Simple amintiri

Copil fiind uitam toate năzdrăvăniile,
să pot face altele şi mai şi,
dar aveam uneori ghinion
cineva mă aşeza în mijlocul acţiunii
şi să vezi apoi şiretlicuri şi emoţii.

Totul se termina cu bine şi nepăsare,
plecam de acasă pe furiş,
hoinărem cu prietenii de joacă
pe râu, prin livezi ori prin vii
de nu ştia nimenu unde suntem.

Uneori plecam prin păduri,
ascultam poveştile ciobanilor,
mi se păreau pline de lucruri neştiute
şi vream să văd lupi şi urşi
în realitate, nu-mi era frică.

În fiecare zi mă trezeam devreme,
să nu-i vină vreo idee mamei,
să mă trimită cu oile ori caprele la cioban,
cel mai mult îmi plăcea să iau calul
să-l călăresc şi să-l împiedic în măgură.

Seara aduceam calul acasă,
dar eram plin de zgârâieturi şi mărăcini
rămaşi în tălpile picioarelor,
umblam peste tot desculţ.

Nu eram supărat niciodată
studiam feţele oamenilor şi le făceam porecle,
unii rămâneau cu ele
de le folosea tot satul.

Aşa ne petreceam tot timpul,
când am plecat la şcoală
era altceva,
a început disciplina învăţării
şi s-a pornit moara de apă
care învârte pietrele viitorului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Copil fiind uitam toate năzdrăvăniile,
să pot face altele şi mai şi,
dar aveam uneori ghinion
cineva mă aşeza în mijlocul acţiunii
şi să vezi apoi şiretlicuri şi emoţii.

Totul se termina cu bine şi nepăsare,
plecam de acasă pe furiş,
hoinărem cu prietenii
pe râu, prin livezi ori prin vii
de nu ştia nimenu unde sunt.

Uneori plecam prin păduri,
ascultam poveştile ciobanilor,
mi se păreau pline de lucruri neştiute
şivream să văd lupi şi urşi
în realitate, nu-mi era frică.

în fiecare zi mă trezeam devreme,
să nu-i vină vreo idee mamei,
să mă trimită cu oile ori caprele la cioban,
cel mai mult îmi plăcea să iau calul
să-l călăresc şi să-l împiedic în măgură.

Seara aduceam calul acasă,
dar eram plin de zgârâieturi şi mărăcini
rămaşi în tălpile picioarelor,
umblam peste tot desculţ.

Nu eram supărat niciodată
studiam feţele oamenilor şi le făceam porecle,
unii rămâneau cu ele
de le folosea tot satul.

aşa ne petreceam tot timpul,
când am plecat la şcoală
era altceva,
a început disciplina învăţării
şi s-a pornit moara de apă
care învârte pietrele viitorului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre prin grădini

În tălpile crăpate
aveam înfipte resturi de pietre şi mărăcini,
bine bătucite, umblam desculţ
cu durerea în carne.

În lunile calde, îşi formau o crustă
tare şi protectoare.

Eram văruit cu un praf gros;
pe prispa casei,
mă aştepta covata cu apă şi săpunul,
dar crusta doar se înmuia, nu dispărea.

De cum dădea căldura în inima primăverii,
începeau să se coacă fructele;
le mâncam cu plăcere până toamna târziu,
pe cele mai bune, indiferent
unde şi ale cui erau.

Sudoarea de pe frunte era totuna cu cerul
pământul, cărărui numai de copii bătute.

În serile târzii până-n noapte,
era sfatul, modul de a ne răcori
de bucuria tentativelor reuşite
ori cu scopuri de a pune altele la cale.

Numai câinii mai puteau fi periculoşi
când alunecam, umbre prin grădini,
cu graba aceea să nu întârzii
şi să se trezească cineva nepoftit.

Altfel, ne adunam toţi copiii;
de multe ori, cu degetele sângerânde,
făceam ceva pe ele, le legam cu frunze de patlagină
şi aşteptam o nouă zi mai bucuclaşă.

Doamne, parcă nici acum nu s-a terminat copilăria!
Doar satul a fost mutat altundeva,
de nu-l mai recunosc...

