La icoană

Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit.
În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit,
Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală,
Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai ţipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate...
Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. Pe păreţi, în bezna rece,
Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.

Iat-o scoborând la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea aţintită
Spre biserica cu sfânta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas.
De trei nopţi şi două zile bate drum făr de popas;
Ş-ar fi ocolit pământul făr-a se simţi trudită:
Ea credea profund, orbeşte... Mare şi nenchipuită
E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape!
Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,
Îşi zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;
Ş-în cucernică-nchinare, şi plângând sta-voi nainte-i,
Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-şi,
Zâmbitor cătând spre mine, şi mânuţele tinzându-şi...
Cum să nu-nţeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!

Blândă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă şi-nţelege...
O, îndură-te, priveşte-l,
Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l!
Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept,
Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept,
Şi cum inima-ţi tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească...
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?
Te îndură din văpaia vieţii tale dă-i viaţă,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe.
Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău...
O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!...

Dar deodată-şi rupse vorba limba-i amuţise-n gură,
Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură...
Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n faţă...
Cum? Tu n-ai simţit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale?
Eu, sărmana, plâng, cerşindu-ţi raza îndurării tale,
Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?...
Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii?
S-a sfârşit orice nădejde!... Şi privirea ta de lemn
Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!...

Ia-ţi şi lutul... Ca şi dânsul împietrită eşti şi mută!...
Şi c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i.
Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire,
De mânie-i scapăr' ochii ea strigă în aiurire:
O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc la sân,
E-o minciună!... Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin!
Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, e-o minciună!
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, şi porni... Era nebună.

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, mamă

Mi-e dor de tine, mamă.
Mi-e dor de mâna ta.
Aş vrea să-ţi pun în palmă
Toată iubirea mea.
Să-ţi întâlnesc privirea,
Să văd cum îmi zâmbeşti,
Să-ţi simt, mamă, iubirea
La piept când mă-încălzeşti.
Mi-e dor să trec cu mâna
Prin părul mătăsos.
Mi-e dor să-ţi aud gura
Cântând ceva duios.
Dacă-mi promiţi că vii
În braţe am să-ţi pun,
Un buchet de trandafiri,
Din grădina de la drum.
Am să te-aştept pe punte,
La mine să ajungi.
Să mă săruţi pe frunte,
În braţe să mă strângi.
Mi-e dor să-mi dai lumină
Ca sorele de sus,
Să cresc într-o grădină,
În care tu m-ai pus.
În grădina vieţii,
Mamă, m-ai sădit,
Cu roua dimineţii
Pe frunte m-ai stropit.
Aşa am crescut mare.
Ce mândră, mama, eşti!
Acum sunt deja floare.
Să vii să mă iubeşti!

poezie de Dumitru Delcă (2 februarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil sărman

Copil sărman, cu ochii trişti şi goi,
De ce-ţi întorci privirea de la noi?!
Ţi-e sufletul de lacrimi plin, rănit
Te-ntrebi de ce sau unde ai greşit,
De ce părinţii tăi te-au părăsit,
Şi singur ai trecut peste orori...

Te uiţi spre cer şi speri, plângi iar şi iar,
Domnul ţi-a dat iertare, dar şi har.
Te-ai depărtat, oh, fiinţă-nstrăinată,
Copil fără noroc şi fără soartă.
Şi te întrebi, te-ntrebi necontenit,
Cu ce-ai greşit de nu ai fost iubit.

De ce e-n suflet astăzi răutate?!
Mame fără de suflet, blestemate,
De ce-şi aruncă sufletele-n ghenă
Mame cu chip de om şi suflet de hienă?
Mame ce, (oare?), nasc copii,
Şi-i lasă, fără drept, ai nimănui...

Mame ce-aţi condamnat la suferinţă,
Plecaţi-vă genunchiu-n pocăiţă!
Credinţa – bate clopot şi cere-n voi iertare,
Mame fără de prunci, cu sufletele goale.
Cât să mai rabde, oare, Dumnezeu,
Pământu-acesta înjugat la greu?!

E tot mai plin pământul de orfani,
Copii abandonaţi, sărmani, orfani,
De mame ce au inimi de hărtie
Lipsite de iubire şi-omenie.
Fără copilărie, mult prea trişti,
Copil fără părinţi, în noi exişti...

