Operaţie pe cord deschis

E timpul curăţeniei de primăvară,
al reviziei periodice,
am amânat prea mult procedurile necesare
unei despărţiri amiabile de trecut -
anestezia nu îmi pune nicio problemă existenţială:
ca în cazul tuturor deciziilor importante din viaţă
am de ales între a nu simţi nimic
sau a simţi durerea crescând totemic
prin fibra fiecarui nerv
muşcând arzător din fiecare muşchi
până ce eu şi durerea devenim prietene
ne facem vizite reciproce de curtoazie –

cand eram copil credeam că şi muşchii mei
sunt verzi şi catifelaţi ca acei ce înveleau tălpile copacilor
crescând am început sa observ cum
treptat totul devenea roşu
când nerostit de fierbinte când rece muşcător
ca gura utecistului de serviciu pe şcoală
herr doctor,
e totul în regulă?

în lumina puternica a lămpii de observaţie
pescăruşi alb-cenuşii se rotesc
planând lacomi peste o mare de bănuieli nefondate
peste mâinile fără prihană
mănuşi impermeabile fâşâie rapid într-un ritual repetat
se deschid cutiile de sentimente sterile
se schimbă instrumente ascuţite şi cuvinte
într-o limbă pe care am ştiut-o cândva
dar acum nu mai vreau să o recunosc
mă lepăd de satana de trei ori,
a patra oară
recunosc chiurete, depărtătoare şi pense
şi altceva ce nu aş fi vrut să ştiu niciodată –
poate că în curând inima mea
o să cânte
cum n-a mai cântat vreodată
printr-o deschidere precisă şi sigură
o să iasă la iveală
tot balastul adunat într-o viaţă banală
după anestezie mă voi trezi neputincioasă şi goală
faţă în faţă cu nedorite imagini atavice

Mă cutremur...
habar nu aveam câte chestii patetice se pot găsi în atriile antice!
juisări, răzbunări, vanităţi mărunte şi minciuni.
O! câte minciuni, multe nespuse, totuşi crezute...
domnilor doctori,
căutaţi mai adînc
în colţul de sus al ventriculului stâng
stă ascuns un sentiment primordial
de vinovăţie şi frică
de care nu a fost capabilă să mă mântuie până acum
nicio exorcizare oficială

Ajutor!
rugăciunea mea pierde cuvinte
când se ridică greoaie spre tavanul unde ar fi trebuit
să plutească deja sufletul meu
Dumnezeule, Doamne Dumnezeu –
de ce m-ai părăsit
de ce m-ai –
nicio lumină albă
niciun tunel
deşi mi-ar fi atât de uşor sa mi-l închipui...
mai aşteptaţi niţel!

Aţă! Pensă! Sutură!
ceva negru şi gros ca ţiţeiul ar vrea să se întoarcă
să alunece înapoi prin vechea spărtură
spre locul cald şi umed de baştină
spre locul fetid ca o mlaştină...

brusc totul se-ntunecă/ totul se clatină
o amintire îndepărtată mai flutură în conştiinţă
ca rochiţa de vară purtată la prima întâlnire
e zâmbetul mamei sau mâna grea a tatei
ce apasă hotărât ultimul punct de sutură
până ce undele verzi si abrupte devin
din ce în ce mai rotunde
din ce în ce mai plăpânde...
o linie continuă şi un vag ţiuit
anunţă implacabil
că operaţia a reuşit.

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri...

Credeam că ştiu ce-i frumuseţea
Că eleganţa-am cunoscut
Credeam că ştiu ce e iubirea
Până ce chipul ţi-am văzut.

Credeam că inima se crapă
C-ai mei genunchi îi simt slăbind
Credeam că ştiu cum cântă mierla
Până te-am auzit vorbind.

Credeam că trandafiru-i roşu
Că ceru-albastru e tăcut
Credeam că-mi place mult natura
Până când tu ai apărut.

Credeam că soarele luceşte
Că am văzut tot ce se poate
Credeam că stau drept în picioare
Până când tu m-ai dat pe spate.

Credeam că ochii-mi sunt deschişi
Că văd că nu am niciun rost
Dar, iată, sunt îndrăgostit
Cum niciodată n-am mai fost.