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe gânduri

ne stingem în foc
unii pe jeratic încins
alţii pe paie aprinse
şi cei mai mulţi în cuvinte

ne întrebăm ce se va întâmpla
când focul va fi cenuşă?
unul s-a găsit că-i nevinovat
nu-l credea nimeni
eram vinovaţi din naştere

foamea ne paşte pe orice vreme
cu nelinişti şi arţag
nu-ţi mai vine să cânţi
nici din obişnuinţă

când eşti frustrat
îţi fug din cap gândurile
cum se duc copiii la joacă
niciodată nu-ţi aminteşti amănuntele
până nu te loveşti de ele

cel mai des drumurile-s înfundate
numai pe câmp suntem răsfiraţi
fiecare cu iarba lui
pe care o coseşte singur
nimeni nu ştie dar fiecare vrea
ca munca să fie a lui

deseori mă gândesc numai la mine
mă privesc în oglindă
trec peste prag
dispar în spatele zidului
ca unul care-l propteşte
şi se strecoară-n noapte

dacă mă caută cineva
ori mă bucur, ori mi-e frică
cum îi era lui tata când primea o scrisoare
de acasă

şi tot a primit una de moarte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu am furat

mergând pe stradă uneori tragi cu urechea, furi secunde din viaţa cuiva şi uiţi
citeşti o carte şi te regăseşti printre pagini, printre cuvinte şi vezi că un cuvânt se lipeşte de tine
aşa cum numai un cântec se mai ascunde printre cute de memorie şi nu-ţi dă pace

când eram copil mi-am dorit şi eu o hoţoaică să fur caise
dar ori era prea înalt gardul, ori hoţoaica era prea scurtă ori eu o uitam prea des
cert e că amintirea nereuşitei mă bântuie. eu de ce nu pot să fur?

la şcoală făceam şi eu copiuţe, copiam de câte două, trei ori
rezumatele, formulele şi ideile până când copiuţele deveneau inutile şi scriam liber
dar în ochii colegilor eram omul care avea copiuţe clare, nu tocilarul

mi-am propus să fur inima câtorva fete dar multe din ele nu aveau.
o păstrau acasă în loc sigur departe de ispită
iar cuvintele mele zăceau aruncate care pe unde

acum nu mai fur. nimic. am obosit să aştept. am obosit să sper
ciudat e că nimeni nu vrea să fure de la mine cu toate că am atât de multe cuvinte
ce riscă să cadă în uitare

eu fur, tu furi, noi furăm, ei fură... întreaga viaţă am fost furat fără să pot acuza pe cineva

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi ea nu mai eram

Ea îmi strânge dorinţele în palmele asudate
şi gâdurile se cuibăresc sub streaşina pieptului
marea în care se scaldă e jovială
are bucuria soarelui căzut în ape
şi aşteptarea i se pare prea lungă
cât o noapte de singurătate
când oraşul îşi închide porţile
şi străzile rămân pustii.

Dimineaţa când oraşul se trezeşte din somn
ea porneşte să vadă ce s-a întâmplat.

Era ziua cu foi volante aruncate pe podea
şi ea observat că sunt nescrise,
eu nu mai eram
plecasem devreme să o caut
şi ea nu era nicăieri.

Nu ştiu unde s-o caut
acasă n-a mai venit
ori poate eu am uitat unde are casa.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Planuri

câmpul era azi ca o imprimantă
de ultimă generaţie
doi cocoşi veseli şi verzi
umblau prin ochii mei
ca şi cum nu s-a întâmplat nimic

iar eu aveam planuri mari
cu câmpul acela
şi cu zgomotul lui verde abrupt
aveam de gând să-l dezbrac
de toată splendoarea
şi să-l iau acasă la mine

să-l pun covor în mijlocul camerei
să spun o rugăciune
în mijlocul sufletului
şi să-l salvez de dăunători

dar nu s-a întâmplat nimic
pentru că nu era azi primăvara aceea
timpurie în care cocoşii
se trezeau foarte devreme
şi anulau raţiunea
sau orice echilibru profetic

era doar o zi de toamnă
în care totul se liniştise
iar lumina ieşea dintr-o poantă
în trupul meu de femeie
cu norii în cap
(nu cu capul în nori)
iar câmpul era unul magnetic