Copile, oh, destinul ţi-a fost greu,
Dar l-ai lăsat pe bunul Dumnezeu
În drumul tău de ajutor să-ţi fie...
Credinţa ta ai dat-o ca simbrie.
Sunt tot mai mulţi copii abandonaţi,
Dar au rămas în suflet, veşnic, fraţi.
............................................................................
Prin gări şi prin azile aruncaţi,
Valize de bogaţi, abandonaţi,
Dar dar primit de la divinitate,
Sufletul vostru-acelaşi drum străbate.
Voi sunteţi pruncl ce trăieşte-n noi,
Nu leş lăsat la lada cu gunoi.

Pruncul?! Ziar, ori marfă reciclată?!
Un gând străin, străin fără de soartă?!
Vezi? Plâng şi sfinţi şi îngeri în icoane
Când suferă de frig, de griji şi foame...
Pentru cei oameni falşi şi ipocriţi,
Voi doar un zâmbet mai păstraţi, cuminţi.

Pretenţia de-a fi numiţi părinţi?!
Voi ştiţi să plângeţi, mangâiaţi, iubiţi?
Degeaba învăţaţi azi să cerşiţi iertare.
Ce vină are-aveţi, ce vină mare!
Pedeapsa chiar de-acum e-ndepărtată,
Ca o furtună te va răzbuna odată.

Acolo, sus, e-o judecată sfântă,
Ascultă-mă părinte, mă ascultă!
Păcatu-i crunt şi fără de iertare,
Pedeapsa ce o vei primi e mare,
Vei duce cruci, coroana lui Iisus,
Şi sufletu-ţi se va topi-n apus.
..................................................................................
Tu o străină-mi eşti, tu nu-mi eşti mamă
Eu am rămas şi lacrimă şi rană.
Atunci nu ţi-a păsat de soarta mea,
N-ai vrut să ştii de am ce îmbrăca.
Nici despre şcoală n-ai avut habar.
De ce te-ntorci plângând la mine, iar?
Nici boala crunta dacă m-a lovit,
Tu mamă n-ai ştiut, n-ai suferit.

Pe lumea, mamă, cât am să trăiesc,
Doar Domnului mai am să-i mulţumesc,
Să-mi plec genunchiul şi smerit, să cad,
Cum cade-n munte trupul unui brad.
Un înger am cu mine şi-l iubesc!
Şi viaţă şi iubire-i dăruiesc.

Eu Domnului îi dau recunoştiinţă
Că am în suflet înger de fetiţă.
Cu sufletul ce-i frânt la jumătate,
Acopăr trupul fiicei mele-n noapte.
Sărut catapeteasma de lumină
Şi te cinstesc azi, pronie divină...

(dedic aceste versuri mamei mele, care m-a părăsit când aveam doar un an)

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, raza mea de soare

Mamă,

Ies afară şi mie frig.
Intru-n casă şi mi-e frică.
Din puteri mamă te strig,
dar speranţa îmi e mică.

Întoarce-te la mine mamă,
la pieptul tău să mă-ncălzeşti.
Fără tine-mi este teamă
când doar din cer mă priveşti.

Pe băncuţa de la poartă
zi de zi, mamă te-aştept.
Spre tine gândul mă poartă,
inima mă doare-n piept.

Sufletul... ce să mai spun;
a plecat din pieptul meu.
Pribegeşte pe alt drum,
să urce la Dumnezeu.

Noaptea privesc mândra lună
şi îmi pare zâmbitoare.
Mie parcă ar vrea să-mi spună
cât eşti de strălucitoare.

Mamă – raza mea de soare!
Mamă – icoană mare şi sfântă,
îngerii să te-nconjoare,
că mi-ai fost o mamă scumpă.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire pentru mama

Mamă, vin la crucea ta c-o floare!
Lacrimi curg din cer... Sub nori de pleoape,
Sufletul mi-e plin de întristare...
S-a trezit în mine-atâta noapte...

Mamă, vin acum din nou la tine
Şi te-mbrăţişez cu gând curat...
Mi-amintesc şi eu... vorbeam cu tine,
Iar apoi dezastru s-a-ntâmplat.

Vin la capul tău c-o lumânare...
Eu – lumina sufletului tău,
Mamă scumpă, sufletul mă doare,
Fără tine, mamă, mi-este greu.

Crucea ta, la colţul casei noastre,
E povara morţii tale, mamă!
Tu veghezi tăcut iubirii sacre
Destrămată-n muguri de aramă.

