Sabia lui Damocles

săbiile au ieşit din uz, dar spaima e prezentă
e mereu însoţită de ticăloşie, hoţie, ignoranţă şi răutate
cum e să stai tot timpul sub ameninţare
cu spaima cuibărită în sân?

cuvintele minciunii atârnă ca pietrele de moară
ce macină ultima brumă de adevăr
suflându-i pulberea în cele patru colţuri
să i se piardă şi numele şi neamul

dintre toate formulele sacre folosite
una singură mai dăinuie scrisă cu sânge în carne
"mi-a fost dor de tine" e mai valoroasă decât tot aurul din lume
şi e cea mai bună platoşa pentru lupta zilnică

când oare o să putem rosti iar fără să ne fie frică sau ruşine?
să ne destăinuim dorurile cu smerenie
fără teama de a ridica împotrivă
toate armatele cuvintelor goale de conţinut

când trecutul devine muzeu şi tu pe plimbi prin camerele goale...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un plâns cât toată suferinţa

în ţara care a arestat lumina
oamenii suferă, se ofilesc şi mor
răpuşi de întuneric şi uitare

cuvintele sângerează pe străzi în tăcere
singurătăţile separă oameni de suflete
iar ochii apoşi privesc fără să vadă speranţa

venin. atmosfera e plină de venin
întunericul ne înghite pe rând, nemestecaţi
un şir imens de Iona în burta chitului

preacurvia a mai fost strivită cu foc
şi deşertul încă poartă urma răutăţii scrisă în carne
azi curva sulemenită stă iar pe tron de ocară

fie numele tău şters dintre numele viilor şi morţilor
sămânţa ta fie risipită în cele patru vânturi să nu te mai aduni
nici măcar în cenuşa aducerilor aminte

fie vouă toată urâţenia lumii
şi asemeni lui Midas, tot ce atingeţi să dispară
prefăcut în bulgări de aur pentru răscumpărarea păcatelor

aici putea fi raiul pe pământ, dar l-aţi făcut loc sterp şi fără viaţă
asemeni spiritelor care-au semnat pactul
îmbrăcând haina blestemului

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pragul

poate că stelele vor lumina această noapte
şi vasul gol din care toate visele şi-au luat zborul
va mai purta ecoul unor amintiri

ochii şi-au pierdut strălucirea vieţii
sunetele curg, avalanşă fără conţinut
degetele mele cern neputinţele

oriîncotro aş pleca lumea se deschide în faţă
şi se închide înapoia mea păstrând cerc de tăcere
şi-aşa am trecut prin viaţă fără ca urmele să-mi urmeze

în cartea necuvintelor, sunt spaţii goale
în care se-înfiripă din carne şi sânge
amintiri netrăite şi cuvinte negândite

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa mării

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

poezie celebră de Virgil Carianopol din Inedite (1978)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

De ce mi-e dor de tine?
Pentru că timpul nu se schimbă când doreşti
Şi pentru că, în mine, e multă rutină
De când ai plecat, într-o falsă lumină,
Văd clipa prezentă şi zaţul din ceşti
Îmi spune că sunt, vinovat fără vină.

De ce mi-e dor de tine?
Pentru că am încercat să nu-mi fie
Şi nu mi-a ieşit.
Pentru că nu poţi trăi într-o lume pustie,
Pe un fals teritoriu, cu munţi de hârtie.
Pentru că, prea mult te-am iubit
Şi-acestă iubire e-o flacără vie.

poezie de Adrian Abrudan
Adăugat de Adrian Abrudan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?

Mă doare golul dintre scări
Şi golul dintre cuvinte
Şi dintre celule -
Atâta spaţiu pierdut
Şi care nu va fi arat niciodată.

Cum să mai fie belşug
Când lumea nu mai poate creşte
Din cauza păsărillor răpitoare
Care-o tot ciugulesc?

Nimic nu se poate umple
Bine de tot,
Nici măcar spaima.
Cum să mai fie belşug?

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşele

Oraşele din lume, crescând pe verticală,
ne urcă, fără noimă, din ce în ce mai sus,
iar noi, având în gene pornirea ancestrală,
tânjim fără-ncetare spre polul cel opus.