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă-întorc în timp şi-mi amintesc

Mă-ntorc în timp şi-mi amintesc
cum am trăit şi cum trăiesc.
Mergeam la şcoală cu opinci,
alergam, căzând pe brânci,
să nu sune clopoţelul
că-ntârzie băieţelul.
Nu vroiam să pierd
rugăciunea ce o rosteam.
Îmi plăcea mie să cred
că pe Isus îl vedeam.
După cursuri, tot la fel,
ne închinam în rugăciune,
crezând că poate astfel,
vom primi note mai bune.
Înainte să plecăm
acasă la fiecare,
nu trebuia să uităm
ca să cerem îndurare
pentru greşelile de peste zi,
ce le făceam fiind copii.
Pentru grija ce ne-o poartă
Domnului îi mulţumeam.
Ne închinam încă o dată
şi ce mult ne bucuram!
Aşa era ziua de şcoală,
aşa eram copil odată.
Pentru noi era o fală
viaţa care ne-a fost dată.

poezie de Dumitru Delcă (16 decembrie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cursa

Poeţii în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiţi de ei înşişi, de acest strat negru, de smoală
Cu care se lipesc de alţi oameni, şi tot aşa
La rândul lor oamenii îşi lipesc fisurile între ei
Cu aceeaşi tristeţe caldă, domoală
Pe care o vezi uneori deasupra caselor
Ca un şoim în căutare de pradă
Şi te întrebi, oare de ce în ziua mare
Se închid toate ferestrele, gândurile
Cad din cerul gurii forjat, înţepenit
De fiecare dată se întâmplă la fel
Deşi ştii lecţia foarte bine, tot cazi
Şi tot cazi în mintea ta ca-ntr-o ţesătură
Făcută din propriile vene
Care te-aruncă în sus, în jos ca pe un acrobat
La ultimul număr de circ

Şi cu toate astea nu ar trebui să vorbesc despre poeţi
Dar ei totuşi există, în carne şi oase, la fel ca efemeridele
Stau cu anii în mâl până într-o zi când nu mai pot vorbi
Maxilarul le e blocat de propria frumuseţe
Viaţa le oferă apoi doar câteva ore să iubească
Câteva ore şi atât, în rest poeţii sunt oameni în carne şi oase
Toată ziua nu fac decât să se ascundă de urâţenia lor
Sub pielea marilor oraşe

Şi eu am fost îndrăgostită de un poet...
După ce pleca obişnuiam să-i port cămaşa prin casă
Mergeam desculţă, poate ca vecinii să nu-mi audă paşii
Care trosneau a corp uscat, bolnav, şi nu-mi plăcea
Să creadă că deja-l locuiam de sus până jos
În cămaşa lui eram ca-ntr-un fel de penitenciar
Şi-abia acum îmi dau seama, el ştia de la bun început
Şi lăsa cursa asta deschisă la nasturi să intru de bună voie
Ca-ntr-un cuib alb, imaculat, fără greşeli
Toată ziua nu-mi era foame, nu-mi era sete, tot ce voiam
Era să-l văd pe fereastră venind cu pâinea sub braţ
Cămaşa-mi pătrunsese adânc până-n oase, ningea uşor
De câte ori îl îmbrăţişam ne făceam de omăt
Şi-acum iată-ne aici în toată splendoarea
Topiţi, împroşcaţi pe foi
Iar rândurile astea nu sunt decât
Nişte vreascuri, lemne, buşteni
Din care încerc să fac un stăvilar să-l pot opri
Să-l pot opri şi atât

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Finch: Problema este că ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. De aceea am mers aseară la Larkhill.
Dominic: Dar nu era prevăzut.
Finch: A trebuit să îl văd. Nu mai era mult. Dar când am ajuns acolo mi s-a părut ciudat. Am fost cuprins deodată de sentimentul că totul se leagă. Era ca şi cum aş fi putut să văd totul, un şir lung de evenimente care se întindeau pe tot drumul de întoarcere spre Larkhill. Simţeam că pot vedea tot ce s-a întamplat si tot ce urmează să se întâmple. Era ca un tipar perfect, ce mi se înfăţişa. Şi am realizat că suntem cu toţii o parte din el.
Dominic: Prin urmare, ştii ce va urma?
Finch: Nu, a fost o presimţire. Dar pot ghici. Cu atâta haos în jur, cineva o să facă un pas greşit. Şi când o vor face, lucrurile vor lua o întorsătură urâtă. Şi atunci Sutler va fi forţat să facă doar ce ştie el să facă.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Sunt eu de vină, mamă,
Sunt eu de vin-acum?
El m-a-ntâlnit odată
În zori de zi pe drum;
Glumind m-a strâns de mână,
Şi ce-i dacă m-a strâns?
Sunt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plâns?
Era să-l las, măicuţă,
Cu gluma şi să tac,
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac?