Ce simt acum voi păstra veşnic
În sinea mea, ca într-o groapă
Până în clipa aceea în care
Iubirea noastră o să-nceapă...

poezie de Ashley Peter Loasby, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea mea s-a stins

pentru Bianca

Lacrimi nu mai am, când te privesc zăcând neînsufleţită....
În agonii şi suferinţe te-am privit zvâcnind...
O singură dorinţă aveam a-mi fi împlinită...
Ca tu, să te mai bucuri... prin viaţă tot trăind....

Nu poate nici cuvânt, şi nici lacrimi amare,
Să stingă cea durere ce-o simt în piept arzând...
Mi-ai fost copilul dulce, ce m-alinta c-o floare,
Iar eu... fără de tine, mă văd uşor căzând...

Şi te-am iubit, cum nu se scrie-n cărţi...!
Şi mi-ai fost în suflet... tu mult m-ai alinat...!
Poate să mai treacă încă zece vieţi...
Eu nu am să te uit, copil mult adorat!

Bianca, te iubesc! Tu eşti acum plecată...
M-ai părăsit şi tu... cu mult, mult prea devreme...!
Şi trebuie s-accept soarta... deşi, neresemnată...
Primisem despre tine, atât de multe semne!

Nu pot eu fără tine! Copil celest ce-ai fost...
Sufletul mi-e spart în cioburi răsfirate...
Voi înţelege poate, că totul are-un rost...
Deşi, prin agonii plutesc acum în toate!

Mă doare şi mă probuşesc de a ta plecare...
Ai fost prea tânără, când tu m-ai părăsit...!
Acum am o nevoie aprig de-o schimbare,
Am inimă zdrobită şi suflet pustiit!

Oh, te iubesc atât! Iubesc spre veşnicie...!
Şi ne vom revedea... atunci când ceasul vine.
Tot ce-a fost dat să am, mi-a fost luat să-mi fie...
Dar ne vom întâlni... pe plaiuri verzi, divine.

Tu, suflete curat... să ştii cât te-am iubit!
N-aş fi crezut vreo clipă... să mori în locul meu...!
M-aş fi sacrificat... şi iar m-aş fi zidit...
Şi ţi-aş fi luat durerea şi tot ce ţi-a fost greu.

Şi la final am înţeles: noi nu putem alege!
Destinul este scris cu mult timp de am fi...
Acela ce iubeşte... doar bucurii culege,
Nimic din ce-ţi propui... nimic nu vei primi!

Pentru aleşii Domnului...
Dedicaţie specială pentru fiica mea, plecată prematur către cele sfinte...
R. I. P. BIANCA - 3 februarie 2000 - 22 mai 2017

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roşu sau Negru...

umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă

(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)

şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele

pare îngândurat

amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine

nu doare deloc

tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul sau nimic

eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort
în locul acţiunii necesare
în locul riscului pe care îndrăgostiţii
şi-l asumă întotdeauna

totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi fie frică de despărţire, singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente, probabilităţi
sau blânde tranziţii
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine
doar pentru a demonstra celorlalţi
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control şi manipulare

totul sau nimic înseamnă
instinct, intuiţie, stare de graţie
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
şi ore care se scurg în câteva clipe
şi multe amintiri care rămân
mărturie incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune
să crezi şi să nu renunţi niciodată
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
alături de omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
toată frica şi pesimismul
să alergi după cineva şi să i te oferi
ÎNTRUTOTUL

şi chiar dacă vei fi rănit
să accepţi durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
iubeşte Dumnezeu
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
nici Dumnezeu nu renunţă la tine
şi îţi va da într-un final
ceea ce meriţi

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joi, de (prea)albastru

se consumă
prea multă vară în busola
de căutat posibilitatea.
ce facem
cu vulturii de cald
care ne smulg toată povestea organică
din partea cea mai simplă a zilei
(plină de timpul acela
care nu trebuie rostit,
ci surprins
de nicio pagină înapoi
a luminii)?

