Scara vieţii

Singur, mult prea singur sufletul
i-am programat o întâlnire cu el însuşi
azi e ocupat, mâine nu ştiu dacă va avea timp
poate poimâine -
până atunci clipele curg după un ritm prestabilit
pentru marele univers suntem mereu parteneri
indiscutabil e singurul care ne cunoaşte
ne recunoaşte
ne urmăreşte cursul
ne află toate secretele
când suntem prea istoviţi
simţim cum ne cheamă
dar nu cum ar crede unii
spre moarte, ci doar
pentru a ne pune pe umeri povara unui nou început.

poezie de Valeria Tamaş (mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem fragili ca florile în cărare,
Azi boboci, mâine flori încântătoare,
Poimâine, ofiliţi fără căutare,
Că florile cu moartea între petale.
Azi vioi, mâine trecuţi, Poimâine doar pomeniţi,
Dar mereu de răutăţi pândiţi,
În lumea asta mare.

Valeria Mahok (30 septembrie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tributul

Plătim acum, ca-n vremurile din urmă
Tribut pentru morminte, vise, griji
Dar pentru mulţi, sufletul nostru moare,
Înlocuieşte viaţa, de artişti.

Eram săraci, săsraci suntem şi-acuma
N-avem prea mult, dar azi suntem n-avem nimic
Ne-a mai rămas doar visul şi minciuna
Şi poate un colindător calic

Acum n-avem nici suflet, nici morminte
Religia de mult e doar o umbră...
Doar Dumnezeu nu mai păzeşte trupul
De viaţa, mult prea grea şi mult prea sumbră.

Dreptate vrem şi-o viaţă mai bună,
Sinceritate, linişte şi pace
Dar cine glasul meu să-l mai audă
Când lumea-i plină azi, de "dobitoace."

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem aforistic

Într-un mare război, mor cei mai mici.
Alături de ei, suntem noi, mici şi mari.
Alef şi istoria mondială a infamiei.
Cheia unei case din Toledo se află undeva.
Istovitoarea suferinţă şi strălucirea calmă.
Un steag la Massada. Nici unul.
Este oare înţelepciunea îndeajuns să ne apere?
Nu mă treziţi din somnul numit viaţă.
Necazul vine întotdeauna de la sine.
Amintirea cheamă amintiri.
Rabinul târgului cum a păşit către moarte?
Bunicii mei cum au păşit către moarte?
Mă viziteazpă tot mai rarpasărea vieţii.
Doamne, Tu mă cunoşti prin confuzie.
Unii suntem din lut, alţii din nisip, numai unii, din stâncă.
Liber îmi este cuvântul, dar gândul?
Descopăr adevărul şi, treptat, totul se năruie.
Dar, se spune, omul cu mâna sa şi-o face,
Groapa este o lucrare a omului.
Se poate muri în tihnă, la fel de bine ca şi în furtună.
Un singur martir poate salva o omenire.
Un nebun poate ucide o omenire.
Adevărul poate fi dezvăluit cu preţul vieţii.
Un înţelept cunoaşte umilinţa, nu se teme de ea,
El se mânie doar pe sine însuşi.
Iar războiul continuă.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi - el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om.

