Regrete seculare

Ne-am intersectat la ciocnirea anotimpurilor,
nu era un capriciu,
nevinovaţi cuceream capela zbaterii noastre
în lumina portocalie a semilunii la perigeu
Clipe minunate treceau printre îmbrăţişări candide
confiscând felii uriaşe din puritatea faptelor noastre
împărţite cu porţiile predestinate nouă
Înfioraţi nu puteam să dăm înapoi mângâierea vorbelor blajine
Şi-n fiecare clipă ne înălţa şi proiecta apropierea lui.
Ţâşneau cuvinte într-o baie caldă de culori ireale
catapultate din trambulina cerului
proiectând castitatea într-o credinţă invizibilă
lăsând praful ceţos să dividă scena în două părţi inegale.
Emanam curenţi hipnotici unul către celălalt alergând în cerc
exact ca doi copii captivi poruncii milenare
ne stăpânea o singulară şi inimitabilă fericire!
După aceea a început zbuciumul dezastrului nostru...
ne ceream iertare pentru vina de a fi păcătuit în spaţii plauzibile
ne loveam fără milă cu biciul părerilor de rău
ne încurcam singuri aruncându-ne afurisenii personale
ne ostracizam nemiloşi oboseala spiritului hăituit
ne certam de vini intersectate
ne blestemam obosiţi aspiraţiile încurcate
ne nimiceam cu anatema jertfelor pline de cusururi
ne autoflagelam pioşi dar furioşi în egală măsură
pentru vina de a fi avut inspiraţii divine.
Nu aveam timp de auto-compătimiri succesive
credeam că lumea se sfârşise pentru noi!
Însă visul nu ne-a lăsat singuri şi ne-a unit
într-o curioasă şi suspectă comuniune tocmai în luncă
lăsând lumina întunericului să se destrame lent
în urma secolului următor.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort. Odă luminii

Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Şi caldă erai, mai caldă decât noi...
Lumină topită în noroi!

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis
rece,
şi timpul a trecut mai lent
aşa cum totul trece
prin noi,
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis...
Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Te-am avut, te-am pierdut
şi-n ceruri răsare o umbră –
e noaptea noastră,
a celor pustiiţi.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Sus... departe încă...
Mâna ta se stinge în picături de ceară
şi-mi străpunge grumazul
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Şi din căderi învaţă apa
să urce până la nori
în noaptea nopţilor, adâncă.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul iubirii

venise iarăşi toamna
eu încă scriam în vară cuvinte moi
iar în iarba verde
ne jucam, doi copii, amândoi

rătăceam, privind cum se scurg anotimpuri
venise-i de mult
într-o noapte globală
fiinţă în nefiinţă în doi

eram doi într-un gând
înnoptam aiurea prin parcuri
îmbrăţişări ireale, săruturi furate
rătăcind pe aleile toamnei în doi

treceau trecători pe stradă
venise şi clipa
uitasem de ea
eram singuri cu noi şi cu ea

eram un copil pe o bancă
veşnic timid
priveam către tine
oftând

se scuturau pe alei toamne letale
ştiam că vine iarna
ştiam că ninge în munţi
mă priveai zâmbind pe o rază de stea

dacă tu n-ai veni
eu pe cine aş iubi
atunci, jelui-m-aş cerului în vatra pământului
despre tine, despre mine

dacă tu m-ai privi încă o dată
eu pe cine aş avea
dacă te-aş iubi doar o dată
tu cu cine ai fi

erai pură, fierbinte
pielea ta mă ardea
sugera o chemare
ea, era ea

te priveam dezbrăcată
de gânduri, dureri şi de toate
cerul zâmbea
erai stea, doar a mea

mă săturasem să mor în fiecare iarnă
iar la sfârşit să fiu din nou damnat
trecuse cruda iarnă
topind zăpezile din noi

păstrasem în palmă
un mugur de suflet
va veni o primăvară târzie
pentru noi amândoi

te strângi între gene
când te frâng din mine
mă chemi, mă dai
dar ochii tăi, cui îi dai

cobori caldă felină noaptea în parc
mă întreb
de ce eu, dacă tu
dacă tu, atunci eu

au trecut clipe, zile, ani

trăim acum în labirint de suferinţe
am sfâşiat în zori veşmintele dintre noi
ce trist a fost, eu căutam un doi
dar cine azi mai suntem noi

te-am iubit, femeie
de ce-ai plecat atunci
lăsând în urmă lacrima şi dorul
şi mă întreb, cine suntem astăzi noi

şi plecai femeie, plecai
lacrima la sân îţi ajungea
păşesc pe cioturi de gând
căutând un pas către noi

acum, singuri amândoi
printre lacrimi, femeie
te-am mai sărutat o dată
la final

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul ne-a unit

Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă.
Când frunzele cad alene de pe ram,
Când fierbe vinul în butoaie
Şi soarele răsare din ce în ce mai rar la geam.

Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă,
Într-o seară ca din poveşti.
Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă...
Şi veşnic o să mă iubeşti.

Trec anii peste mine, peste noi,
Dar nu o să uit ziua cea de toamnă.
Când am jurat să fim în doi
Şi tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă.

Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit,
Dar dragostea noastră ne ţine împreună.
Poate destinul ne-a unit,
Ca să facem lumea puţin mai bună!

poezie de Vladimir Potlog (30 octombrie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul

Am construit un zid negru pentru spaţii albe
Ca două lumi diferite în care tu şi cu mine
Puteam trăi separat.
Era un zid intern al mizeriei umane,
Aproape invizibil din exterior.
Apoi noi am căutat cunoaşterea.
Eram bărbat şi femeie,
Dar căutam aceeşi cunoaştere.
Şi am tot căutat-o până când
Nu am mai simţit fiorul în noi,
Acel fior al iubirii.
Am căutat cunoaşterea în pofida iubirii,
Pâna când, într-o bună zi, am inţeles că
Fără iubire nu mai puteam trăi.
Cunoaşterea nu mai avea nici un sens,
Dacă deveneam cu adevărat şi definitiv
Inexistenţi.
Atunci am început să căutăm din nou iubirea
Şi am inţeles că trebuie să darâmăm
Zidul pe care îl construisem
Cu ceva timp în urmă.
Dar zidul devenise alb, iar spaţiile
Deveniseră negre.
Noi am încercat să-l dărâmăm,
Dar zidul rămânea mereu alb,
Pentru că el aparţinea doar lui Dumnezeu.
Atunci L-am rugat pe Dumnezeu să îl dărâme
Şi Dumnezeu a creat o fereastră în zid,
Ca să ne putem vedea unul pe celălalt.
Noi ne-am privit miraţi şi îngroziţi
În acelaşi timp,
Pentru că nu ne mai recunoşteam unul pe celălalt.
Şi am înţeles că relaţia noastra devenise
Imposibilă.
L-am mai rugat pe Dumnezeu să facă o minune
Şi Dumnezeu ne- a dat lacrima.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era într-o seară...

Era într-o seară-n asfinţit,
Când stele începeau s-apară,
Din al tău trup neprihănit
Mi-ai dat să gust întâia oară.

Buzele-ţi dulci, fagur de miere,
Am sărutat atât de lung,
Şi-acum inima mea tot cere
La a ta inimă să ajung.

Era într-o seară când noi doi
A noastre suflete am unit,
Spre stele-am pornit amândoi,
Şi printre stele ne-am iubit.

Ca doi luceferi strălucim
Pe înalta boltă albastră,
În veşnicie ne iubim,
Şi veşnicia-i casa noastră.

poezie de Răzvan Isac (31 decembrie 2014)
Adăugat de Razvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire cuantică

Noi ne-am iubit când eram slavă,
Mister şi taine printre stele.
Eu din particule rebele,
Iar tu materie suavă

Noi ne-am iubit o veşnicie,
Chiar dinainte de-a fi viaţă.
Precum a fost lăsat să fie,
Tu profunzimi, eu suprafaţă.

Noi ne-am iubit pe când Lumina,
Era doar cuantică iubire,
Pe când voinţa şi nevina
Erau Cuvânt şi nu vorbire.

Şi ne-am iubit adu-ţi aminte
Pe fiecare stea din noapte
Ca două inimi fără minte,
Două intenţii fără fapte.