Şi tot pe mine, biată,
Şi vină, şi ponos!
Eram chemaţi la nuntă
Şi n-aveam brâu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat,
Şi ce-i un brâu? Şi-n urmă,
Eu nici nu l-am rugat,
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de râs în lume?
Ori ce era sa fac?

De ce-mi arunci tu vină,
Tot vină cu păcat?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tată,
Şi-i vesel, sănătos?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos,
De bine când mă-ntreaba,
Eu cum era să tac?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era sa fac?

Şi-acum întreaga vină
Pe mine tu o pui!
El m-a-ntâlnit pe punte
Şi ştii tu felul lui;
M-a strâns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta.
Te zbaţi, dar tu esti slabă,
Şi puntea toată sloi;
Cădeam, fereste Doamne,
Sub ghiaţă amândoi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul

n-aveam cum, n-aveam ce
ploua cu dureri şi tăceri
strivit de pereţi, meu goi, mereu reci
priveam pe geam, uneori
cai liberi în ploaie
cădeau întrebări
eu plecam spre ziua de ieri
căutam cuvântul rătăcit în noroi
era târziu, era noapte în noi
tu plecai, eu vegheam, mă vegheam
se întorceau sturzii acasă
căutând zadarnic a lor casă
încă visam prin şiroaie de ani
ploua în spitale,
cu puroaie, feşi murdare, gunoaie
spitale urâte, spitale bolnave
sângele curgea pe pereţi
printre linii venoase centrale
era greu, mi-era rău, dar cine eram eu
n-aveam cum să mai plec
eram o aripă ruptă într-o tragică lume
vioara plângea într-un colţ
lumina uitase să fugă, se izbea de un geam
nu'i nevoie acum la plecare de mine
dar unde e ea
ningea cu tăceri
eu zăceam, aşteptând să mă chemi
vroiam să plec de aici şi nu mai veneam
renunţasem la tot
obosit într-un spital pentru toţi
eram mai bătrân decât data trecută
treceam şi plecam dintr-o stare în altă poveste
la final, o figurină sângerândă de lut
aruncată pe jos, într-un colţ, ireal, de spital

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi vânătorul

- Gar, gar, gar
Şi lasă-mă în pace!
Ai venit la mine iar,
Acasă, nu ai ce face?

Mâncai boabe de la tine
Acum vii să mă împuşti.
Nu ţi-e milă, nici ruşine
Pentru ce tu mai trăieşti?

Acasă mănânci friptură
Şi vii să mă necăjeşti.
Cu curcani în bătătură,
De ce, omule, mă goneşti?

Porumbul este al meu,
Să pui la el tot anul,
Vezi-ţi de iepurele tău
Şi nu face pe duşmanul.

- Ce spui, cioară blestemată?
Ieşi afară din tufiş!
Să vorbim şi noi odată,
Nu hoţeşte, pe furiş.

Am lucrat câteva zile
La arat şi semănat,
Acum te văd pe tine
C-ai venit la recoltat!

Buum... s-a auzit odată,
Urmată de o dâră de fum,
Cioara a zburat îndată,
Văzându-şi de drum.

Supărat foc îşi zice
Lasă, că ţi-o fac eu...
Dă la cai câteva bice
Şi se tânguie mereu.

Când a ajuns acasă
De soaţă era aşteptat,
Cu friptură şi vin pe masă,
El însă mereu supărat.

I-a vorbit despre porumb;
De ciori fiind mâncat,
Să-l împene cât mai curând,
Să fie un lucru descurcat.