citat din Carl Gustav Jung
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva a zis, de exemplu, că ar vrea să îi ajute pe ceilalţi. Pentru a fi capabil să-i ajuţi pe alţii, trebuie mai întâi să înveţi să te ajuţi pe tine însuţi. Un mare număr de persoane, cu scopul de a-i ajuta pe alţii, se lasă luate de tot felul de gânduri şi de sentimente, pur şi simplu din lene. Ei sunt prea leneşi ca să lucreze asupra lor înşişi, dar le este foarte uşor să creadă ca îi pot ajuta pe ceilalţi. Aceasta înseamnă a fi fals şi ipocrit faţă de tine însuţi. Când un om se vede într-adevăr aşa cum este, nu îi vine în minte să îi ajute pa alţii - i-ar fi ruşine să se gândească la asta. Dragostea pentru umanitate, altruismul, sunt cuvinte foarte frumoase, dar nu au sens decât atunci când un om este capabil, urmându-şi propria alegere şi propria decizie, să iubească sau să nu iubească, să fie altruist sau egoist. Atunci alegerea sa are o valoare. Dar dacă nu are nici o posibilitate de alegere, dacă nu poate face altfel, dacă este doar ceea ce întâmplarea l-a făcut sau este pe cale să-l facă, un altruist astăzi, un egoist mâine, şi din nou un altruist poimâine, ce valoare mai poate avea acest lucru? Pentru a ajuta pe ceilalţi, un om trebuie să înveţe mai întâi să fie atent cu el însuşi. Doar un astfel de om îi poate ajuta pe alţii. Aşa cum suntem noi, nu putem face nimic.

P.D. Ouspensky în Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul, mereu trecut...

Să nu uităm, că ieri am fost,
Suntem şi azi, dar mâine nu se ştie de vom mai fi,
Noi înşine.
Pentru că timpul ne transformă
Hai să lăsăm să moarădoar trecutul!
Iar noi, păşind spre viitor în timp,
Cu Timpul prieten,
Într-o clepsidră a vieţii,
Să plutim particule de iubire.
Căci noi datorăm lumii însăşi respect
Şi nu ne vom justifica în faţa nimanui,
Pentru cum am parcurs o bună bucată din viaţă,
Din verbul "a face" şi "a fii" conjugate la trecut.
Oh, viaţa se scurge ca o ploaie chiar şi pentru tine,
"Judecătorul meu"! Pic... pic... pic...
Fără să -ţi dai seama de inundaţia ce s-a creat...
Dar barca regăsirii pe tine însuţi te salvează.
Aş înfrunta chiar şi furtuni
Aşa cum am mai înfruntat!
Ploaia, mi-ar fi doar o cafea în dimineaţă.
Iar visul, val!
Răsăritul, coşmar al dimineţilor mele, mereu şi mereu.
Pentru un timp mi-ai fost chiar Galaxie, mai mult, Univers
Iar azi eşti doar un vuiet aspru
Ce-mi sună în minte
Şi mă cutremură
Precum pământul, zguduit de un vulcan de sentimente,
La gandul că ţi-am "donat " chiar şi iubirea mea
Spre a te face să exişti.
Totul, pentru tine!
Iar eu, acum, mă găsesc gol şi fără acoperiş,
Sub ploaia gândurilor regăsirii iubirii ce-am trăit, doar eu.
Căci tu te-ai pierdut
În ceţurile durerii
Şi ale păcatelor ce-am săvârşit în vis,
Cândva, la început...
Dansez în gând!
Visez cu ochii deschişi!
Iubesc dormind!
Trăiesc şi înşel cu Speranţa...
Realitatea sumbră a omenirii...
Un trandafir alb m-a învăţtat să lupt pentru ce îmi doresc...
Dar până când? Până când?!
Nu ştiu... pentru că de azi, ziua de azi, mâine va fi trecut!
Spinii tăcerii descarnează lumina,
Iar eu, din Luceafăr, mă transform în quasar.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Află Ceea Ce Eşti pentru că restul sunt doar efemere poveşti. Şi ducem prea multe poveşti cu noi. Ştim prea multe, credem prea multe, vrem prea mult, sperăm prea mult. Şi toate aceste dorinţe ne leagă cu lanţuri invizibile de identitatea corp-minte, de ceea ce nu suntem. Pentru că dorinţa pentru ceea ce nu eşti aparţine a ceea nu eşti.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce aflăm, aflăm că noi suntem Viaţa, niciodată corpul care crede că are viaţa! Viaţa nu are început şi nu poate avea sfârşit, doar formele efemere suferă de boala cumplită a separării numită naştere şi moarte. Mama, tata, copilul, pisica sau orice formă efemeră de viaţă căreia ne ataşăm nu se duce absolut niciunde. Viaţa, dragă prietene, doar se eliberează de povara grea a unei forme prea uzată pentru această lume. Dar viaţa ei vă îmbrăţişează şi vă însufleţeşte chiar Acum pe toţi exact cu aceiaşi dragoste cu care o făcea prin vremelnicia formei. Când ne aflăm pe noi înşine doar Murim înainte de moarte şi îngropăm noi moartea în inima vieţii veşnice! A muri înainte de moarte înseamnă a nu mai muri la moarte! A nu mai muri deloc! Noi toţi suntem viaţa veşnică condamnate de gând în biete creaturi muritoare. Vorbele spuse de preot: "precum că va avea viaţă veşnică" nu sunt deloc o utopie sau o fantezie mistic-creştin, ci e adevărul cel mai pur pe care din păcate, mulţi dintre preoţi îl aclamă, dar nu l-au realizat!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
să cad în stropi mărunţi pe acoperişul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îţi vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ţi se va face ruşine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Ştiu, ştiu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârşim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau să trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îţi rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutiţul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-mă, răscoleşte în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, ţipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubeşti că te cred,
ţi-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca şi o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeţii,
nici nu ai să simţi cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învăţat asta,
câştigă întotdeauna jucătorul care ştie să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exerciţiul te învaţă să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
şi nimic nu va întrece vreodată dulceaţa răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa mă prefac în ploaie de vară chiar dacă ştiu că am putea împărţi acelaşi nor.