Mamă, casa parcă-i mai străină...
Nu mai ştiu, a noastră-i sau a ta?!
Mai trăiesc doar umbre-n ea, măicuţă,
Căci de-acum, în vis te vom avea.

Ică ţi-a lăsat un semn pe cruce...
Câte, mamă, ai fi vrut să-i spui!
De iubirea ce i-o porţi în gânduri,
Fiindcă e feciorul tău dintâi.

Ţi-a adus în dar o nepoţică
O iubeai, ca şi pe noi, măicuţă,
Ai murit în suflet cu-ntristarea...
O, măicuţă, mama mea cea plânsă!

Magda, soaţa lui, precum o fiică
Te-a încununat cu lacrimi, mamă...
Ai murit, Neta era departe...
A venit în lacrimi, la pomană...

Cătălin şi Daria, alături,
Plânsul peste umeri l-au purtat...
Dana şi Ionel, cu tine-n suflet,
Mamă scumpă,-n gânduri te-au urmat,

Ţi-ai dorit ca el să-ţi cânte! Iată,
O dorinţă ţi s-a împlinit...
Au şi ei, da, au şi ei o fată,
Mamă... şi pe tine te-au iubit!

Ai crescut-o ca întâi născută,
Ea te-a dus pe braţe la mormânt,
Oh, iubirea asta nu se uită!
Nu se uită sufletul tău blând!

Fiica mea, Alexa, îţi deschide
Poarta vieţii-n fiecare noapte...
Te-a visat! I-ai spus să stea alături
Celor ce tu i-ai lăsat departe.

I-ai spus, mamă, că îţi este bine,
Şi să nu mai plângem... tu veghezi
Din adânc de ceruri, în iubire,
Cu iubire să ne-ncununezi.

Ca-ntr-un stup, albinele, măicuţă,
Pruncii-ai strâns, nepoţi, prieteni, fraţi,
Sufletul ţi-e, luminând iubire,
Dar cu toţii suntem înlăcrămaţi...

Mamă, ai fi vrut să-mi joci la nuntă,
Când credeam şi eu în fericire...
Dar măicuţă, viaţa ţi-a fost scurtă,
N-ai avut această împlinire...

Plâng şi eu, deasupra plânge cerul!
Te desparţi de noi şi pleci uşor.
Azi te-nalţi, te-nalţi spre mântuire,
Mamă! Şi pe noi ne laşi cu dor...

Te-ai născut un fluture de-o clipă
Şi ţi-ai luat adio de la noi...
Dar te vom purta în gând, mămică!
Ne-ai lăsat în suflet trişti şi goi...
Căci eşti acelaşi înger de lumină
Care-ai plecat cu noi când am plecat,
În chip alb de fluture de noapte,
Sau cel care pe noi s-a aşezat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se auzea un vaier

În două degete se auzea un vaier
Era ceva ciudat, un plâns de-amărăciune,
Un bocet de copil ce-a fost rănit şi rupt
Din braţele femeii în care a crescut.

Am sperat să fie glasul vântului de toamnă
Plin de greutatea norilor mâhniţi şi grei,
Ce se roteau deasupra pomului cu floare
Din care am rupt o creangă plină-n muguri albi.

Priveam în jurul meu cu sufletul la gură
Doream să văd o lacrimă pe un obraz de om
Un trecător ce şi-ar-fi-plâns tot dorul şi durerea
Ţinut în suflet după o fiinţă dragă ce-a plecat.

Nimic şi nimeni nu lăsa o lacrimă să cadă
În aburii pământului ce mă-ncălzeau in tălpi
Doar două degete strângeau în ele lacrimi
Din albul florilor tăiate crud de mâna mea.

Cu mintea am clătinat în mine inima mâhnită
Am fost atinsă-n cuget de-o mână nevăzută,
O rază de lumină ce mi-a umplut pe dată ochii
Să văd ce am furat şi am ucis în văzul tuturor.

Într-o secundă m-am simţit toporul rece
Un fier ce-a spintecat o mamă şi-a zâmbit
Un ucigaş de prunc mulţumitor de a lui faptă
Smulgând o viaţa din cosiţa şi ochii anotimpului.

Goală m-am simţit sub cerul ce mă mângâia!
Am coborât cu lacrima în plânsul florilor din degete!
Regretul mă sufoca şi mă îngenunchea pe iarba verde
În aburul pământului ce mă certa în taină de moartea unui
prunc.

