Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nenăscutul-fiul

se-nchide-n mine nenăscutul
fuge
de zgomot inutil de urma grea
de pas înşelător în grai de păsări
liber s-aleagă-alege calea sa

şi pleacă nenăscutul
prinde-o cruce
la rând se-aşterne-n
poala unui gând

cu palma-ntinsă
plânge-un vers o rimă
adoarme cumincior
pe-un lemn din foc

şi-l simt cum arde-ncet-ncet
în minte
în mintea zbuciumată
fără de prag

se-nchide-n mine nenăscutul
şi atinge
o coardă-anume
dintr-un vreasc uscat

sămânţă-ntr-o rostire-n
sărbătoare
el
nenăscutul
fiul meu cel drag
din paie se ridică
şi trezeşte
întreaga-mi lume de închipuiri

altar

altar de litere
cu verbe nenăscute
ulciorul umple
apa de izvor

o toarnă-n cupa inspiraţiei
anume
gradaţie de viaţă timp
şi har

dar eu mă uit
uitându-mă în sine
prin mine curg aiurea
negăsind
un punct de ardere tăcută

verbul

dintâiul verb
născut durut torcând
lucrând

mi-e frică să iubesc
nătângul
plămada din pământ apă metal
lemn cer
privesc spre el
şi suflu taina firii
iar el întoarce spatele
la tot

şi-atunci mă-ndrept spre el
spre nenăscutul
aştept în gara mică
simplu semn
să sar în trenul vieţii
care-mi fură
verbul dintâi întâiul
prea născutul
şi nenăscutul-fiul
arzând încet încet
în cruci de lemn

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coroana de-azur

Copilul din mine ar vrea să alerge
Spre norii de foc ai iubirii rotunde

Copilul din mine a uitat să respire
Din seva de gând a tăcerilor blânde

Copilul din mine plânge-a durere

Speranţa atinge cu fruntea şi clipa
Se-apropie floare de crin să-l aline
Esenţe curg râu de lumină oglindă

Copilul din mine priveşte în hăuri

Un punct luminos îl desparte de aer
S-arunce-n pământ doar pumnul de stele?
S-adune în palme raza firii s-o crească?
Simt aer, lumină cascadă de zâmbet

Un cerc de lumină mă-nvăluie tandru,
Simt ace de gheaţă spărgând infinitul
Coroană de-azur se-mplineşte spirala…

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil cu peceţi triple

îngheţ lumina-n mine
ca pe-un monstru
pe care nimeni nu-l cunoaşte-n
bunătatea lui

cresc prin inele litera albastră
şi-n fiecare colţ de stradă-mi
strig
şi clovnul
- copil cu peceţi triple
care prin cruce îmi vorbeşte simplu
drept

dezgheţ lumina-n mine
să-mi asculte
glasul necopt în seva
din pământ

se-agită umbra
vrea să mă desprindă
şi-n toate regăsesc acelaşi cod

sunt eu şi clovnul
sau clovnul de iarbă
iarba din cer şi cerul iarbă
spic

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiori de vis,de flori,de gand

retras în gând, eu ţip la tine
şi mă dezleg din grei fiori,
mă-ndrept spre nori cu colţuri fine
şi îi pândesc pe călători...

din colţ de piatră-mi sufli-n gând
cu mii de lacrimi albăstrii,
şi-n minte-mi umblă negrul vânt
ce-mi spune că tu nu mai vii.

plăcut miros de apă verde
în gând inunzi corp de minune
şi cine te mai poate crede
sau cine-ţi va mai da un nume...

aer de foc, în foc să piară,
apă de ceai în flori să moară,
şi-n ceasul fix, din ce răsare...
acum să se numească floare!

petală-n braţ de domnişoară
să se desprindă din visare
cu pasu'-n sunet de vioară
să rătăcească pe cărare...
..........................
şi eu pândesc pe călători...

poezie de Marian Senchiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vama iubirii

Cum ar putea să-mi fie dor de tine,
când eşti în jur, în gânduri şi-n tăceri
pierdute-n clipele de revederi
aievea sau acolo, doar, în mine?

