Maestrul Sengai

Sătul că-n meditaţii nu află vrun răspuns
Şi cele neştiute rămân de nepătruns,
Kazuo pe maestrul Sengai îl luă la rost:

"Cât mai durează drumul strădaniei anost?
Când voi afla în fine temei şi dezlegare?
E zenul o cascadă cu ape circulare,
Un râu care se-ntoarce la vechiul său izvor
Şi propria sa apă şi-o bea ameţitor.
De ce îşi mai roteşte oglinzile-n zadar,
Râu fără de vărsare şi fără estuar?"

Maestrul însă-i spuse: "Lasă-l să curgă-aşa,
Făgaşul numai astfel şi-l poate învăţa."

Trei zile mai încolo, Kazuo supărat
Pe hâtrul său maestru îl luă la depănat:

"De ce nu-mi spui din prima Secretul, dacă-l ştii?
Cireşilor din templu le torni izvoare vii,
Bonsaii se desfată când zilnic se deschide
Sub mâna-ţi paravanul spre zările limpide.
Numai pe mine-n beznă mă laşi mereu să cresc
Şi-n negura simţirii scânteia s-o găsesc. "

Bătrânul însă-i spuse cu ochi blânzi şi senini:
"Nu poţi planta puietul, de-i fără rădăcini."

Trecură după asta trei zile foarte grele,
Kazuo nu dormise în niciuna din ele,

Maestrului îi spuse: "Ci gata, mi-e de-ajuns,
Sunt încolţit de taine ce par de nerăspuns,
Ca într-un joc de go, după o luptă-ntreagă,
O piesă ce nu-i albă, dar parcă nu-i nici neagră.
Cum să-mi găsesc pătratul, când toate-s ocupate
De două mâini duşmane ce veşnic se vor bate?"

Bătrânul îi răspunse, din sera pentru fluturi:
"De tabla este plină, e bine să o scuturi."

Şi mai trecu pe urmă aproape-o săptămână,
Kazuo cu mânie luă sabia în mână
Pierzându-şi într-o clipă întreaga lui răbdare.
Îl prinse pe maestru de gât, vorbindu-i tare:

"Arată-mi care-i Calea, bătrâne derbedeu!"
Îi spuse: "Totdeauna a fost sub nasul tău."

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce îi povesti că este zână măiastră, că îl îndrăgostise de când îl văzuse la vânat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică era ea, şi daca nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pământ, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dânşii şi că tot ce ea făcuse era numai pentru dragostea lui. După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgându-i şiroaie de lacrămi din ochi se întoarse... Dete drumul cărucioarei şi rămase lângă fiul împăratului, carele în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-ale împărăteştile şi după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc şi astăzi daca nu vor fi murit.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul spuse mă-sei, dară ea nici acum nu putea să crează că este băiat. În cele mai de pe urmă, zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă o-ncercare; zise fiului său să ducă pe Făt-Frumos în cămara cu armele, să-l îmbie să-şi aleagă ceva de acolo şi, de va alege vreo armă din cele împodobite cu nestimate, să ştie de bună-seamă că ea este fată. După prânz, zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. Aci erau rânduite cu meşteşug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aşa, fără podoabe. Fata împăratului, după ce se uită şi cercetă mai toate armele, îşi alese o sabie cam ruginită, dară cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi spuse zmeului şi mumei sale că a doua zi vrea să plece. Când auzi muma zmeului ce fel de armă îşi alese, se da de ceasul morţii că nu putea descoperi adevărul. Ea spuse fiului său că, deşi pare că este băiat după apucăturile lui, dară este fată, şi încă de cele mai prefăcute. Dacă văzu că n-are încotro, merseră la grajd şi-i dederă pe Galben-de-soare. Şi după ce-şi luă rămas bun, fata împăratului îşi cătă de drum.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar nebunii mai aleargă