tu
ai o parte cea mai albastră a ta
care păstrează
într-un portmoneu al văzului
(pentru un cândva te iubesc)
nordul meu neatent,
tenişii mei dezlegaţi la nori
şi
mâna mea cu maniere albastre.

pe străzi abcd
stă
un dintotdeauna invalid de sărut
care simte cum dor buzele
ce nu şi le află.

pentru tine,
cea mai singură singurătate a mea,
mă aleg
din cutia cu panglici, premoniţii şi perle
să-ţi fiu,
când îmi vei fi,
frumoasă.

ai numărat
câte păduri de joi se străbat
între noi?

nu ştim
unde e locul acela simplu al verii
în care vom merge
la un film despre o fericire (pre)simţită,
dar e un timp rar
şi,
până la el,
e albastru
la prima vedere.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, repede!

Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat şi-adună-mă cu el când a plecat,
desfăşurându-mă în doi, întruna!

din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care roteşte!

tocmai pentru că el dă celor frumoase şi habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat
după cum îi picură cântecul
chiar şi când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai ştiu dacă tăiat, deşi, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir şi ciocolată
şi din ce în ce mai roşu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
şi lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărţi se parfumează.

aşa îl simt în nări şi-mi aminteşte
început de prezent continuu într-o "poveste-deodată",
eu dezintegrată acum şi el amuţind,
în propriul inel şi-n propria lui sabie
şi-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.

şi cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeaşi gaură neagră a iubirii veşnic muşcând
şi în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc şi să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una şi-adaugă-mă lui
şi fură-i sabia! ca, din greşeală,
să nu mă mai taie
cu aceeaşi învârtire de inel
la ceasul lui!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, repede!

Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat şi-adună-mă cu el când a plecat,
desfăşurându-mă în doi, întruna!

din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care roteşte!

tocmai pentru că el dă celor frumoase şi habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat

după cum îi picură cântecul
chiar şi când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai ştiu dacă tăiat, deşi, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir şi ciocolată
şi din ce în ce mai roşu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
şi lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărţi se parfumează.

aşa îl simt în nări şi-mi aminteşte
început de prezent continuu într-o "poveste-deodată",
eu dezintegrată acum şi el amuţind,
în propriul inel şi-n propria lui sabie
şi-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.

şi cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeaşi gaură neagră a iubirii veşnic muşcând
şi în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc şi să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una şi-adaugă-mă lui
şi fură-i sabia! ca, din greşeală,
să nu mă mai taie
cu aceeaşi învârtire de inel
la ceasul lui!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie de toamnă

Când nu pot să te am în gând
Mi-e viaţa un neant purtat de vânt
Îmi pare totul o povară
Cum este vremea de afară

Trăiesc de multe ori cu o senzaţie
Se vrea a fi o revelaţie
Te văd de parca-i fi aproape
Dar ce păcat, tu eşti departe

Mă-ntind pe frunzele din pom
Cu tine-n gând încerc s-adorm
Mai vreau să-ţi spun a nu ştiu câta oară
Eu sunt arcuşul, tu a mea vioară

Şi totul pare o obsesie
Încerc să ies dintr-o depresie
Mă afund pe un drum fără exit
La gândul că m-ai părăsit

Cu ce-am greşit când te-am iubit se ştie
Am mai trăit aceeaşi vreme de melancolie
Eu sufletul ţi l-am încredinţat doar ţie
Nu te acuz, dar cred c-aşa a fost să fie

Să nu mă uiţi te rog aş vrea
Să mă păstrezi în mintea ta
Să-mi scrii când simţi pe o hârtie
Ceva din viaţă de melancolie

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să ne întrebăm din când în când câte lucruri sunt în realitate aşa cum le vedem noi. Sau şi mai bine spus, aşa cum ne place nouă să credem că sunt ele. E şocant când de cele mai multe ori, dând nas în nas cu realitatea, nu pricepi cu niciun chip cum de n-ai putut vedea până atunci lucruri care acum par atât de evidente. O explicaţie ar fi... Deseori, când eşti prins în interiorul evenimentelor, scapi din vedere unele aspecte mai uşor de sesizat din afară. Iar cu cât eşti mai sigur de ceva, cu atât vei fi luat printr-o mai mare surprindere constatând că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel.