Iubirea mea nu ştie ce e dorul!
Cum ar putea, când ştie că îmi eşti
aceea ce,-n credinţele lumeşti,
din inima-mi priveşte viitorul?

Să-mi fie dor? Nu-mi e, şi nu ai teamă
că-n timpul din clepsidră - un nisip -
un fir e fără tine şi te cheamă.

Niciun alt gând, nimic nu îmi destramă
din visul împreună, nu e chip
să treacă de-a iubirii noastre vamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foc în jurul taberei

În jurul flăcărilor nude
scânteile se-adună-n hore
să cânte-n vreascurile crude
lemn din oceanele sonore

Au scuturat întreg nisipul
de nopţi albastre şi de praf
de răsăritul de pe chipul
unui flaut fără taraf

Sufla şi vântul în ureche
din pieptul brizelor bătrâne
un cântec ce ţine de veghe
şi un solfegiu-ntre ţărâne

Trosnesc copacii şi se-agaţă
de nota ultimului glas
să ardă-n rugul meu de gheaţă
doi timpi în care-am mai rămas

În piept îmi urlă sadic vântul
şi ciocârlia-n tei se-adapă
iar literele-şi şterg cuvântul
că-n mine mările n-au apă

poezie de Diana Adriana Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vama iubirii

Cum ar putea să-mi fie dor de tine,
când eşti în jur, în gânduri şi-n tăceri
pierdute-n clipele de revederi
aievea sau acolo, doar, în mine?

Iubirea mea nu ştie ce e dorul!
Cum ar putea, când ştie că îmi eşti
aceea ce-n credinţele lumeşti
din inima-mi priveşte viitorul?

Să-mi fie dor? Nu-mi e şi nu ai teamă
că-n timpul din clepsidră - un nisip -
un fir e fără tine şi te cheamă.

Niciun alt gând, nimic nu îmi destramă
din visul împreună, nu e chip
să treacă de-a iubirii noastre vamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

«N-ai spus decât: "... acum, ies (vreau) să iau (respir) Aer..." (cf. DEX, 14), desigur, "curat", "ozonat", nicidecum "poluat de vreo ştiinţifico-tehnică revoluţie" ‒ cam tot aşa cum grăit-ai ieri: "... să-mi stâmpăr / potolesc setea cu un pahar-ochi de Apă...!", ori "... dă-mi un Foc...!" / "... ia-mi Focul, Doamne...!", sau "... bate-n Lemn...!", "... mânca-te-ar / înghiţi-te-ar Pământul...!" etc. ‒, fără a preciza vreodată ca nemuritorul cogaionic, pelasgo- > valaho-dacul Făt-Frumos: "... merg / mă angajez să cunosc tainele curţii împărăteşti a elementului Aer...!" (mai apoi tainele imperialelor curţi ale celorlalte elemente: Apă, Foc, Lemn şi Pământ), spre a putea nunti, în ultimă instanţă, împărăteşte...!» ‒ 2 martie 2022
(Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Aforism-brazde" printre înmugurite stihuri despre elementul Aer» ‒, Timişoara, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-329-5], 2022, p. 22).

Ion Pachia-Tatomirescu în Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic», Timişoara, Editura Wa (2 martie 2022)
Adăugat de Ion Pachia-Tatomirescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

când toate fi-vor spuse şi apuse
din răsărit salut cu pecetea deschisă
cuvântul ridicat la rang de oaste

m-aştern ca lancea printre oşti de viaţă
săgeata inimă să spargă prea murirea
să-mi fiu şi eu odată eroul
- copilul cu ochiul viu cu fruntea prea grăbită
să lovească pragul

ascult prin mine glasul cerului şi tună
pământul iar se umple de zăpezi dorite
în arşiţă se-aruncă lumile de gânduri
când unul singur scapătă spre libertate

mi-e frică de-ntunericul din mine
caut cu braţ întins o adiere
curajul a plecat să lupte în războaiele incerte
dintre minciuni şi adevărul sacru

când toate fi-vor răsărite-n amintire
mă plec în faţa porţii Tale, cea de viaţă

prin moarte vie mor trăiesc
mă nasc femeie
şi tot femeie mă întorc în barcă

o arcă infinită mă cuprinde
şi una eu devin cu aşchia iubirii
pe care El o dăruie-omenirii
iar omenirea
o sculptează-n sine

oare cum poate fi întreagă-acea iubire?
îndoiturile se văd se simt şi rod

când toate fi-vor spuse şi apuse
mă reîntorc în sine nerostire
în jocul celui care-mi poartă simplu rostul
călătorind prin lumi necunoscute
în pasărea de iarbă, foc, cer, apă care este
în veşnicie
clovnul domnesc