Viaţa doamnă nu-i aşa cum vrei
Să mergi cu sacul la umplut
Un obuz ca un abuz
Va cădea mâine la trei
Şi-ai să vezi că din tot vraful
Se alege numai praful
Şi pe nimeni n-a durut
Şi-o s-o luăm de la început;
Viaţa doamnă e o luptă
Fără milă, fără legi
Şi nu ştii cu ce te alegi
Că e zilnic mai abruptă:
Fiecare pentru sine
Lasă în urma lui cadavre
Şi frumoasele palavre
Numai cât să-i fie bine;
Poţi să suferi, poţi să speri
Jinduind la primăveri

Doar nebunii fără scuturi
Mai aleargă după fluturi
Cât mai poate fiecare
Şi se îmbată de culoare!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebându-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întâmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ. Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el când venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toată megieşia se vaietă de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi îi aduse un merişor frumos la vedere. Făt-Frumos priimi merişorul şi-l băgă în sân, apoi, luându-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătând desişurile pădurei, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre. Cercetă prin cetate şi se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maestrul este uşa spre dincolo.
Iar Dincolo există în unitatea organică, în comuniune, în contopirea, în topirea maestrului şi a discipolului. Este cea mai înaltă formă de iubire. Este cea mai profundă rugăciune, cea mai profundă recunoştinţă şi cea mai extatică,, experienţă,, disponibilă conştiinţei umane.
Maestrului îi lipseşte ceva când este singur, este ca un ocean, în care nu se topeşte niciun râu. Un discipol este cu siguranţă doar un nimeni fără un maestru. Cu un maestru el devine întreaga existenţă. Ambii sunt împliniţi într-o unitate.
Şi pentru că această unire nu este a trupului, nu este a eului, ci a ceea ce este dincolo de minte în tine, este posibil să o atingi şi să nu o pierzi niciodată. Dragostea este mereu în sus şi în jos, un moment vesel, un alt moment trist, dar dragostea despre care vorbim - iubirea între două spirite, între două fiinţe - doar începe, nu se termină niciodată.

citat clasic din Osho
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete. Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi spuse...

Îmi spuse: « Nu poţi să ştii când vine....
de ce nu faci puţină ordine?
Nu poţi să ştii când te găseşte
poate e-n tine, poţi şti...
Nu poţi să ştii cum arată...
Si dacă e o pasăre, care înoată fără s-o vezi
prin aer şi trece chiar prin tine
şi nu are nimic înfricoşător, ci doar un răcnet
la sfârşit, când
cei ce rămân în urma ta l-aud... »

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hotărâră ca să nu se mai desparţă şi să rămâie să-şi mănânce amarul împreună. Nu trecu mult după asta, şi baba spuse unchiaşului că se simte îngreunată. Aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bucuria unchiaşului când auzi d-o asemenea veste bună. Umbla de colo până colo de bucurie şi nu mai ştia pe ce să puie mâna şi ce să facă. Şi aşa trecură zilele una după alta până la nouă luni, când baba, cu ajutorul Maicii Domnului, născu un dolofan de copil, de drăguleţ, şi cu o carte în mână. A treia seară când veniră ursitoarele, se întâmplă ca unchiaşul să fie deştept. Pe dânsul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, şi de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umblând pe lângă babă ca s-o îngrijească şi s-o caute la boală. D-aia şi când veniră ursitoarele, el nu dormea, ci sta stârcit într-un colţ, ca şi când ar fi fost Matracuca, sora doamnei. Când începură ursitoarele să ursească, el se făcu numai urechi şi auzi tot.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă dormim şi visăm

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea,
şi eu am crezut-o, pentru că devenea
mai grea sau mai uşoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.

Alergam în sus pe scările de beton
şi ea ridica din îmbrăţişarea mea
doi ochi lucioşi, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.

Privirea ei topea zidurile,
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi
nu mai eram.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

"Nouă zi, ce îmi aduci?
Numai spleenuri citadine?
De-i aşa, atunci mai bine
Fără mine să te duci!