Purtăm mereu în suflet o sete adormită,
dar resimţită-adesea ca un impuls acut,
s-avem în jurul nostru un soi de recuzită,
din amintiri neşterse venite din trecut –

un colţ de puritate, cu plante asortate,
în camere obscure, ca nelipsit decor
la porţile deschise de timpul care bate
în pragul neuitării cu cântece de dor.

De vii către origini să regăseşti trecutul,
rămas în adormire pe un picior de plai,
vei da peste lume în care nici chiar lutul
nu-l simiţi ca altădată acolo unde stai.

Mâhnire fără seamăn pe cuget te apasă,
te simţi, fără tăgadă, un biet necunoscut
în lumea agitată de care nu-ţi mai pasă
când dorurile toate te cheamă în trecut.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar e luni

dragul meu
şi iar mă vei întreba
cum mă întrebi de obicei
despre toate câte le trăim pe jumătate
pentru că de-o vreme
eu
chiar şi pe Dumnezeu
am început să-l simt pe jumătate
ca şi când în lumea ta
de carne şi de sânge
pot exista doar jumătăţi
între care nu vom pune niciodată egal
tu
mereu pe drumuri
ocolind părţi din viaţă
eu
mai tot timpul cu mâinile
agăţate de iluzii
pentru un vers
şi tot numărăm
numărăm
câteva jumătăţi
ce ne rămân
din când în când
pentru noi

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu sub neuitare

Mi-e dor de ce ai fost odată
Demult, prin anii noştri de liceu,
De zâmbet fain, priviri de fată
Că-n gându-ţi rătăceam doar eu.

Mi-e dor să mai dansăm prin ploi
Iar tălpile să urce-n lung cărarea,
Mi-e dor mereu, mi-e dor de noi
Pe luncă să ne prindă înserarea.

Mă tot rebesc aducerile-aminte
Prin iernile când lângă mine stai
Şi-ţi înşiram, din dragoste, Cuvinte
Pe cea albastră sanie cu cai...

Departe-mi eşti de mine şi de sat,
Tot mai departe-i ziua revederii,
De noi, mereu, ne-am tot îndepărtat...
Scrisorile-au sporit culmea durerii.

Mi-e dor de tine, de anii de liceu
De zilele când de la ore mai fugeam
Şi nu ne speriam de dam de greu;
Ce tineri, Doamne şi ce fericiţi trăiam!

Mi-e dor să-ţi umplu pocalul de cuvinte
Ori de vin roşu ca-n fostele vacanţe,
Mi-e dor de tine ca de cele sfinte...
Prin neuitare ne cheamă circumstanţe!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara religiei pe care ai învăţat-o de mic de unde mai ştii că eşti desprins de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este propria ta Inimă, cum si unde te-ai desprins de ea? Dumnezeu este veşnic Aici, iar acest Aici e la fel, fie că eşti în cea mai pioasă mănăstire, fie că eşti în cea mai desfrânat bordel sau crâşmă. Cum de nu poţi vedea asta şi la ce bun să cauţi un Dumnezeu căruia îi e frică sau scârbă de lume şi se ascunde în răceala unei biserici? Unde şi cum Iisus a predicat într-o biserică? Oare nu cumva când a spus: "Eu şi Tatăl Una suntem!" a făcut-o sub cerul liber? Asta este adevărata biserică! Biserica a devenit o afacere şi nu o cale spre mântuire! Dacă trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu o să-l cunoşti niciodată! Tot ceea ce vei cunoaşte vor fi veşnicele dogme ale separării, veşnica lor pomenire! Dumnezeu este mai aproape decât următoarea respiraţie şi infinit mai aproape decât primul/următorul gând. Ai fi în stare să baţi mătănii la toate bisericile acestei lumi, simple clădiri din lemn sau din piatră care găzduiesc separarea. Dar Adevărata biserică este propria ta inimă, este chiar faptul tău de A FI, a fiinţa fără gânduri, Aici oare când ai să mergi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om mai mândru decât tine

Dacă-ţi închipui că cei din anturajul tău sunt mai buni decât mine,
Dacă ţinteşti, ca port sau vorbă, prieteni de-o mai nobilă origine,
Dacă eşti mândru de-averea ta şi crezi că totul ţi se cuvine,
Nu voi fi a doua ta vioară: Eu sunt mai mândru decât tine!

