Şapte

[tramvai]

s-au desfăcut norii în mai multe planşe,
în culori rogvaiv şi griuri avalanşe.

găsesc virtualităţi şi portaluri, parcă aş fi un mag,
o zburlesc dintr-un loc în altul care mi-e mai drag
şi vad cum toate au un cost. un dragon cu şapte capete
ascunde cu un rost sub pielea-i plină de solzi, lingouri roz sau cadavre mov, care încă urlă.

cred că ceea ce se vede de sub lună, soarele de mult îl ştie, şi nu de azi de ieri, ci poate dintr-o mie.

poezie de Virgiliu-Andrei State
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ROGVAIV

Când zeii se iubeau,
universul lor căpăta
forme şi culori
pe care noi,
muritorii,
le credeam aurore
sau curcubeie.
Mult mai târziu,
zeii au coborât
printre pământeni
zâmbind
şi,
dintr-un anumit motiv,
au inventat
rogvaiv.

Era atât de simplu,
încât oamenii,
plictisiţi,
au creat
toate celelalte
nuanţe.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trupul tău e genial dragoste

Picioarele dumneavoastră
doamnă
sunt spectaculoase
cum mă poartă
dintr-un vis în altul
dintr-o noapte în alta
până la capătul lumii
şi
înapoi
Sânii
sânii dumneavoastră
doamnă
sunt geniali
îmi ştiu toate poeziile pe de rost
cele scrise şi cele pe care le voi scrie
Iar buzele
buzele dumneavoastră
fug dintr-un sărut în altul
cu
viteza dragostei
Eu
eu ce să mai zic
din al şaptelea cer
O
dar cine ştie
să numere mai bine
decât
dragostea
prietena noastră de taină

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (21 octombrie 2022)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

capete mov, capete pătrate
de oameni tâmpi
se uită la foaia din mână
frunză galbenă, frunză ruginie
în zbor glasuri de copii
cântec blând, cântec frânt
capete mov, capete pătrate
de oameni idioţi
flutură hârtia şi ştampila
azi nu-i doare, mâine o să-i doară
comportamente de zombie
pliază hârtia şi o bagă-n urnă
capete mov, capete pătrate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele dragon: Tânărul vrăjitor. Cu siguranţă eşti aici din cauza băiatului druid.
Merlin: Cum de ai ştiut?
Marele dragon: La fel ca şi tine, îl aud vorbind.
Merlin: De ce îmi spune Emrys?
Marele dragon: Pentru că ăsta e numele tău.
Merlin: Sunt destul de sigur că numele meu e Merlin. A fost dintotdeauna.
Marele dragon: Ai multe nume.
Merlin: Da? De unde ştie băiatul cine sunt? Nici măcar nu am văzut vreun druid.
Marele dragon: Sunt multe lucruri scrise despre tine pe care mai ai până să le citeşti. Nu ar trebui să îl protejezi pe acest băiat.
Merlin: De ce? Posedă magie. E la fel ca mine.
Marele dragon: Sunteţi la fel de diferiţi ca ziua si noaptea.

replici din filmul serial Merlin
Adăugat de Marin Irina, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de duminică

Azi e prima dată când mi-e drag să stau cu mine
azi, chiar nu mai am chef să schimb lumea
dar e un exerciţiu ludic să-mi pot expune sufletul
în lumina unui ciob de sticlă colorată de mine...
nu mai calc desculţă demult...
dar mă-ntreb, numai! unde se ţine
concursul de frumuseţe al dumnezeirii
când fiecare zi se ascunde după cealaltă
numai eu... alerg, alerg vrând multe să uit-
celulele mele toate au memorie
toate amintirile îmi ard sub piele
numai Chopin e cântecul meu de răspuns
să-nteleg cum de mi-e drag,
azi să stau cu mine
într-un labirint launtric când cineva
încearcă să urce o scară cu susul în jos...

poezie din autor, Poezii de suflet (8 iulie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabla înmulţirii cu şapte

Nimeni,
nimeni nu mai vrea să fie balaur.
Nimeni.
Mai ales balaur cu şapte capete.
Că nu-i glumă să-ţi cumperi
şapte pălării deodată.
Sau şapte perechi de ochelari.
Iar dacă mai eşti şi fumător, ce faci?
Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?
Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare
cu şapte guri sincronizate,
dar face să fii balaur
numai pentru atât?
Dar când prind a se certa
cele şapte capete – care dintre ele-i mai deştept? –
vai, Doamne! cum se mai mănâncă,
cum se mai muşcă!
Hai să fim oameni, zice balaurul,
furat de gândurile acestea pedagogice,
apoi se dă de şapte ori peste cap
(peste... capete),
având certitudinea că se transformă
în
omul nou, omul nou, omul nou,
omul nou,
omul nou, omul nou, omul nou.

poezie de Vasile Romanciuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul turmelor (fragment)

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?