Să ia cu ea şi nişte sare
S-o presare la fiecare cuib
Una câte una moare
De nu se mai văd prin crâng.

- Am înţeles, vânătorule dibaci
Că au râs ciorile de tine,
Ştiam eu că eşti cârpaci
Aruncă ţăcala mai bine.

Ori ţi-o atârn eu în cui,
Şi-ţi pun ţoiul la vezeală
Să bei, dar să nu spui
Că te-a păcălit o cioară.

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Josiah Tompkins

Am fost cunoscut de toată lumea şi foarte mult iubit,
Bogat, conform standardelor recunoscute
În Spoon River, unde am trăit şi muncit.
Aici eram acasă,
În pofida faptului că toţi copii mei au plecat departe –
Căci acesta este rostul vieţii – toţi, mai puţin unul.
Băiatul cel mic a rămas acasă
Pentru a fi sprijinul meu la bătrâneţe,
Şi cosolarea mamei sale.
Apoi, eu am început sa devin tot neputincios, iar el tot mai puternic;
Şi nu mai era de acord cu mine in privinţa afacerilor,
Şi soţia lui spunea că sunt o piedică pentru el;
Şi şi-a convins mama să fie de partea lui,
Şi tot aşa până când mi-au dat lovitura finală, încercând să mă mute
În casa unde copilărise ea, în Missouri.
Astfel o bună parte din averea mea s-a pierdut –
Oricum, îmi făcusem testamentul chiar înainte să se fi întâmplat asta,
Aşa ca n-a putut profita prea mult.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În satul copilăriei

În satul copilăriei îţi ieşeam mereu în cale,
eu eram paznicul viei, tu îţi făceai drum pe vale.
Tremuram de bucurie, aşteptam să vină-amiaza
şi te invitam în vie: vino că s-a copt teraza!
Era ora bucuriei, peste ziuă cea mai faină,
aşezat în capul viei te-aşteptam să stăm de taină.
Veneai rumenă, vioaie, pas sprinţar ca de gazelă,
pe arşiţă ori pe ploaie, tremurândă ori rebelă.
Nu te-nfuriai pe mine, ci pe cei rămaşi acasă,
ce-ţi ziceau că nu e bine să pleci la ora de masă.
Dar nu-ţi mai ardea de foame, aveai în stomac buline,
ale dragostei frisoane te-ndemnau să vii la mine.
Să stăm gură lîngă gură, trupurile-mpreunate,
hoţii strugurii mi-i fură, dar nu-mi pasă: am de toate!
Mâncare şi băutură, pentru mine tu eşti toate,
pupături, tăvălitură, fără astea nu se poate!
Şi ne ostoiam plăcerii, de nimic nu aveam frică,
ne prindea amurgul verii: tu Ileană, eu Petrică.
Aşa ne strigau vecinii ca să ne ghicească locul,
dar tăceam chitic, iar câinii lătrau să nu-mi pierd norocul.
Dar toate au cumpătare, te-ai ferit să nu se ştie,
când ai crescut fată mare n-ai mai vrut să vii la vie.
Iară eu, plecat de-acasă, drumurile mă îmbie,
viaţa-mi vrea un rost, că-mi pasă, nu rămân paznic la vie.
Căutam să-mi ieşi în cale în satul copilăriei,
dar nu mai veneai pe vale, culesesem rodul viei.
Iar acum, la gura sobei, eu bunel şi tu bunică,
Ne-amintim povestea vorbei: tu Ileană, eu Petrică.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut parte de o educaţie spartană. Nu aveam voie să întârzii seara după o anumită oră şi trebuia să iau note mari. Acasă aveam tot ce îmi trebuia, dar nu eram răsfăţat. Dacă îmi doream ceva, trebuia să muncesc. Mama mă punea să dau cu aspiratorul, să pieptăn ciucurii de la covor (activitate care mă enerva la culme!), să duc gunoiul... Tot eu eram responsabil cu încărcatul sifoanelor.