O să mă retrag în alte
Vremuri dintr-o stinsă eră,
Şi-n nemuritoarea sferă
Voi gusta trăiri înalte.

Voi da glas prin cânturi vii
Unui timp de anvergură,
N-am nevoie de-a ta ură,
Zi perfidă care vii!"

Astfel zise biograful
Către zorii noii zile
Şi-şi vârî cu ciudă capul
În istoricele file.

Chiar atunci din cripta cărţii
O portiţă se deschise,
Braţe sfidătoare morţii
Îl atraseră spre vise.

Literele în vârteje
Îi jucau pe dinainte,
Prinse-n tainicele mreje
De imagini şi cuvinte.

Şi sub ochii lui răsare
O suită maiestuoasă
A Elisabetei care
Angliei îi fu crăiasă:

Pajii sprinteni cu pompoane
Şi cu panglice la ghete,
Puritanele cucoane,
Lorzi cu suflete poete,

Unicorni şi lei şi mâţe,
Chiar şi spiriduşi şi zâne
Se porneau vioi s-aţâţe
Mintea ce-i scăpa din frâne.

Iar pe tronul de lumină,
Sprijinită într-un vers
Sta platonica regină,
Râsul ei – un univers:

"O, ilustre biografe, cine-ar fi putut mai bine
A mea viaţă s-o redeie decât tine, decât tine?
Ci îmi pare câteodată că nici eu n-aş putea spune
Ce-am trăit în astă lume, cu mai multă-nţelepciune.
Iată de aceea, scumpe, titluri nobile-ţi acord!"
Spuse ea bătând din palme şi-l făcu de-a dreptul lord.

Dar spre seară, Mary Stuart, ce-i regină peste scoţi,
Spuse: "Tu, nechibzuite, să mă necinsteşti socoţi?
Să-ntinezi mormântu-mi tragic, lăudându-o pre ea,
Care m-au trimis la moarte? Pleacă dinaintea mea!"

În zadar cerca sărmanul s-o-mbuneze cu suspine,
Greu e să fii biograful a două rivale regine...

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie să fie fată şi că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soţie. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloşul aşa de bine cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori: la care se vor veşteji florile, acela este bărbat, şi la care va rămânea verzi, este femeie. Fata împăratului, după povaţa calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuă, când somnul este mai dulce, şi pâş, pâş, în vârful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănunchiul său de flori, luă pe al lui şi, punându-l la capul patului său, se culcă şi dormi dusă.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

Dincolo de cuvinte este iubirea.
Dincolo de cuvinte poate fi
Durerea şi fericirea.
Dincolo de cuvinte este ceva sfânt,
Când sunt spuse de cineva
Cu suflet curat şi blând.
Dincolo de cuvinte rămâne un gol imens,
Dacă sunt spuse fără rost şi sens!
Dincolo de cuvinte sunt şi lacrimi de amor
Când vin dintr-o inimă plină de dor.
Căci omul fără cuvinte nu lasă nimic!
Numai o umbră tristă pe acest pământ.

poezie de Vladimir Potlog (24 februarie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta... După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită.

Petre Ispirescu în Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească. După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.

Petre Ispirescu în Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergând ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare şi un pat de odihnă. A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrânul afară din oraş pe o câmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea. Bătrânul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor. Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrânul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul cerşetor

De-o vreme însemnată un bătrân cerşetor,
Cu hainele în zdrenţe, pe străzi încet umbla,
Şi uitându-se la lume, la grăbitul trecător,
O mâna îşi întindea, dar lumea îl ocolea.

Trecură zile în şir, pe cer nor după nor,
Iar bătrânul cerşetor, nicicum nu renunţa;
Deşi doar câte un leu zgârcitul donator,
În mână îi punea, şi-n minte îl judeca.