Cu soarele la gât am hotărât să fug de-acolo,
Pe mâini simţeam răcoarea lacrimilor parfumate,
Parfumul morţii intrat în pielea degetelor mele
De care nu puteam să scap oricât fugeam de iute.

Cu chihlimbarul aşezat în poală m-am oprit,
Şi-am ridicat din el spre nouri calde braţe
Cu soarele am vrut să mă înalţ spre Dumnezeu,
Să pot ajunge iute la poarta celor ce primesc Iertare.

poezie de Adelina Cojocaru (5 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea e Isus

-poem-
Doamne
Tu care ţii legământul
şi umbra
Cuvintelor Tale
nu vrei
pe palma Ta azi să mă iei
şi
viaţa să-mi schimbi
subtil

şi-n umbra Ta să mă transformi
după
propria-ţi dorinţă
o umbră
din propria-ţi umbră
să înfloresc
o dată cu ziua pe care Tu Însuţi mi-o
dai
cu Tine în Rai
odată să fiu
Isus

Mâna Ta
eu mâna Ta
o vreau
mâna
străpunsă pe Golgota
şi azi ce dăruie viaţă
şi
atâta mângăiere

pe
Tine te vreau
Isuse
Miel şi Mire
la umbra aripilor Tale
eu vreau să m-odihnesc
şi
odihna să-mi găsesc

pe degetele
curcubeului mă culc
dar ochii
spre Tine îmi fug Isus
ca limbile unui ceas fără linişte

vreau
să-ţi văd ochii ca para focului cum mă
urmăresc
şi ochii mei mi-i caută

Doamne
eu nu mi-am găsit odihna
aici pe pământ în
lipsa Ta
ci doar
pe
palmele Tale
şi-n
lumina ochilor Tăi ca para focului ce ard orice taină
căci
odihna mea
în Tine s-a ascuns Isus

Tu
eşti viaţa
şi fericirea mea Isus

n-am găsit
nici pacea
nici liniştea
şi nici fericirea
pe palmele lumii acesteia
şi nici în poala hainei ei

pentru mine
nici măcar literatura
şi nici poezia
nu
sunt
nu sunt

fericirea mea
ci
numai Tu Isus
Tu
Isus
eşti fericirea mea

fericirea
numai Tu Isuse eşti
aşa
a hotărât
Cel Prea Înalt
s-ascundă
în Tine tot ce există bun în Univers

Isuse
Ţie mă închin
Şi
pe degetele Tale îţi pun
fiinţa mea
primeşte-o
te rog
şi
dă-i Tu frumuseţea Ta
aşa cum voieşti
să
fiu şi eu o lumină
şi
să mă aseamăn cu Tine

fă-mă
umbra Ta pe
degetele zilei de azi
înflorită

cu privirea ochilor Tăi ca
poara focului

cât de scump
Isuse eşti
cât de scump
uită-te
Tu Însuţi uită-te
şi vezi-ţi Propria-ţi Fiinţă
prin ochii mei
căci pentru Tine e simplu
Tu
eşti Dumnezeu
şi nu eşti un om ca mine lipsit
de
putere
şi atâta-nţelepciune
căci
numai chipul zilei îl pot prinde în
privirile mele

Tu
prinzi în
privirea Ta
şi gândul şi umbra
în umbră ascunsă
şi tainele toate doar Tu le pătrunzi şi le ştii
şi ochii Tăi vii
toate le văd
înmugurindu-ne şi ochii şi paşii pe măgura timpului
tivită cu picuri de floare
pe
aripile vântului
uşor
ce încă mai bate

Isuse
vreau degetele Tale
umbra să-mi prindă
şi odihna mea
Tu
să-mi fii un izvor de cuvinte
cum
numai Tu Însuţi ştii să le spui

Lumina
Şi viaţa mea
Pururi
Isuse să fii
04-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai plecat, iubită mamă...

Tu ai plecat, iubita noastră mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Că te-am crezut cu-adevărat!
Curaj în viaţă dacă n-ai
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Se stinse o lumină în panoplii de cer ;
Pe lângă luna plină căzu ca un mister!
Un suflet se înaltă spre cele veşnicii ;
De-aceea cade steaua, nu poţi că să nu ştii!
Aşa s-a întâmplat, tu însăşi să dai vamă,
Tu ai plecat iubita noastră mamă!