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământeni

Suntem pământ, turnat în forme
Şi-n forme de pământ trăim;
Din fier topit ne încălzim...
Cu fum în tuş, ne scriem norme.

Din lut mâncăm, în porţelanuri,
Şi, în lemn, din rădăcini murim.
În calcar şira ne-o clădim...
Opiu de mac, îl luăm din lanuri.

Ne curgem timp, că suntem apă
Şi-ardem de vii, că suntem foc.
Din noi, iubire am făcut joc...
Joc, cât Pământu'... o să ne încapă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul din lemn

Veneau cu geamantane din lemn
cu haine din lemn
cu paşii de lemn,
vorbind într-o limbă de lemn
despre uriaşa balama care scârţâia cerul...
În gară trenul îşi schimba la garderobă fierul...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apă şi foc

În mine râuri-râuri curg şi valuri se ridică,
Spărgându-se de abisale ţărmuri neumblate,
La mine-n suflet zarea a devenit prea mică,
Sentimentele de împlinire prea de mult uitate.

Răsar uneori ca florile de colţ, din loc în loc,
Pe culmi nebănuite încă lauri caut să adun,
E apa cea din care sunt făcut, iar nu din foc,
Pe ţărmuri mi-am găsit poteca, nu un drum.

În marea mea se odihneşte un petic de cer,
Creste de valuri rătăcite se întorc din larg,
Când din pustiuri luna le-a chemat în prag,
Să umple iar singurătatea ţărmului stingher.

Şi-acum, din craterul amurgului încins,
Zadarnic se mai zbate în văzduh tăcerea.
Când obscură, lumina nopţii nu s-a stins,
Doar lacrima iubirii şi-a pierdut puterea.

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă opresc la răstignire
şi aprind candela stinsă
ca să-mi luminez sufletul
de la chipul lui Isus
de pe crucea de lemn

gogyohka de Ion Cuzuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ploua pe afară

Când plouă rece pe afară
Să numeri lacrimile vagi,
Care din ceruri într-o doară
Plouă pe mine şi pe dragi.

Şi îmi e rece fără tine,
Şi tremur când mai bate vânt,
Îmi este tot amărăciune,
Îmi eşti durerea cât mai sunt.

Şi plouă, plouă toată ziua,
Chiar dacă-i soare, dacă-i cald
Şi simt în mine cum mă plouă,
Anunţă ploi un mic herald.

E apă multă, multă apă,
Cade din cer peste pământ,
Cad lacrimile şi se crapă
Din ochii mei şi din cuvânt.

Când ploua rece pe afară
Să te gândeşti, să mă priveşti,
Din când în când, iară şi iară,
Să te întrebi, mă mă iubeşti?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ard case oameni visele-adunate

e vremea să îmi strâng
penarul
şi pana de la pălărie
s-o ascund
în vânt se duc şi vise aromate
şi păsările toate
din cuvânt

ard case oameni
visele-adunate
decenii secole milenii arse
într-un pumn de ticălos

se-aruncă-n ceruri
cu iluzii fărâmate dinainte
din rai în iad transformă omul
bulzu-n care stă

apoi
pe tăvi de aur închipuit
şi-aşterne iar şi iară
iadul din sine
transformându-l iar în rai

ce păcăleală-i omenirea toată
şi cum i-o fi lui Dumnezeu
în cer acum,
privind înţelepciunea violată
prostiei haină
învelind minciuni pe rând?