"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.

Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.

poezie celebră de Fernando Pessoa, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au spulberat

S-au spulberat atâtea ceasuri rele,
Ce parcă nu au încetare,
S-au spulberat visele mele,
Sau poate şi asta mi se pare?

S-au spulberat razele clare,
Care mi-au năpădit cândva privirea,
S-au spulberat zilele care,
Am rătăcit simţind mâhnirea?

S-au spulberat zările-nalţe,
Spre care eu zburam mereu,
S-au spulberat şi multe alte,
Pe care nu le mai ştiu eu?

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea nu a fost făcută înaintea iubirii

de ce să fi făcut dumnezeu lumea ca-n scriptură
de ce să fi început cu decorul
eu cred
aşa cred eu cu toată erezia
că la început nu a fost cuvântul
rostirea nu dă naştere lumii
mai degrabă cred că la început a fost iubirea
şi eva
şi păcătosul de adam
un pofticios nebun plin de dorinţă
abia apoi au început să facă lumea
cum a vrut ea doamne

poate că a zâmbit un pic şi ai făcut cerul
alături de ochii ei ne trebuiau şi niscai stele
un pic de soare
o lună
şi alte acareturi
o decapotabilă
un amărât de cont în bancă
şi un urmaş
ca lumea să fie întreagă

nu sunt eretic
dar nici ceea ce preoţii numesc enoriaş
sunt genul acela de păcătos consecvent
care nu se ascunde de lună
oricum nicio stea nu poate jura că nu mă ştie
cum nici eu nu port pene tot timpul
uneori doar coarne
aşa
în loc de conştiinţă
prelungiri de nu mai stiu cum
până nu mai ştiu unde

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nelipsita politică

Politica în junglă-a fost,
Totalitară, ca la noi,
Iar animalele-eroi,
Le imităm azi pe de rost
Şi ele se băteau pe-un post,
Partidele erau în toi,
Niciunul nu a fost de soi,
Fi'nd care mai de care, prost
Din creangă-n creangă, joc perfid,
Dintr-un partid, în alt partid
Săreau de cât mai multe ori
Iar cel ce le dăduse tonul,
Schimbând culori după culori,
Era şi-atunci, cameleonul!

sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonatele sonete. Sonete epigramatice, epigrame, Oarecum sonate (2011)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balaurul care n-a mai ajuns în poveste

Cică un balaur cu şapte capete
S-a pornit la-mpărat - ce vrea să capete?
Nu ştie nici el, căpcăunul -
Din şapte capete n-are minte nici unul.
Ceea ce ştie pocitania este
Că un împărat plus un balaur fac o poveste...
E adevărat, îşi dă seama monstrul şaptecăpos,
Că povestea nu e poveste fără Făt-Frumos.
Dar, cu Făt-Frumos, balaurul ştie prea bine:
Capetele, oricât de multe, rămân tare puţine.
(Asta, în caz că ai un pic de noroc,
Căci se poate întâmpla să nu-ţi mai rămână căpşoare deloc.)
Mâhnit, balaurul şi-a zis: "Nu mă mai duc la-mpăratul,
Mă-ntorc să fac carte, să-mi iau bacalaureatul...
Cu şapte capete proaste mi-e peste
Puteri să ajung în poveste, pot să ajung de poveste..."
Vreţi să ştiţi ce-a fost mai departe?
Balaurul s-a dus să-nveţe carte.
De-nvăţat a-nvăţat, e drept,
Dar n-a mai ajuns deştept...
Cum vă spuneam, era o fire năucă -
Şi-a pus pe fiecare cap câte o perucă,
Apoi s-a proclamat
Împărat.
(Era convins că-mpăratul e-mpărat
Doar pentru că are perucă pe cap.)
Într-o zi, ce-i veni unuia din capetele sale înalte -
A zis că e mai deştept decât celelalte...
De-atunci au prins a se mânca între ele, câte un pic, câte un pic
Până când n-a mai rămas din balaur nimic -
Doar poate-o pildă, spre luare-aminte:
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte...
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte...

poezie satirică de Vasile Romanciuc
Adăugat de Valentina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neperimabil

Te am alături neîncetat
Şi parcă "mult" nu se mai vede,
În loc să nu te fi uitat...
Să las memoria a şede!

Că numai ea ştie s-adune,
Să spele îndoieli, curată...
Ea ştie că-i "răsare, apune"
Tot! De demult... Neîncetată!