Dacă-ţi închipui că profesiunea ta-i mai presus de toate
Şi când suntem împreună afişezi-o superioară amabilitate,
Dacă remarci c-am haine ponosite, iar ale tale-s noi şi fine –
Mai trebuie atâta să notezi: Eu sunt mai mândru decât tine!

Dacă tu, alături de-o persoană importantă, mă întâlneşti pe drum
Şi consideri că nu merit să-i fiu văzut de-acela nicidecum,
Aşa că, trecând prin preajma-mi, te faci că nu mă vezi, îţi ruşine –
Fii pentru mine fii orb întotdeauna: Eu sunt mai mândru decât tine!

Dacă ai caracterul perfect şi trecutul, necunoscut, fără vinovăţie,
În vreme ce trecutul meu, cunoscut, nu-i ce-ar fi trebuit să fie,
Nu risca o contaminare, salvează-ţi numele cum ştii mai bine –
Într-un stol e-acelaşi soi păsări: Eu sunt mai mândru decât tine!

Păstrează-ţi tutela pentru alţii! Aurul şi rangul, cu toată linguşeala,
Nu pot cumpăra prietenia, care-i mai mare decât fala!
Prietenia se-oferă unui egal – dacă simt asta, te rog reţine,
Zidul mândriei se va prăbuşi: Eu-s mai puţin mândru decât tine!

poezie de Henry Lawson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor...

Mi-e dor...
Mi-e dor de tot ce ar fi putut să fie
Mi-e dor de viaţă, ca de bucurie.
Mi-e dor de tine, vis neîmplinit
Mi-e dor de clipa fără de sfârşit.

Mi-e dor de vise care-s împlinite
Mi-e dor de taine nedescoperite.
Mi-e dor de tot ce e frumos pe lume
Mi-e dor de mine şi mi-e dor de... Tine.

Putea să fie, dar păcat, n-a fost
Acum, când îmi doream mai mult un rost
Unde am greşit şi ce-am cerut eu oare?!
Lasă-mi măcar speranţă-n inima ce doare.

Rămâne doar o amintire dragă
E trist, dar pentru o viaţă-ntreagă...
Iubire veşnică de tu vei dărui,
Dragoste nemărginită vei găsi.

poezie de Mariana Simionescu (10 septembrie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul prietenie, în această zodie a istoriei, pentru poporul nostru înseamnă cea mai categorică garanţie a propriilor idealuri. Iar pentru noi, servitori credincioşi ai artei, acest cuvânt e sinonim cu toate cuvintele frumoase pe care le putem rosti, cu toate speranţele mari, pe care le putem realiza, cu lupta împotriva amintirilor urâte pe care ne străduim să le putem îngropa.

Grigore Vasiliu Birlic în scrisoare
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu e mai ciudat decât un infinit închis într-un zero

oricât de mare l-aş desena cu creta
pe o tablă fără stele
pentru sentimentul acela de căutare
pe care-l simt şi eu
din când în când sau aiurea
între două grătare şi un acatist
când îmi fac cruce în cerul gurii
cu aceeaşi limbă cu care dau dracului
toată însăileala asta de galaxii şi găuri negre
printre supernove şi mai ştiu eu ce alte manifestări de infatuare
apoi mă caut de dumnezeu prin fiecare celulă
prin toate închisorile astea goale
în care se fluieră a pagubă
sau doar se sâsâie

oricum infinitul nu are nevoie nici de şansă
nici de îndoiala mea netoată
să tot fie infinit
chiar şi să se întoarcă în sine
cum o facem şi noi din când în când
prin moarte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce rost ar fi avut?