Şi mai trecură zile, iar frigul arzător,
Prin pieţe şi pe străzi oraşul îl străbătea.
Bătrânul aştepta ca un om mai primitor,
În casă să-l invite, şi-o haină că să-i dea.

Un om mai necăjit, un nimeni din popor,
Se-oprise lângă dânsul, zicând în mintea sa,
Şi-aşa nu am prea multe şi poate am să mor,
Am să-l invit la mine... şi chiar făcu aşa.

Pe drum mergând alături vorbind de ajutor,
Bătrânul cerşetor, păşind se transforma,
Făcându-se un înger, cu chipu-i sclipitor,
Un mesager la omul ce-n casă îl primea.

La acest sărac, la omul cu gândul primitor,
Să-l fericească veşnic, c-a vrut a ajuta,
Un cerşetor nevolnic, murdar, dezgustător,
Un cerşetor, un înger ascuns sub zdreanţa sa...

Din nou zile trecură, văd bătrânul cerşetor,
Pe stradă cum se-ntoarce şi-aşteaptă mila ta...

poezie de Florin Andronic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Aveai dreptate în privinţa lui. E un tip minunat! N-ar fi trebuit să-mi închipui că ar fi intenţionat vreodată să te îndepărteze de mine.
Maria: Aşa e, n-ar fi trebuit. Însă mă bucur că în cele din urmă ai înţeles acest lucru. Deci, sper că de acum încolo nu vor mai exista astfel de neînţelegeri între noi.
Nick: Absolut nici una, iubito! Promit. Ştii de unde veneam când am apărut la voi în navă?
Maria: N-am idee.
Nick: De la tatăl meu. Acolo m-am dus, după ce am plecat de la bordul "Vulturului".
Maria: Deci, i-ai făcut două vizite într-un interval foarte scurt.
Nick: Aşa e, însă a doua oară am ajuns acolo fără să fi avut intenţia să-l fi vizitat. A fost foarte surprins să mă vadă din nou, însă eu am fost şi mai surprins decât el, să mă trezesc acolo. Nu-mi dădeam seama cum de-am ajuns din nou în cabinetul său, atât de curând. În fine, nu despre asta vorbeam...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elefănţelul curios - poveste versificată

A fost odat' demult, demult,
În vechea Europă,
Când elefantul părea slut
Făr' de vestita-i trompă,

Un pui de elefant; Sfios
Părea printre-a lui semeni
Din fire tare curios,
Cum nu mai este nimeni.

Că întreba la nesfârşit:
De ce e iarba verde?
De ce azi pomul e-nflorit?
Şi-apoi petala-şi pierde?

De ce e cerul azuriu
Şi apa e albastră?
De ce-n pădure doar târziu
Auzi cântând măiastră?

De ce mănâncă iarbă –ei?
Maimuţele – banane,
De ce-nghit şerpii, şoricei?
De ce au cerbii coarne?

Dar într-o zi pe când trăgea
De-o salcie-plângătoare,
La crocodil se tot gândea:
"El, ce mănâncă oare?"

S-a dus în grabă – ca un mânz –
La tatăl său, pe luncă
Şi-a întrebat: "Să-mi spui, la prânz,
Nea Croco, ce mănâncă?"

"Eu nu ştiu – spuse tatăl lui –
Dar caută maimuţa;
Cum umblă ea aşa... hai-hui,
O şti ceva drăguţa..."

Dar vezi? maimuţa n-a ştiut
Răspunsul la-ntrebare
Şi l-a trimis, nimic mai mult,
La rinocerul mare.

Dar nici acesta nu ştia
De-aşa bazaconie;
Şi-a zis, în timp ce plescăia:
"Mătuşa Boa ştie;

O văd acolo, în tufiş,
Acum se odihneşte;
Dar du-te-'ncetinel, pâş-pâş...
Şi-o-ntrebi când se trezeşte".

S-a dus micuţul în vâlcea
La Boa, mătuşica;
A întrebat-o şi pe ea,
Dar nu ştia nimica.