Noi ne-am iubit de când e lumea,
Chiar dinainte de-a ne naşte.
Eu întâmplarea, tu minunea
Ce într-o zi se vor cunoaşte.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge codrul

Plânge codrul şi suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat
Ne-a dat lemn să facem case,
Fluiere, viori frumoase,
Şi pătuţuri la copii,
Şi-alte lucruri mii şi mii.
Ne-a ascuns când ne-a fost greu
Şi ne-a ocrotit mereu,
Iar când am ajuns bătrâni
El ne-a pus bastoane-n mâini
Ne-a dat lemn pentru sicrie
Să dormim pe veşnicie
Şi tot el ne-a înfipt întâi
Cruci de lemn la căpătâi.
Dar noi nu-i mai suntem fraţi
C-aşa-s oamenii, ingraţi
Sunt prieteni doar la bine,
Iar la rău uită de tine.
Plânge codrul că-i tăiat,
Însă nu ne-a blestemat,
Ci se roagă către astre
Pentru sufletele noastre,
Fiindcă într-un anume fel
Vom muri şi noi cu el.

poezie de Octavian Cocoş (12 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de trei

Noi suntem doi, tu esti singura,
de-aceea te lasam sa faci ce vrei tu.
Noi iti dam doua inimi;
una o tinem in mine, cealalta o tinem in tine.
Chipul tau il facem sa semene
cu chipul nostru,
asa cum monezile sunt aidoma
celor doua apasari brutale
ale tiparului care le naste.
Noi doi suntem doua ramuri ale tale,
una izbucnita spre luna
din dragostea pentru cer,
alta izbucnita din pantecul tau
din dragostea ta pentru pamant.
Noi si cu tine am vrut sa fim unul,
dar materia care uraste adevarul
ne-a pedepsit si ne-a facut trei.
Noi suntem doi si tu esti singura,
de aceea tu ne stapanesti,
de aceea tu esti regina
pentru ca noi doi suntem la fel.
Iar un lucru aidoma altuia nu exista
decat in monotonele povestiri despre fericire.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea către un Sfânt este cum ar fi să-ţi povesteşti necazul unui prieten şi îi ceri ajutorul. Ei sunt mijlocitori, se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu; ne mai ajută, după puterile lor, lăsate de la Dumnezeu. Noi ne rugăm două minute şi ne întoarcem la grijile noastre. Pe când, ei se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu. Am citit că există două minute, în decursul celor douăzeci şi patru de ore, în care orice cuvânt şi orice dorinţe ni se îndeplinesc. În fiecare zi, sunt acele două minute, în care orice cuvânt al nostru, gândit sau rostit, are putere. Acest cuvânt poate fi spus în rugăciune, poate fi gândit într-o dorinţă, poate fi aruncat într-o ceartă. El poate fi ca o binecuvântare, dar poate fi şi blestem. Orice cuvânt, din acele două minute, se îndeplineşte. Orice dorinţă are numai două minute. Noi însă nu ştim care sunt cele două minute.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

ZIUA MINUNATA

A fost ziua minunată
A întâlnirii noastre,
Erai foarte încântată
Pluteam amândoi prin astre.

Priveam la tine încântat
Şi totodată cu aminte,
Te-am cuprins şi sărutat
Am rămas în contemplare.

Eram singuri pe Pământ
În jurul nostru un pustiu,
Plecasem pe tărâmul sfânt
Ne-am trezit într-un târziu.

Am revenit la realitate
Cu gândul la altă amintire,
Care era foarte departe
Care ne-a dus la fericire.

Stăm liniştiţi mână în mână
Ca doi copii nevinovaţi,
Dorind ca totul să rămână
Aşa cum stăm, îmbrăţişaţi.

Petia 8 noiembrie 1963

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două cuvinte banale

e o poveste
într-o zi îmi vei spune cum a început totul
eu am săpat un şanţ adânc în urma ta
şi au început să curgă cuvintele
dimineaţa mi-e teamă să calc pe podea
poate că a rămas un cerc trasat cu ochiul minţii
unde un tu şi un eu se prind într-o joacă

între două cuvinte banale
lumea noastră
iluzorie
tu cu faţa spre un capăt de univers
eu săpând şanţuri adânci
şi gustând cuvintele din carnea ta
într-o zi îmi vei spune câte cercuri am inventat
ca să ne putem atinge cu vârful degetelor

între două cuvinte banale
un tu şi un eu se prind într-o joacă
pe lângă noi trec valuri apocaliptice
războaie şi câte dezastre
dar nu avem timp să ne gândim la nimic
în lumea asta de rezervă inventată de noi
totul pare perfect
şi ne putem iubi în voie
chiar şi aşa
străini cum suntem