Pentru că mult e atât puţin,
Doar dragostea nu îl perimă
Când doi pe viaţă se deţin...
Unul pe altul... O sinonimă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Probabil cel mai folositor lucru în ceea ce priveşte banii: economisirea timpului. Viaţa e prea scurtă şi ai atât de multe lucruri de făcut... Gândeşte-te cât timp economiseşti dacă în loc să te deplasezi pe jos dintr-un loc sau altul o faci cu autobuzul sau dacă ai bani mai mulţi, cu taxiul.

citat din W. Somerset Maugham
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori mici suspendate

Rufele stau atârnate pe cârlige,
fiecare suspendată în culoarea sa,
arată ca un grup de prieteni
ce nu s-a mai văzut de mult.

Linii mototolite şi suprafeţe
reci în bătaia soarelui,
filtrate de geamurile de la balcon murdare:
credeţi-mă, arată minunat împreună!

dar ce tablou, într-o zi
de iarnă atât de însorită,
când eu stau ca o omidă,
aşteptând să eclozez

poezie de Virgiliu-Andrei State
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o moarte

Cândva acolo a fost un şoc
care a lăsat în urma lui o lungă, sclipitoare coadă de cometă.
Ea ne ţine înăuntrul ei. Depune fulgi de nea pe ecranul televizorului.
Se aşează în stropii reci de pe cablurile liniilor de telefon.

Cineva poate încă schia liniştit sub soarele de iarnă
printre tufişurile pe care mai atârnă câteva frunze,
Ele-s aidoma paginilor rupte-ale vechilor anuare cu adrese de telefon.
Nume înghiţite de frig.

Este încă minunat s-auzi bătăile inimii,
dar adesea umbrele par mai reale decât trupul.
Samuraiul pare insignifiant
scos din armura lui cu solzi de dragon.

poezie de Thomas Tranströmer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei ce iubesc

Iată în şiruri lungi cum trec cocorii!
De-abia plecaţi, aveau deja în faţă
de parcă ar vrea să fugă şi ei, norii,
acum dintr-o viaţă duşi în altă viaţă.
Cu aceeaşi grabă şi înalţi la fel
unul pe lângă altul trec, de parcă
cocori şi nori, în zborul paralel,
cerul să şi-l împartă azi încearcă,
frumosul cer, dar nimeni să rămână
prea mult pe-aici şi altceva să vadă
decât plutirea celuilalt, cum creşte
vântul pe care-l prind în aripi, până
simt cum înspre neanturi îi răpeşte.
Iar cât timp nu adastă şi nu pier,
nu îi ating nici o ameninţare
din orişicare loc sub acest cer,
de ar fi ploi sau puşcă tunătoare.
Sub lună şi sub soare, cercuri gemănate,
se duc în zbor, cu dorul, rând pe rând.
Încotro? – Înspre nicăieri. – De ce fugiţi? – De toate.
De cât timp sunteţi împreună oare?
Puţin. – Când vă veţi despărţi? – Curând.
Astfel, iubirea lor un sprijin li se pare.

poezie clasică de Bertolt Brecht, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marile speranţe

alerg după fluturi
cu aripile violent cromate

culoarea lor te înnoadă,
plasa îţi desface
chiar şi ultimul ligament
ascuns, păstrat secret,
schimbându-se
într-un voal cu textură discordantă

descoperind scheletul ce firea mult ţi-o poartă

poate alte gângănii îmi vor deveni mătănii,
rugăciunea va cunoaşte gustul Lotrului,
al mărului, pe-o altă parte de acum muşcat
descompunându-se lin şi liber,
aşa cum ne-a fost dat:
estompând şi dezvelind păcate

pe care le ignor,
sau le arunc deoparte

fiindcă simt că nu mai pot să dorm.

poezie de Virgiliu-Andrei State
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? Mă simt responsabil de întunericul tuturora şi mă cred un hoţ al luminii.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama tortului

eu cred că este femeia
care ştie să facă
din memorie torturi abil etajate
(am comandat ciocolată: o
să văd
mâine ce dulce sau amar hoinar voi primi)
mama
tortului cred că încă iubeşte cu bluzele suflecate
fulgii din iarna de fală-n care, cred, cad
pe gheaţa apusului capete luminate
a tristeţe, tot
aşa cum se frâng mereu şi pleopele şi fruntea
prieteniilor în aproape, ah
pe care
încă le mai iubim pe gustate! -
oare
făcând prea dulce ordine-n lucruri
cu ajutoare
de ciocolată criogenată? - a
ferim: au
dat turcii bi-polari din bugetele lor
pentru dulciuri
pentru femeile iubite, cu
care ne îndulcim
care ne trăim
care nu
ne murim

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!