Ce rost ar fi avut această viaţă
de n-ai fi existat, copilul meu?...
N-aş fi ştiut nicicând cum se-nvaţă
cu sufletul să fi prezent mereu
la tot ce deopotrivă ai în faţă
trecând prin lume, de-i uşor sau greu.

Am înţeles mai bine ca oricine
iubirea să o dau celor din jur,
să îndrăgesc, aşa cum se cuvine,
şi să ridic în zări fără cusur
ce-i mai de preţ în clipa care vine,
pentru a clădi un viitor mai pur.

Ai fost cununa mea întotdeauna,
o port mereu ca pe un cer senin,
puteri îmi dai ca, una după una,
prin zilele ce neoprite vin,
în inimă să îmi aduc întruna
icoanele la care să mă-nchin.

Când n-oi mai fi cu tine-n astă lume
te voi privi din flori şi din copaci,
iar tu vei şti că cineva, anume,
prezent şi nevăzut în tot ce faci,
mereu va fi cu tine să te-ndrume,
să-ţi netezească locul care-l calci.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice nemulţumire sau nefericire ai în viaţa ta, soluţia e tot timpul una şi bună, aceeaşi pentru toţi. Investeşti în tine, în educaţia ta şi în dezvoltarea abilităţilor tale de a face lucrurile mai bine, de a fi de folos celor din jur prin talentele şi darurile cu care ai fost înzestrat. Cu cât eşti o persoană mai valoroasă, cu atât oamenii şi întâmplările din viaţa ta devin mai calitative. Şi este foarte relaxant să ştii că toată puterea e la tine. Pentru unii chiar de speriat, dar pentru toţi, de neevitat.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru uşi ( extras din ‘Numele vântului' )

Poate că cea mai mare însuşire a minţii noastre
este abilitatea de a face faţă durerii.
Gândirea clasică ne arată care sunt cele patru uşi ale minţii
prin care fiecare trecem în funcţie de propriile necesităţi.

Prima este uşa somnului.
Somnul ne oferă un refugiu
unde putem să ne ascundem de lume şi de toate durerile ei.
Somnul marchează trecerea timpului,
distanţându-ne de lucrurile care ne-au rănit.
Când o persoană este rănită, de multe ori îşi pierde conştienţa.
Similar, cineva care primeşte veşti traumatizante
devine adesea letargic sau leşină.
Acesta este felul în care mintea se protejează de suferinţă,
trecând pragul primei uşi.

A doua este uşa uitării.
Unele răni sunt prea adânci pentru a putea fi vindecate
sau prea adânci pentru a fi vindecate repede.
Mai mult, unele amintiri sunt pur şi simplu chinuitoare
şi pentru ele nu există leacuri.
Dictonul "timpul vindecă toate rănile" nu exprimă adevărul.
Timpul vindecă cele mai multe răni,
celelalte se ascund după această uşă.

A treia este uşa nebuniei.
Sunt momente când mintea primeşte-o lovitură atât de cumplită
încât se afundă în nebunie.
Deşi aşa ceva nu pare un beneficiu, de fapt este.
Sunt momente când realitatea nu-i decât o perpetuă suferinţă,
iar pentru a se elibera, mintea trebuie să evite realitatea.

Ultima este uşa morţii.
Opţiunea finală.
Nimic nu ne mai poate vătăma după ce am murit.
Cel puţin aşa ni s-a tot spus.

poezie de Patrick Rothfuss, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirile dor

Fericirile dor,
precum gheaţa ce taie prin gingăşia primăverii
când toată renaşterea aşezată pe ram
rămâne în câteva palme pline de flori
iar crengile goale....
fără odor!
Doare iubirea
când râsul, sărutul
se pierd în distanţe
atingerile-rafale de vânturi,
suflete pribege ce poartă un dor,
doar lacrimi rămase
prin visele în care mai ştim
ce gust avea fericirea
când prin îmbrăţişările calde
trăiam sublimul că putem să ne fim!
Dor si visurile toate,
speranţele puse în fericiri viitoare,
emoţii, trăiri, dorinţa de bine
toate în lacrimi scăldate
în ziua când realizezi că....
fericirea doare!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!