Curaj aveai, cât pentru o armată
Şi ne-ai crescut cu inima curată!
Iar hrana, ziua toată-ţi era doar un covrig,
Că noi să creştem mari şi să nu ştim de frig!
Aşa te-am cunoscut, noi, mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă!

Iertare cerem, de-am greşit
Dar parcă greu ne-ai pedepsit ;
Doar ştii că fiul ţi-a plecat în cer,
Că tata să nu fie mult stingher!
Acum şi tu te-ai supărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat!

În inimă ţi-ai dus durerea
Deşi era amară ca şi fierea!
Tu ţi-ai ales cărarea către cer
Şi ai avut voinţă că de fier!
Iar noi nu am făcut păcat,
Că te-am crezut cu-adevărat!

Ne-ai învăţat pe toţi să nu cedăm la greu,
Că dacă vrem, putem, ne-ajută Dumnezeu!
Dar tu se pare c-ai uitat, acum,
Când eşti pe ultimul tău drum ;
Nu poţi în lume să mai stai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!

În lumea unde veşnic ai să fii
Noi suntem siguri că tu ştii,
Că nu-i durere, nici lacrimă, nici chin
Şi nu vei în stare, să scoţi nici un suspin!
Acolo, o eternitate stai,
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Cu moartea n-ai cum piept să dai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!
Că te-am crezut cu-adevărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă,
Tu ai plecat, iubita noastră mamă!

poezie de Gheorghe Pepelea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună-n ochii tăi

E atâta lună în ochii tăi
Şi luminează sângerândă,
Din când în când o rază crudă
Sticleşte în ochi cu vâlvătăi.

Din când în când clipeşti din pleoape
Cu genele spre frunte-ntoarse,
Priveşti spre stelele colţoase
Şoptind încet: "stai pe aproape".

Ce raze blânde vin din noapte
Şi cum ne mângâie, şi-s hoaţe,
Aş vrea să te cuprind în braţe,
Ai vrea şi tu, dar stăm deoparte.

E toată luna în ochii tăi
Şi pare că nu vrea să plece
Şi între noi e-atât de rece
Cu un parfum plin de văpăi.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urare pentru mama

Pe o rază de lumină,
Cu drag mamă-ţi dăruiesc,
Trandafiri albi din grădină,
Să-ţi arăt cât te iubesc.

Către tine întind mâna
Obrajii să ţi-i ating.
Să-ţi spun, mamă, sărut mâna
Şi-n braţe să te cuprind.

Cu ochii minţii te privesc
Şi te văd frumoasă.
Din suflet, mamă, îţi doresc
Să fii sănătoasă!

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de Om

(scris pe patul de spital, aprilie 2018)

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o mamă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sun Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un se4mn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
şi o mamă care a lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-n cet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mî-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (aprilie 2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-oi pleca

Desculţă am încercat să trec o punte
Spre altă lume, plină de speranţă;
Ca-n rătăcirile de o clipă... unde,
Mă-mpingea dorul ce-l căutam de-o viaţă!

Să te seduc în vis... mai pot eu oare?
Când inima-ţi bogată mângâind
Mă strigă... şi tot ce am şi tot ce doare,
Îţi dărui ţie când te-aştept plângând?

De n-aş visa acum că mă cuprinzi,
De n-aş trăi cu tine necuprinsul...
Aş suferi! m-aş depărta cu paşii şovăinzi
Şi aş împrumuta iubirilor doar visul...

Dac-aş pleca, ţi-aş modela pe mână
Inima mea, cu chipul de vioară
Să-ţi cânte iubirea mea pe strună...
Să simţi că ochii mei mai lăcrimară.

Şi de-oi pleca... să adormi iară!
Pe frunte cutele să-mi stingi...
Cu gura ta, sărută bolta planetară
Şi vei putea în braţe să mă strângi.

Dac-aş pleca... în ultimu-mi popas,
Mi-aş limpezi cu dorul tău, cărărea...
Mi-aş pune parfum de iasomie-n glas
Şi te-aş striga, cât ar cuprinde zarea.

Mă strânge-n braţe şi inima-mi adună,
Din cioburi risipite, pe mine să mă faci
Pentru c-am fost un suflet în furtună,
Tu mă salvează şi-n vis să mă prefaci!