citat din Cătălin Botezatu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori e frumos

dincolo de margine începe hăul
n-ai nevoie să porneşti spre el
nici eu nu te îndemn

lumea noastră e dincoace
răzbate cu greu prin straturile cunoaşterii
şi tot rămâne în urmă
ruptă de realitate

se deschid porţi închise cu zăvoare nevăzute
tot ce ştim se constată relativ
viaţa n-are control
nepăsarea este mare
totul se-nvârte în jurul avuţiei
şi ea se dobândeşte de la cei săraci cu duhul

uneori e frumos
fiecare îşi are steaua şi Dumnezeul său
pe care le invocă mai des ori mai rar
le aşează în suflet
şi odihneşte-n rugăciune

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec despre frică

despre păcatele îngerilor nu a vorbit nimeni până acum
dar cred că şi îngerii mai păcătuiesc, altfel de ce le-ar mai fi frică uneori
scuturându-şi aripile de zăpadă?

copil fiind îmi era frică de întuneric, de greutatea lui
mă gândeam că dacă se rupe aţa care-l ţine în tăria nopţii
o să cadă şi-o să mă strivească

dar întunericul s-a strecurat în suflet şi nu l-am mai simţit apăsător
mai apăsător mi se părea un sărut strivit
şi de teamă, mai mult îl furam decât să-l dospesc

şi din sărut în sărut am suit dealul Golgotei
şi viaţa se strâmba la mine arătându-şi feţele ascunse
dar cine să se mai sperie de viaţă când moartea cerşeşte din uşă în uşă?

acum mi-e frică să-mi mai fie frică
de câte ori apare frica mi se întâmplă câte ceva. aşa că
mai bine n-o bag în seamă. mai bine trăiesc. moartea oricum o să mă găsească.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde fugi copilărie

Când prindeam o zi frumoasă,
Doamne, ce mai alergam!
Plecam adesea de-acasă,
Nici-o treabă nu aveam.

Câmpu-ntreg îl colindam
Printre lanuri de porumb.
Socoteală nu dădeam.
Ne bucuram aşa de mult!

Când era porumbu-n lapte
Uitam de masă, de tot.
Aprindeam focul în noapte
Să mâncăm porumbul copt.

Din cenuşă îl scoteam.
Ne făceam negri pe gură.
După ce ne săturam
Simţeam somnul cum ne fură.

Era noapte răcoroasă,
Stelele luceau pe cer,
Cam târziu veneam acasă,
Ne culcam pe lăvicer.

Încet, încet somnul venea
Fără vise, liniştit.
Cu grijă mama ne-nvelea
Când vedea c-am adormit.

Doamne, câtă bucurie
Era în viaţa de copii!
De ce pleci copilărie?
Oare la noi, mai revii?

Unde fugi copilărie?
Dece iei cu tine tot?
Dacă vrei îţi dăm simbrie
Numai să rămâi pe loc.

poezie de Dumitru Delcă (8 noiembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podul de piatră

E o punte care se aruncă singură peste apă
îi place să zburde peste râu. Nu pot
trece pe ea, dacă se aşează singură.
Nici unui rîu nu-i foloseşte. Valurile
o privesc cu suspiciune, nimeni n-a pus-o acolo.
Arinii o văd ca pe un obstacol în cale
şi aşteaptă mână de om
să-i cioplească într-un pod ca lumea.

Satul din care sunt nu vrea să mă ştie,
nu-i arde de nimic în aceste vremuri.
Rămân acasă cu gândul că am destul
sat în mine şi nu-mi mai trebuie altul.
Până se va face un pod de piatră,
podul ăsta îl visez de copil.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (28 mai 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş fi fost un copil fricos, ori dacă nu m-ar fi lăsat să umblu singur, n-aş fi avut toate aceste senzaţii. Nu-mi pot explica cum mă lăsa mama mea să umblu singur, ea care mă păzea iarna să nu stau aproape de geam. Probabil că ea nu ştia pe unde mă duc. Credea că-s prin grădină, ori pe drum. Cred că eu ascundeam plimbările mele. O singură dată am fost pedepsit, când am venit acasă plin de colb pe mâini şi pe faţă, căci mă jucasem în colb cu băieţii de ţărani. Mama mea m-a ocărât atunci foarte tare. (Mai târziu, când eram de vreo 8 ani, la altă moşie, tot pentru petrecerea mea în colb cu băieţi de ţărani, tatăl meu m-a bătut -- singura dată când am fost bătut.)

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!