-n mine
Că sunt credincios şi viu
Viaţa mea îmi aparţine.

Doamne, viaţa mi-ai schimbat
Sunt atât de fericit,
De ce-a fost rău, m-ai scăpat
Salvatorul meu iubit!

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (23 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea mea...

toţi cei care m-au iubit mi-au scris
despre seri memorabile şi versuri briliante
atmosferă, parfumuri, arome
încât îmi pot retrăi întreaga viaţă
alături de ei, de cei mulţi
cuvintele nu mai existau între noi
sau dacă vrei, deveneau transparente
ne vedeam prin ele aşa cum eram
şi ne înţelegeam
sunt oameni care nu-mi mai trec pragul
au ostenit probabil
dar scrisorile lor sunt aici
zid nenăscut
un top de hârtie velină, virgină
poate puţin îngălbenită
pe la colţuri

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

Din degete îmi curgeau străzi prelungi
cuvintele se plimbau în silabe albe sau colorate
străzile duceau în parcuri unde lumina cânta prin ramuri
nu aveam nevoie de mişcare ca să înţeleg
aveam nevoie de inerţie de oprire într-un cuvânt
care să mă cuprindă
plimbarea ar fi fost o respiraţie peste febra unui sentiment
suflarea mamei peste o frunte arzândă de copil
care creşte prea repede pentru o copilărie mult prea scurtă
din degete îmi curgeau străzi care hoinăreau prin oameni
admirându-le inima şi ochii de culoarea lemnului neştiutor
odihnindu-se într-o poezie scrisă pe un laptop prăfuit
eram noapte şi eram poate primăvară
sigur nu eram om
pentru că prin mine nu se plimba nicio stradă
iar degetele le păstram cu nostalgie
de pe vremea când eram
copilărie

poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În închisoarea mea cu pereţi de hârtie

se aude cum cineva sapă în zid poate-i
abatele faria îmi zic sau poate vântul
care aduce dinspre pustie părinţii mei
de cenuşă ori poate e dincolo de uşă
nevăzutul neştiutul demonul care-mi
strecoară noaptea sub frunte poeme ca
nişte bombe artizanale cu ele mă arunc
în aer exact atunci când vine acasă iubita
mea moartă şi mereu înviată căutând sub
leandri cheia ruginită demult am adunat
argintul viu din oglinzi şi la flacăra
lumânării am distilat aceste cuvinte care
nu ţin de foame dar mă ţin în viaţă cât
caut ieşirea din labirint cu detectorul de
metale rare dau în loc de d-zeu peste tatăl
meu în salopeta lui proletară îmi promite că
o să-mi sudeze aripi minunate aripi de fontă
în formă de m m de la mir staţia orbitală pe
care d-zeu e un cosmonaut uitat şi bătrân în
mâni are un ciocan şi o seceră în cealaltă
mână un ochean cu care citeşte pe buze cuvintele
ce compun închisoarea noastrăcu pereţi de hârtie
timid mă apropii şi privesc prin ocheanul întors
transformat în vizor dincolo nu sunt decât eu
deghizat într-o lumină sfioasă ca de neon şi
parcă pe umărul transparent am o sclipire de coasă

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!