Când doi luceferi pe boltă se vor stinge,
Să ştii că am plecat în nemurire...
Dar pân-atunci, în inima tu strânge
Iubirea mea, ca să-ţi rămână amintire.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e frică, mamă...

Mi-frică, mamă... Mi-au plecat feciorii
Spre-ndepărtate lumi mai călduroase,
Prin mine zboară infernal cocorii
Şi mi-au rămas doar amintiri în oase.

Mi-e frică, mamă... Nu mai ştiu de mine
Pierdut-am doina, lacrima şi dorul,
În ochii mei în van se trag cortine,
Firul din of îşi schimbă-ades fuiorul.

Mi-e frică, mamă... Iar primesc păcate
Ca nişte frunze-nlănţuite-n clipe
Pavând cu negru străzi de nedreptate
Pe gândul meu ce nu poate să ţipe.

Mi-e frică, mamă... Parcă-i întuneric
În mintea mea cea stoarsă de substanţă,
Văd numai titluri pe gigant generic,
Eu sunt o umbră fără importanţă.

Mi-e frică, mamă... Clopotele urlă
De-atâta spaimă strânsă în capele
Şi-atât noroi pe care mi-l azvârlă
Fiare-ascunse în pubele.

Mi-e frică, mamă... Lupii dau năvală...
Îmi sfâşie şi graiul copt în vatră,
Degeaba sufletul mi se răscoală
Mi-e frică mamă, c-am ajuns doar piatră.

poezie de Ştefan Doroftei (2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre cer

E drumul ce te duce către cer...
Tată, de-acum, în stâlpul porţii tale,
E doar un doliu fluturând stingher,
Amărăciune, dor şi întristare.

Sfârşitul, eu cu lacrimi, ţi-am stropit.
N-aş fi crezut vreodată că pot pierde
Visul ce în decenii, mi-a zidit
Drum drept şi lin, pe ale vieţii trepte.

Acum din înălţimi mă vei privi...
N-ai să-mi mai poţi vorbi ca altădată.
Ştii cât voi plânge şi voi suferi,
Ştii că n-ai să mai fii cu mine, tată!

Eu am să-mi duc tristeţea pe pământ.
Mama te-aşteaptă... Spune-i "ziua bună"
Plecarea voastră, mamă, m-a durut.
Tristeţea-n suflet, iar mi se adună...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimii mari

Când vorbesc, îţi curg lacrimii mari pe faţă
Nu te strîng în braţe şi mie lacrimile-mi vor cădea!
Dar te strâng atât de tare, încât încep să plâng
Şi închid a mele pleoape şi trag a mea perdea.

Rămân cu tine în noapte, să-ţi fiu în preajmă, strajă
Căci tu esti fructul însinemi şi eu sunt doar o coajă
Se închid ochii lângă tine, dar nu mă duc în somn!
Mă acopară a ta mână şi n-am cum să adorm.

Şi dimineaţa-mi pare, de parcă am visat
Cum îmi stăteai în braţe şi eu stăteam pe pat
Şi-ţi aud a tale buze, la ureche cum şoptesc
Îţi iubesc eu trupul, dar sufletul tot ţi-l urăsc!

Şi dinadins îmi spui, că tu eşti lângă mine
Îmi simt sângele slab şi umbra ta spre mine vine
Căci am carnea moartă şi mâinile-s de ger
Şi ochi mei de plumb, cu ploapele de fier.

poezie de Ilie Dragomir (9 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

La tine, mamă...

La tine, mamă, mă gândesc mereu
De câte ori durerile m-apasă.
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipe de durere.
Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,
Cu sufletul... şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin.
Ca tine mamă... să-mi răpun necazul.
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.

La tine mamă... doruri de se frâng,
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea.
La tine mamă gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtăşeşti durerea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mama

(poezie închinată mamei mele
Maria Tiron)

La tine mamă mă gândesc mereu,
De câte ori durerile m-apasă,
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum îmi zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipa de durere.
C-o lacrimă, furiş, mă mângâiai,
Cu sufletul şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin
Duioasă mamă, să-mi răzbun necazul,
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie obrazul.

La tine mamă, doruri de se frâng
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea,
La tine mamă, gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtăşeşti durerea.

La tine mamă astăzi mă închin,
Icoană sfântă-a sufletului ramă
Şi gândul rătăcit de tine-mi este plin
Şi cât de dor, îmi e de tine mamă!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!