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea se micşorează cu fiecare zi

iar eu nu mai ştiu să aştept întâmplările fericite
nu mai pricep guduratul zorilor
latru acru la o lună din ce în ce mai albă
astup urechile să nu mai aud iarba cum se naşte
ochii mi se închid cu părere de rău
înainte ca lumea să-mi încapă într-o ultimă suflare
mă tem că o să plec printr-un orificiu strâmt şi rece
înapoi în negura de dinaintea primului scâncet

lumea asta se micşorează cu fiecare încercare de a o lărgi
şi îmi era aşa bine să o ştiu infinită
îmi era aşa bine să fiu nemuritor
încât vă cer iertare tuturor
că m-am născut într-o zi de 13
poate că e din vina mea
nu ar fi trebuit să caut măsuri pentru nemăsurat

lumea se micşorează cu fiecare zi
niciodată nu va ma fi la fel de largă
precum atunci când am deschis ochii
atunci când totul era într-adevăr perfect

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi pare rău

Nu-mi pare rău pentru surâsul mut, ascuns într-o fărâmă de regret
Nici pentru raza ce sărută iar apusul şi-mi prinde amintirea ta în piept
Nu-mi pare rău pentru seninul proaspăt, cusut pe goliciunea caldă
Nici pentru visul aninat de-o geană ce şi-a oprit vâltoarea să mă vadă.
Nu-mi pare rău pentru trecutul veşted, răpus de freamăt, dor şi exaltare
Nici pentru răsărit de gând tăcut, la margine de ţarm şi gust de mare
Nu-mi pare rău pentru cuvinte îmi stă şi-acum pe buze umbra lor
Nici rugăciunea ta nu le dezminte. M-au stins uşor...
Nu-mi pare rău pentru dezamăgiri, fiori şi îndoieli împachetate
Nici pentru înţelesul din priviri. Le fac uitate.
Nu-mi pare rau pentru iubire, ne-a înălţat până la porti de Rai.
Ne-a sărutat adâncurile oarbe şi cerul la o margine de Mai.
Nu-mi pare rău pentru ispite ori pentru setea neoprită de extaz
Nici pentru lungi îmbrăţişări pierdute-n taine. Mi-au fost doar bucurie şi răgaz.
Azi plec să-mi caut libertatea, să-mi vindec sufletul de noi.
Când n-am să-ţi pot înapoia iubirea vei regreta tu pentru amândoi..

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România eternă

De două mii de ani
cărăm în sufletele noastre
pietre,
pentru a înălţa templele
din visele dacilor;
nu pentru a-i întrece
pe babilonieni,
ci pentru a oferi
un adăpost gândului nostru
şi pentru ca rostirea străbunilor
să n-o împrăştie vântul.
Pentru că nu aveam
armele la îndemână,
trebuia să aruncăm
uneori
cu ele în cei ce voiau
să ne răpună.
Pentru ca să învingem
risipirile
ne zideam în piatră
iubirile.
De două mii de ani
apele curg
surpându-ne pietrele
implantate ca vetre,
dar abia de curând
ele se-adună,
se-ncheagă,
se-nalţă,
după culoarea gândului nostru
şi după visul de suferinţă al străbunilor.

poezie celebră de Marin Corneliu Dobre
Adăugat de Alin Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prutul nostru care izvorăşte din lacrima noastră, Prutul care izvorăşte din ochiul nostru a fost, este şi va fi în veci apa dorului nostru, care ne-a unit şi ne-a despărţit de atâtea ori, nu din vina noastră, nu din vina Dumneavoastră,

Se construiesc poduri spre stele.

Noi, românii, vrem să construim un pod peste Prut.

Podul de flori este un pod simbolic, de înfrăţire sufletească.

Dacă nu vom avea fier, vom construi un pod din stejarii de la Miorcani şi Pererita.

Grigore Vieru în Apa dorului nostru/ Gazeta de Botoşani, Podul de flori de la Prut (iunie 1991)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vina din apus

De ce, oare, înserarea e menită să se-aşeze
Peste ziua liniştită ce se-alintă-n Soare blând
Şi-i aşteaptă mângâierea, trup de clipe-abandonând
Sub atingerea de raze care vin s-o-mbrăţişeze?

Fermecat de albul zilei, o sărută, o iubeşte,
O învăluie-n căldura şoaptelor cum nu s-au spus
Şi-i promite nemurirea zilei fără de apus
Dacă vrea să îl urmeze, cu iubire, nebuneşte.