"Să mergi cu întrebarea ta,
La fluviul mare, Nil,
Pe unde ştiu că dormita
Bătrânul crocodil...

Şi să-l întrebi pe dumnealui,
Că-i mare şi e dârz:
Don' Crocodil, aş vrea să-mi spui,
Cam ce mănânci la prânz?"

Şi uite-aşa, plecă tiptil
Spre fluviul înspumat;
Mătuşa Boa, pe copil,
În taină l-a urmat:

Căci crocodilu-i mincinos
Cum nu-ţi imaginezi;
Viclean şi foarte fioros
Pierdut eşti, dacă-l crezi.

Cînd l-a găsit, l-a întrebat
Pe crocodilul dârz:
"Mata, cel ce eşti şi lung şi lat,
Cam ce mănânci la prânz?"

Dar crocodilul cel mişel
A zis că-i surd şi gras,
Chemându-l pe elefănţel
Să facă înc-un pas.

De vreo trei ori l-a înşelat
Cu lacrimile-n glas
Pe puiul cel nevinovat
Să facă pas cu pas.

Şi după ce sărmanul ţânc
Aproape-a fost de el,
A spus aşa: " Am să mănânc
Un nas de-elefănţel..."

Aşa zicând, l-a înşfăcat
De nas pe bietul prunc;
Şi poate că l-ar fi mâncat,
Sau îl trăgea-n adânc...

Când, Boa – mătuşica lui –
De coadă mi l-a prins...
Iar nasul elefantului,
De-atâta tras, s-a-ntins...

Când crocodilul îl trăgea
De nas, pe-acel curios...
Când şarpele-l încolăcea
Mai tare, mai vârtos...

Şi cînd în fine, a scăpat
De crocodilul rău,
Plângând, se puse pe oftat,
Văzându-şi nasul său...

Că lung era – pân' la pământ...
Şi mare, gros, zbârcit...
Din nou, mătuşa cu-n cuvânt,
Pe loc l-a liniştit.

I-a spus că-n viaţă câteodat',
Chiar răul e spre bine;
Oricât ai fi de supărat,
Să ştii, trei zile ţine!

Să se gândească aşadar,
În marea-i întristare,
Cum să nu-i fie în zadar
A sa înfăţişare...

Şi uite-aşa, încet, pe rând,
Constată cât confort
E... duş să faci, pe piatră stând,
Să nu depui efort.

Pui trompa-n apă şi aspiri
Atâta apă cât
S-o-arunci pe tine – când transpiri –
Pe cap, pe trup, pe gât;

Iar pe acel ce s-ar hlizi
Râzând de nasul tău,
Tu, sau cu apă-l vei stropi,
Sau ai să-l zvârli-n hău.

De-atuncea are dragi copii
Elefănţelul trompă;
Sunt ani la număr... mii şi mii...
În vechea Europă...

poezie pentru copii de Elena Leach
Adăugat de Elena Leach
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indefinit infinit idilic

De viaţa ne va despărţi,
Să ştii, ne vom vedea prin moarte,
Când numai noi doi vom refi
Un cuplu, imortal aparte.

Iar dacă moartea va sfârşi
Idila ce-am avut-o noi,
O viaţă-n spuse o dăinui,
De cum am fost, atât de doi.

Atunci când nu vor fi nici spuse,
Că nu va mai fi cine a spune,
Vor fi tăceri, de zile apuse
Şi, stele-n cer ne vor da nume.

Poate vom fi şi după stele,
Când tot, nu va fi decât negru;
Cărbuni, un praf de păr inele
Ce ne vor prinde, în doi, integru.

Vom trece peste infinit,
Că şi-nfinit un sfârşit are.
Vom fi un punct nedefinit,
De unde tot va reapare.

O altă lume şi-un alt soare...
Pentru că dragoste, nu moare.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 aprilie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!