poezie de Valeria Iacob Tamaş
Adăugat de Valeria Iacob Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă tu

Învaţă-mă tu!
Poate anii mi-s duşmani
Şi mi-am pierdut ochii de copil
Pe drumul prea lung,
Poate nu mai ştiu să privesc
Şi doar văd:
Cum taci, cum zici, cum uiţi,
Cum taci...

Învaţă-mă tu!
Poate gândul mi-e umbră
Şi mi-am uitat simplitatea frumosului
În paşii prea mulţi,
Poate nu mai ştiu să fiu
Şi doar trec:
Cum plec, cum vin, cum stau,
Cum plec...

Învaţă-mă tu!
Poate vocea mi-e rece
Şi mi-am ucis cuvintele calde
În aşteptarea prea lungă,
Poate nu mai ştiu să vorbesc,
Şi doar zic:
Cum iei, cum dai, cum fugi,
Cum iei...

Învaţă-mă tu!
Poate somnul mi-e greu
Şi mi-am sugrumat clipele simple
În visurile prea complicate,
Poate nu mai ştiu să merg
Şi doar simt:
Cum mor, cum calc, cum trec,
Cum mor...

Învaţă-mă tu!
Poate viaţa mi-e joc
Şi mi-am dres zilele cu zaruri
În melodia prea caldă,
Poate nu mai ştiu să iubesc
Şi doar vreau:
Cum simţi, cum vrei, cum spui,
Cum simţi...

poezie de Gabriela Chişcari (17 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul meu

Şi de vei vrea, copilul meu
Cartea vieţii să-mi citeşti
Vei înţelege ce simt eu
Acum, când şi tu părinte eşti

Doar pentru tine am existat
Şi am trăit doar pentru tine,
Din răsputeri eu am luptat,
Ca-n viaţă să-ţi fie bine.

Când somnul ţi-era tulburat,
Nu reuşeai deloc să adormi
Eu te vegheam, copile drag
Noaptea întreagă până în zori.

Şi paşii ţi i-am îndrumat
Ca tu să mergi fără să numeri,
Când ai căzut, te-am ridicat
Luând povara pe-a mei umeri.