Emil Dogaru în Norocosul teoretician (24 ianuarie 2007)
Adăugat de Emil Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea mea de azi e aceeaşi ca în fiecare zi...

Când întredeschid ochii, mi-e teamă să nu văd din nou întuneric... ghicesc orele atât de uşor, ca şi cum aş fi pendula din perete... sau, poate, pentru că mă trezesc la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă...
Mai întâi simt cum mă doare liniştea, apoi zorii fără lumină... le aud scâncetul prin uşa deschisă de la bucătărie...
Ies pe balcon şi număr stelele, dacă sunt şi câte apuc până ameţesc... mă goneşte pustiul străzii...
Ce puţin îmi trebuie să devin euforică! Mă gândesc la cafea, ţigară şi la extazul poeziei pe care urmează să o scriu...
Ei, da, altă viaţă!
Decorul se estompează brusc şi intru în starea mea de sublim, undeva, dincolo de lume, dincolo de durere, dincolo...
Nu e un loc anume, nu se defineşte, nu are hotare, e nemărginit în gândurile mele...
Primul vers îmi atinge ochii, apoi, restul curge ca o ploaie de vară... alerg prin mine, deşi nu mai sunt eu... doar o hologramă a imaginaţiei mele... e starea de graţie care dispare o dată cu ultimul vers...
Trezirea e dureroasă, ca şi cum m-aş lovi, în cădere, de colţul ascuţit al unei pietre...
Ziua trece leneşă, banală, cu durerile care îmi smulg câte o înjurătură... mîine, măine dimineaţă devreme plec iar în locul meu de taină, pentru câteva clipe care îmi dau putere să merg mai departe...
Mai dă-mi, Doamne, un MÂINE!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ochii mei

Prin ochii mei
viitorul devine trecut.
Ce dovadă că eu sunt prezentul mai trebuie?
Lumina care îmi inundă ochii,
se pierde în adâncul sufletului meu:
nimic mai cald, nimic mai rece,
nici ploaia de vară ce repede trece
nu capătă altă formă,
alta decât cea pe care eu vreau sa i-o dau!

Închid ochii,
nimic mai există!
Printre scântei, în sinapse, se naşte un gând:
că totul meu este, crescând asimptotic,
limitat de al meu crezământ -
doar ceea ce se poate cuprinde
la umbra acestui suflet sărac.
Ostenită, se aşază ideea
că totul imită ceea ce eu am visat,
nimic mai concret, nimic mai abstract!

Chiar şi lumina
simt cu mă roagă să o trăiesc:
să-mi fie milă, să am de grijă
din ce în ce mai rar să clipesc,
căci pleoapele mele îi sunt călăul
şi o strivesc!
Mai curată, mai vie, mai caldă,
sărmana, cum să existe altfel în noapte,
altfel decât eu o pot imagina?

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeul meu juca şotron printre cuvinte

Tu n-ai văzut Creaţia, draga mea,
iar eu nu pot să ţi-o arăt,, orişicât aş vrea!

Se apropie Sărbătorile şi eu nu ştiu de ce lumea stă la rând,
de ce oamenii se ascund prin biserici,
pe lângă sfinţi pe care nu i-au văzut niciodată,
pe lângă imagini nicicând văzute, trăite.

E... Azi, mai e puţin până la ZIUA cea mare,
vecinii îmi spun că Dumnezeu stă la rând pentru mine.

Doamne, sunt orb, de nu te văd?
Unde eşti?

De printre umbre Păcatul mă trage de mână,
îs singur cu mine-n momentul răzleţ,
aş vrea să mă cert cu-ntunericul din mine,
Dumnezeu nu mă lasă şi-mi spun că sunt bun?

Vreau să mai cred în cuvinte şi-n şoapte!
Vreau să mă-mpac cu mine şi El!

Unde eşti, Dumnezeule ascuns în cuvinte?
Dumnezeule ascuns în şoptiri, unde eşti:

Când m-am trezit în aceeaşi viaţă urâtă eram biet actor
inutil,
infantil era cerul, insalubră privirea.