i-o gaură prea neagră
omenirea
probabil spune Dumnezeu
plângând

se vede-n ploi cenuşa
visului său galben
cum umple cearcăne de iarbă
fumegând

simt braţele cum cad
a neputinţă
am obosit şi-n viaţa mea
şi-n tot
la nuntă am primit
o invitaţie
refuz să merg
aleg o alta-n gând
plecând

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sfântul prooroc Ilie 2008

*Să iubim scriptura sfântă
Sfinţii prooroci ne cuvântă
Iubim, ca să fim iubiţi:
Astăzi să fim fericiţi

Sfinţii-n ceruri ne iubesc
Toţi la Domnul ne vorbesc
Pământul să înverzească
*Fratele să se iubească

Cuvântul unui proroc
Din pământ va scoate Foc
Proorocie - aur rar
*Aurul nostru în dar

Să fie să ascultăm
Iubiri la prooroci să dăm
Multe lucruri de vedem
Să-i iubim şi să-i credem

Le dăm crezul de prooroc
*Numele-i albit în Foc
Numele-i de Foc Ilie:
Să-i Vedem în proorocie

Îi dăm: Apă, Foc, Pământ
Numele-i de veşnic sfânt
Să-l iubim, să ne iubească:
Nu-l iubim - să ne trăsnească!

Uităm adesea ce suntem
Menirii morţii ne dădem
Menirii noastre omeneşti:
*Tot şi toate-s prooroceşti

Ce nu are proorocie
Este doar aşa să fie
Pe Ilie l-au gonit:
Pământ sfânt au prigonit

Că i-au dat apoi crezare
Trăznit foc de supărare
*Unit la ceruri este foc!
Este pământ - fără noroc!

În existenţa noastră vie
Sfânta noastră proorocie
Cuvânt de Foc Vesteşte:
Cu Domnul, nu Se glumeşte!

Să fie oare erezie?
*Pe pământ n-a fost Ilie?
Să existăm din întâmplare:
Pământ cu Viaţa şi Soare?

Cu Apă-l udăm pământul
Evistă şi foc şi vântul
Şi apă şi foc el are:
Apa, este o-ntâmplare?

Albia noastră străină
Îşi doreşte o albină
Sapă necredinţa-n noi:
*Râul, curge înapoi?

Îşi aşteaptă apa focul
Focul va ploua tot locul
Albia-i marchează locul
Locul: Îşi marghează Focul?

Şi va curge multa apă
Va curge ploaia ce sapă
Sapă necredinţă-n noi:
Până-n Ziua de Apoi?

Focul apa şi cu Unsul
Îşi aşteaptă azi răspunsul
Albia marchează locul:
De unde ne vine focul?

Şi marchează şi va curge
Apă curge, apă muge
*Omul vieţi-i face Gard:
Viaţa, vine din hazard?

Să trăiască făr' de foc:
Viaţa, va mai are loc?
Spre ceruri, spre larga zare:
Să privim din întâmplare?

Crească-n noi orice-ntrebare
Modelează Zări şi mare
Apa, dacă n-o avem:
Viaţa, noi o mai vedem?

*Râul curge doar la vale
Va atrage ceaţa-n cale
Albia lui şerpuită:
De foc, oare îi croită?

Scăpată viaţă omul are
Formează - acum altă-ntrebare:
O viaţă zisă din hazard
Dată ne este cu Gard?

*Omul viaţa şi-o trăieşte
Râul, focul, un bun este
Şi pe maluri în culori:
Verdeaţă şi multe flori?

*Crează Dumnezeu şi-n foc
În pustiu şi-n orice loc
Chipuri multe infinite:
Nu de Domnul sunt gândite?

Viaţa-n Ilie prooroc
A lovit lumea cu foc
A fost oare o-ntâmplare:
Un prooroc răpit în Soare?

*În ceruri există foc
Există din loc în loc
Chip de foc dacă avem:
De un fulger mai cădem?

Sfânt e chipul cel de Apă
Chipul care-n veci ne scapă
Cel de Apă lumii vii:
Viaţă-n Dumnezeu să-i fii

O, ce multă necredinţă
Adapă moartea-n Fiinţă!
RĂMÂNE-m... făr' de crezare:
Pământ sfânt, făr' de Cazare!