Şi dacă crezi că ţi-am greşit,
Tu iartă-mă copile drag.
Poate prea mult te-am iubit...
Prea mult te-am aşteptat în prag.

poezie de Elena Bulancea (2014)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi

o să mă întreb dacă o să te întreb
cât de mult mă iubeşti dacă m-ai iubi
ce tare m-ai strânge în braţe
când o să-ţi propui
călcându-mă în picioare cu pantofii tăi mici
o să mă întreb dacă o să fie adevărată
povestea noastră de iubire
dacă o să fie vreo poveste de iubire
o să mă lovesc de întrebare până când rana
va sângera versuri
voi lovi cuvintele până când copiii noştri
vor bea whisky în creşe
şi vor fuma marijuana la şcoală
azi o să te întreb de ieri
mâine de azi şi poimâine
ne vom întreba dacă ne iubim
dacă o să am curaj să te întreb
ne vom înălţa până la stele
să găsim leac pentru tristeţe
de plictiseală o să ne întrebăm
ce mai căutăm dacă vom avea timp
pentru alte întrebări azi o să mă întreb
ce vom face mâine dacă nu ne vom iubi azi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată îndeajuns

nu suntem niciodată prea copii
ca să putem iubi
nici prea în vârstă ca să nu avem întotdeauna
ceva nou de învăţat
nu suntem niciodată îndeajuns de curaţi
ca să îi judecăm pe ceilalţi
şi nici prea mizerabili încât să nu îi putem ierta
nu suntem niciodată prea săraci
pentru a ne îmbogăţi cu un zâmbet
nici prea bogaţi pentru ca veşnicia să nu ne tenteze
nu suntem niciodată îndeajuns de credincioşi
pentru a-l vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului
şi nici prea atei pentru a ne susţine convingerile false
nu suntem niciodată îndeajuns de tari
ca să putem învinge moartea
şi nici prea slabi de înger pentru a putea fi fericiţi
nu suntem niciodată îndeajuns de falşi
ca să putem mima răceala unei pietre
şi niciodată îndeajuns de sinceri
să fim transparenţi!

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantec

N-a fost să fie mai frumoasă pasăre decât omul
Inima lui cuib de nesfârşite iubiri
Cerul, corola albastră pe care se aşează norii să plângă
O imensitate pământul cu greieri cântând,
Lasă-ne Doamne mereu liberi
Azi şi mâine şi poimâine,
E-o vreme când vom zbura singuri spre Tine.

Dumnezeu din când în când
Obişnuieşte să ia câte o mână de stele
Blajin, le împrăştie peste pământ
Răsar atunci oameni lumină...
Ia uite-i cum aleargă mângâind ierburi,
Nu-i aşa Doamne că pământul e-o minge?

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Ildico Asandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofie părintească...

Mi-e atât de dor, de tata!
Şi de adepţii lui cei geniali...
Când sfaturi îmi dădeau pe îndelete,
Să-mi creioneze viitorul ideal.

El, tata, scriitor voia să ajungă,
Ca să deştepte lumea în jurul lui
Şi ştiinţa lui cu toţi neştiutorii s-o împartă;
Dar soarta capricioasă altfel a ales,
Când gândurile lui strigau, Progres!
Poate era prea mic în univers...
Mare, sigur este, pentru a lui fată.

- Prea bun, prea prost şi prea cinstit
Sunt şi am fost, îmi spunea tata,
Cu cine nici nu trebuia luat în seamă,
S-a profitat de bunătatea mea,
Şi am răbdat ca Iov, în viaţa asta,
Cui am greşit? Naiv se întreba,
Căci am plătit dublu şi-ndesat orice nimic,
De aceea vreau pe alţii să-i deştept la timp,
Deşi totul în viaţă e relativ.

- Ştiu multe, draga mea copilă,
Dar, foarte puţine, în acelaşi ritm,
Să te învăţ o viaţă întreagă
Şi tot nimic eu nu te-am învăţat,
Căci viaţa este o ecuaţie divină.
Ce suntem noi oamenii cu adevărat?
Poate aflăm, dar sus în ceruri.