Îl privieşte-nfiorată, înroşită a-ntristare,
C-o întârziată rouă scuturându-se în vânt
Şi îi spune că rămâne-n locul ei de pe Pământ
Până când va fi cuprinsă de-aşteptata înserare.

De va fi să mai renască, într-o altă, nouă, zi,
Îi va fi doar lui aleasa, îi va aştepta lumina
Şi-i va cere să îi ierte şi alegerea, şi vina
Dintr-un timp în care altfel, ea nu înţelege-a fi.

Din privirea înroşită, razele-i alunecară
Într-o mare de-ntuneric unde, adormiţii zori
Cer să îi îmbrace-ndată în frumoasele culori
Ale altei zi ce-aşteaptă în lumină să răsară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe vremea aceea

Purtam costumul de pionier
- cămaşa albă şi fusta plisată bleumarin -
(fustele mele erau întotdeauna scurte)
distanţele erau lungi.
plecasem la Cântarea României
în satul vecin
care părea atât de departe.
diriginta era tânără
dar, vai! o vedeam matusalemică,
nu contează, noi tot o iubeam.
şi Adrian o iubea, pricepusem noi cam ce e ăla un iubit.
Adrian ne-a servit cu bomboane,
noi i-am dat dirigintei cadou o păpuşă
era băiat
ne-a întrebat cum să-l cheme
noi, în cor: "Adrian"
a zâmbit...

La sfârşitul anului ne-a anunţat, aşa,
pur şi simplu că pleacă.
cum să plece?
dintotdeauna am urât plecările.
ne spusese profu' de geografie,
nu l-am crezut
minţiţi, tovarăşe profesor!

am condus-o cu flori până în gara din satul vecin
pe o căldură de 40, prin colb
ne imaginam că mergem la Cântarea României...
s-a urcat în tren
lăsând în urmă parfumul.
a rămas la geam, fluturându-şi mâna;
mergeam şi noi pe urma trenului
şi-a amintirii...

drumul înapoi a fost lung,
pe vremea aceea nu credeam
că poţi pleca doar cu-o fluturare din mână,
pe vremea aceea credeam
că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna,
că iubirile durează o viaţă.

pe vremea aceea...

poezie de Florentina Loredana Dalian din Domnişoara Nimeni (2017)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flying in that silver world

bărbaţii erau aiurea
unul discuta despre s. x şi alte chestii de genul
altul despre fake wisdom şi alte chestii de genul
altul despre cer constelaţii g mic şi viteza luminii
iar toate acestea îmi apăreau ca un orgas. m închipuit
ca o dragoste falsă
într-un timp divizat în fişicuri şi aruncat peste umăr
ca atunci când murise bunicu-meu şi ăia toţi aruncau monede mici
din naiba ştie ce de păreau argintii în soarele verii

uneori îmi vine să şi râd, cum să discuţi cu o tipă despre s. x şi alte chestii de genul
bărbaţii sunt necesari ştiu îţi vine să râzi
mie îmi venea să râd când murise bunică-meu, de fapt după aceea
aveam nouă ani era vară o căldura toridă şi lumea aprindea lumânări
soarele ne-ar fi fost îndeajuns
lumea aprindea lumânări noi râdeam
eram în camera aceea albastră şi râdeam, eram pe atunci pe jos de râs
prea mici pentru a râde singuri
acum prea singuri pentru a mai râde

bărbaţii erau aiurea, aşa că începusem să cred în extratereştri
aveam o bilă oranj o luasem de la pet shop pentru mâţele mele
era o lume oranj un g mic un fel de k-pax în buzunare
îmi imaginasem cum venea îngerul lua mingea aceea oranj o învârtea
şi alte chestii de gen îngeresc
şi se făcea cum băiatul de trei ani din africa nu mai căra apă
şi nici fetiţa abia născută din karachi nu mai era ucisă cu pietre
şi toţi trăiau mai departe în lumile mele oranj
micul meu prinţ
mica mea prinţesă
iar pe undeva în fundal un eden inutil derizoriu
Şarpele înghiţit de Elefant

oamenii sunt naşpa
în fiecare noapte la 3 şi 5 minute o pasăre trece pe lângă fereastra mea
deasupra e cerul cu aceeaşi aglomerare de stele
ce rost ar avea să le cunosc numele
pe undeva e bunicu-meu de care vorbeam la început
ceva mai încoace primul nostru câine, apoi taică-meu şi toţi ceilalţi ai noştri
şi toate fetiţele ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
şi toate femeile ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
poate că şi tu te gândeşti la aceleaşi lucruri şi altele de genul
cât timp decupezi o clipă din orele tale şi o trimiţi către mine
cât pasărea stă de gardă lângă ferestrele noastre
o clipă
cât păsările de noapte să îşi întindă aripile