De la viaţ' avem gândirea
Viaţă, biruieşte firea
Cuvânt cu iubirea-n faţă
......................................
Lumii, El nu-i dă Dulceaţă?
...............................................
*Îi dă Lumină şi căldură
Ca să-i fie lumea pură
Casa plină de Copii:
Să se îmulţească mii

Harul nostru e Divin
Proorocească şi-n destin
Şi-n măgarul urecheat:
*Evanghelia s-a dat

Evanghelia, e Sfântă:
Luminează sfinţi şi Cântă!
Evanghelia, e Sfântă:
Este Trupul, ce Cuvântă!

Evanghelia-i, Trupească
Este gata, să se Nască!
(cască!)

poezie de Paul Preda Păvălache (20 iulie 2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fir alb de viaţă

pamântul răsare şi-n soare este flacăra
privirii tale, lumina se întoarce către răsărit
dimineţile se plimbă pe cer
iar copacii întind braţele peste lume
adun ultima rouă din firele genelor, care
încă dorm, printr-o sărutare
o fărâmă de gând rătăcit se frământă în vârful copacului, vieţii
sămânţa lui peste noapte va cădea jos, scăpată
pentru o altă viaţă în adâncul pădurii iubirii
spătarul scaunului fără mine, priveşte-n albul tău
gol şi lipit de masa tăcerii
mă caţăr pe coloana fără infinit, ca să ajung la tine
o pasăre măiastră se oglindeşte după firele vremii
eşti un fir alb, rebel pe frunte, singură undeva departe

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taină

Mi-e sufletul ca iasca, uscat şi trenţăros...
Şi-oricând din slavă o stea se scurge-n jos
L-aprinde şi-l topeşte...
De câte ori, din slavă, o stea se prăbuşeşte
O lume se-nfiripă;ca-n basme ea trăieşte,
Făcând din clipe veacuri
Şi aprinzând din vreascuri
Facla ce-l dogoreşte.

Un ochi din ceruri cade şi altul se aprinde,
O rază se usucă şi alta locu-i prinde,
--Zvârlită din abise--
Şi-n legănări de farmec se pierde şi ea-n vise,
Furată de o vrajă, cu pleoapele închise,
Planând sub raza lunii
Şi-n framătul genunii
Petalele-i desprinse...

Mi-e sufletul o rază ce-apare şi se stinge
Şi-n amăgirea vieţii doar el mai poate-atinge
Aripa nemuririi...
Pe când petala vieţii sortită e pieirii...
Stăpân pe-a vieţii soartă şi pe-a nemărginirii
Noi ţi-auzim Cuvântul ce-L spui întotdeauna,
Cu glasuri de surdină, ce nu le-atinge struna,
Nici cântăreţii firii;

Pigmei ce zvârliţi duhul
Şi vi-l mânjiţi cu tină;
Voi nu uitaţi că lutul
Nu fu făcut să ţină.
El braţele-şi întinde
Spre-Anteu şi îi cuprinde
Mijlocul de regină.
.........................
Dar, Doamne, eu iubit-am sălbatic nemurirea
Şi am ieşit din haos să-mi caut fericirea
Ca un amant iubita.
De ce, atunci, de mine în beznă ea fugit-a?
De ce se stinge-n noapte şi sufletu-mi pierit-a?
O, taină nepătrunsă!
Când oare fi-vei smulsă
Să ne-mplinim dorinţa?

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1929)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumina lumânării

Când mă prinde dorul, de fata care-a plecat,
Nu pot trece norul. Nu am aripi de zburat.
Aprind o lumânare şi-n flacără privesc.
O văd strălucitoare şi-n lacrimi izbucnesc.
Din mirajul înălţării, din raiul vieţii sfânt,
Din lumina lumânării, coboară pe pământ.
Coboară-n vis la mine şi cu blândeţe-mi spune:
"Nu vreau să te văd plângând.
Îmi place să te văd râzând".
Mă mângâie pe faţă, pe frunte mă sărută,
Spre cer apoi se-înalţă, de unde-i coborâtă.
Din raiul vieţii sfânt, ea veşnic mă priveşte,
Eu muritor de rând, o văd cum străluceşte.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!