- Atâtea întrebări mi-am pus în viaţă,
Îmi spuse tata, gânditor ca Buddha,
Arătându-mi o tâmplă obosită,
Şi atâtea răspunsuri am încercat să-mi dau,
Cât marea frunzelor căzute toamna,
Şi din enigmele vieţii nimic nu am aflat,
- Ţie, ce să-ţi predau?
Decât ce am citit şi experimentat,
Căci vieţii încă nu-i cunoaştem taina.

Ce suntem noi oamenii în univers?
Furnici pe-un muşuroi balşoi,
,, A fi sau a nu fi"
Ne întrebăm, ca Hamlet,
Neputincioşi în faţa sorţii,
De ce venim, de ce plecăm?
De ce iubim, de ce visăm?
Ce guri hrănim, în cer divin?
Când vom avea habar ce suntem
Şi pentru ce ne înmulţim?

Enigme şi iarăşi enigme,
Zbateri aiurea, fără de rost,
Dar ştiu, îmi spuse tata foarte serios,
Că trebuie să fim mai buni,
decât am fost...
Ăsta e marele secret!
În rest, cum venim, aşa plecăm,
Tot goi, tot proşti.

,, Nimic nou sub soare"

poezie de Valeria Mahok (20 noiembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratament pentru suflet...

Aţi vrea să ştiţi cum poate fi sufletul tratat
Oameni de ştiinţă de multe ori s-au întrebat
Dacă-i materie sau poate energie
Nici azi după atâta timp nu se mai ştie

Cum să tratezi un suflet dacă nu-i organ
Cum să-l vezi dacă-i puţin peste gram
Şi totuşi un suflet de multe ori e în suferinţă
Cum îşi explică asta oamenii de ştiinţă

Cum am putea sufletul să îl tratăm
Unde se află, ce este, ne tot întrebăm
Cu siguranţă el există şi este de găsit
Dacă un suflet şi azi mai poate fi rănit

Sunt răni ce ne-afectează sufletul
Se simt ca vuietul, se-aud ca urletul
Şi dacă vrei să vindeci sufletul în rană
Atunci un antidot există, nu-ţi fie teamă

Un singur tratament îl poate vindeca
Formula ideală este doar iubirea
Nu încercaţi s-o cumpăraţi din farmacie
Nici vreo formulă magică nu vrea să fie

Va trebui să luaţi în fiecare seară
O porţie dintr-o substanţă rară
De veţi simţi o nouă stare de trăire
Aveţi un suflet vindecat doar prin iubire

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leon: Când ne-am întâlnit prima dată în apartamentul meu, aveam eu vreo bănuială că tu ai fi implicată în afacerea asta?
Ninotchka: Ştii acum. Iar eu ştiu acum că eşti un om care foloseşte în afaceri metode pentru care în Rusia ai fi condamnat la moarte.
Leon: Of, moarte, moarte! Mereu aşa de sumbri! Cum rămâne cu viaţa, Ninotchka? Ruşii nu se gândesc niciodată la viaţă? La momentul pe care îl trăiesc? Singurul pe care îl avem de fapt? Of, Ninotchka, nu lua lucrurile aşa de în serios! Nimic nu merită, să ştii. Te rog, relaxează-te... Sergent, te implor, zâmbeşte!
Ninotchka: Poftim?
Leon: Haide, zâmbeşte!
Ninotchka: De ce?
Leon: Zâmbeşte, atâta te rog.
Ninotchka: La ce?
Leon: La orice. La spectacolul ridicol al vieţii. La oamenii prea serioşi care îşi exagerează propria importanţă. Dacă nu ştii pentru ce, poţi să zâmbeşti la noi.
Ninotchka: De ce?
Leon: Pentru că suntem un cuplu ciudat.
Ninotchka: Atunci ar fi mai bine să te întorci la masa ta.
Leon: Nu, nu, nu pot să te las. Nu te voi lăsa, nu încă. Nu până când nu te văd că zâmbeşti... măcar o dată.

replici din filmul artistic Ninotchka, după Melchior Lengyel (6 octombrie 1939)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!