Dumnezeul meu juca şotron printre cuvinte.
Cum să-l întreb eu de ce răneşte privirea,
cum să-l întreb dacă nu-l doare trecutul,
cum să-l întreb dacă mai vine şi mâine?

poezie de Ioan Romeo Roşiianu din Flori(i)le poeziei (antologie Ioan Romeo Roşiianu), Editura eCreator, Baia Mare (2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Holly Kennedy: Dragă Gerry, ai spus că vrei ca eu să mă îndrăgostesc din nou şi poate că o voi face într-o zi. Dar există mai multe feluri de iubire pe lumea asta. Nu am decât o singură viaţă care este teribil de scurtă şi niciunul dintre noi nu îi supravieţuieşte. Nu am un plan... doar că e timpul ca mama să zâmbească din nou. Ea nu a văzut lumea niciodată... nu a văzut Irlanda niciodată. Aşa că o duc acolo unde a început totul între noi doi... Poate acum va înţelege. Nu ştiu cum ai reuşit, dar m-ai readus la lumină. Îţi voi scrie în curând... P. S... Ghici ce?

replică din filmul artistic P.S. Te iubesc, după Cecelia Ahern
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum imima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nespuse

N-am apucat să-ţi spun "la revedere",
Nici alte cuvinte pe care-aş fi dorit să le auzi;
Ar fi trebuit să le rostesc când am avut şansa,
Dar am crezut că-o să-mi fii alături cât vântul bate-n duzi.

Mi-a trecut timpul fără să îţi fi spus
Cât de mult ai însemnat tu pentru mine;
Ar fi trebuit s-o fac, dar am crezut că-ţi este clar
Şi acum chiar nu ştiu cât ai înţeles de bine.

Când îţi vorbesc în rugăciuni, din noaptea asta grea,
Aş fi-încântată dacă vorbele-mi urechea ta le-ar auzi;
O, cum ţi le-aş mai spune astăzi dacă aş putea,
Dacă-aş mai avea norocul să fiu cu tine-o zi.

Poate-au fost cuvinte pe care şi tu voiai să le rosteşti
Şi care-au rămas nespuse, deşi tu le-ai gândit;
Dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna,
Aşa cum şi tu ştii că te-am iubit.

Să spunem, prin urmare, tot ce-n suflete simţim
Căci ziua cea de mâine se poate să nu vină;
Rosteşte-acele vorbe astăzi cum le simţi,
Nu pierde şansa de-a-împărtăşi lumina din lumină.

poezie de Pamela Hall, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârşit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*

în casă
îngerul de lumină şi-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alţi ochi ferecaţi în stele

*

o să-ţi adun cuvintele - şi cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*

viaţa ta s-a scos la mal -
iar tu ai păşit desculţ la capătul lumii fără să mai priveşti înapoi
cu inima subţire,
patul muşcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar ştim că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simţi când se apropie şi ai aşa un gust de o despărţire sinceră
îţi simţi viaţa apăsând, mai aprinsă către sfârşit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
şi brusc nu mai poţi trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă să rănească cu blândeţe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereţi care să se dărâme

*

şi te întinzi între lacrimi şi începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le laşi întru totul
ochii îţi cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum aşa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alţii vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată şi dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeaşi masă cu poeţii
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur şi nedesăvârşit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărţi inutile

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian acceptă ajutorul oferit de director; îl prinse de mână şi se ridică în picioare. Directorul aşeză plicul cu pricina pe o măsuţă. În acel moment, privirea flăcăului se opri ţintă asupra acelui plic; brusc simţi că totul cade, se prăbuşeşete, de deasupra, de dedesupt, cu sau fără el, ori peste el; nimic în jur nu mai avea nici un sens. Brusc, ochii i se umeziră; până atunci se abţinuse, acum nu mai reuşise. Cum adică?! Ea, tocmai ea, îl reclama? De ce ea?! Simţi că se clatină, sau nici el nu ştia sigur ce anume. Totul era instabil; îşi pierdea echilibrul... Era derutat. Noroc cu directorul, aflat în apropierea lui; îi oferi un punct de sprijin.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!