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felix Schmidt

Era o căsuţă cu doar două camere,
Aproape-o căsuţă-jucărie pentru copii –
Cu numai două hectare de pământ în jur;
Şi eu aveam mulţi copii de hrănit,
De îmbrăcat şi de ţinut la şcoală, iar soţia era bolnavă
Din pricina multor sarcini.
Într-o zi, a venit avocatul Whitney
Şi mi-a arătat cum Christian Dallman,
Care era proprietar peste o mie două sute de hectare,
Cumpărase şi pe cele treizeci şi două de lângă mine
În anul o mie opt sute şaptezeci şi unu
Pentru unsprezece dolari, la o licitaţie de vânzare a taxelor neplătite,
Într-o perioadă în care tata zăcea pe moarte.
Pentru a-mi afla dreptatea am mers în instanţa de judecată.
Dar când a venit vorba de dovezi,
Un topograf de la cadastru a arătat clar ca lumina zilei
Că actul fiscal al lui Dallman acoperea şi terenul meu,
Inclusiv căsuţa cu două camere.
Primisem ceea ce meritam pentru că agitasem lucrurile.
Am pierdut procesul şi am pierdut şi pământul.
Am părăsit tribunalul şi-am început să muncesc
Ca arendaş al lui Christian Dallman.

epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ceea ce vrem sa fim

Suntem doar două existenţe,
Mari şi mici în universe
Pline de vise şi dorinţe
În multe alte multiverse!

Suntem fiinţe sau poate corpuri cereşti,
Suntem unul sau suntem doi,
Suntem real sau doar poveşti,
Tot ceea ce suntem, suntem noi!

Poate trăiam precum două stele
Sau doar precum o simplă taină,
Poate eram doar praful ieşit din ele,
Sau trăiam doar precum două firicele de lumina.

Sau poate trăiam precum doi zei sau prinţi,
Într-o lume plină de sfinţi şi regi.
Atât de frumos era totul, aveam doar aur şi arginţi,
Sau poate nu ne lipsea nimic şi n-aveai cum să negi!

Însă acum un lucru e clar trăim precum două fiinţe,
În trupuri omeneşti atât de neînţelese;
Ne iubim cu inima şi a două conştiinţe
Şi a două suflete cărora unul de celălalt să le pese!

Acum veninul tău curge prin ale mele vene
Şi cât suflet tu ai pus
În mii dar şi vieţi eterne
În muşcătura de pe gâtul meu, nu e de spus!

O aşa mare iubire, farmec plin de mult amor,
Un dulce gust de amar şi fericire
Se ascunde-n al nostru dor,
Un amar al distanţei noastre în neştire
Şi fericirea resimţită la fiecare revedere,
Oferă o speranţa atât de mare, totodată, nebunie!

Resimt sărutul tău pe buzele mele,
Nedescris, pare doar lapte şi miere!
O nouă viaţă noi am scris cu întâmplări bune dar şi rele,
Însă priveşte-ne pe noi acum trăind împreună vieţi eterne!

Mă săruţi şi mă muşti iar,
Mă înnebuneşti tăcut,
Veninul tău curge, îl simt precum un aprins jar
Îmi arde în vine, mă simt pierdut...

Iar mă muşti de buze acum, te strâng în braţe,
Îţi simt pielea ta cea fină,
Mângâi trupul tău divin între ale mele braţe!
Te pot privii a mea regina!

Eşti acum muza mea adevărată,
Portretul incredibil al veitii mele
Şi totodată, iubita mea, îmi eşti totul dar şi artă
Aerul pur şi veninul din ale mele vene,
E nimic, dar totul în comparaţie cu vieţile noastre trăite împreună eterne

Vieţi, veacuri, veşnicii şi eternităţi împreună!
Numai noi doi pentru eterninate ne vom iubi oriunde în lume şi în galaxie sau univers chiar şi pe Lună! Te iubesc!

poezie de R Florin Teo din Creatie proprie cu drepturi de autor, varianta cu diacritice ! (13 iulie 2019)
Adăugat de Rusu Florin-Teodor
Comentează! | Votează! | Copiază!