Biograful

Trist biograf de vieţi măreţe,
Învăluite-n legendarul nimb,
Trist biograf, lipsit de tinereţe,
Dar nici în vârstă, parcă suspendat în timp,

Scriind de falnici regi, împărătese,
Trecutul lor împodobind subtil,
În cartea lui, ca un păianjen ţese
Capcane pentru timpul volatil.

Şi ca vampirii, extrăgându-şi sânge
Din vieţi străine ce nicicând trăise,
El însuşi adormind se vede-un rege-n vise,
Precum în cartea-n care destinele răsfrânge.

Ce-i viaţa lui? O coajă goală,
Îţi pare că nici n-a trăit,
Ar umple nici măcar o coală
Trecutul lui zadarnic irosit.

Şi cine-ar vrea povestea să-i rescrie,
Cum arta biografilor o cere,
Ar întâlni în ea o lungă agonie
De-absenţe vii şi treceri sub tăcere.

Căci iată-l cum, căzut pe coate,
Din cronici vechi tot buchisind mâhnit,
Cu viaţa-i nu s-a mulţumit,
El le-a voit trăi pe toate.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Cum să nu umblu trist prin grădini?...
Din coastele tatei cresc rădăcini.
Din inima lui ierburi multe-au crescut,
S-au înălţat, străvezii, şi-au căzut...

Printre amurguri cânt şi cosesc.
Sub care iarbă o să-l găsesc?
Mai multă rouă... Doamne, te-ndură,
Să-i înflorească trifoiul pe gură...

Toate aceste minuni împlineşte-le,
Că el te-ar lăuda pentru toate:
Dar gura lui s-o deschidă nu poate,
Nici pumnul, nici toporul, nici cleştele.

Butuci. Ierburi umede. Crini.
Cerşetori cu împăraţii vecini.
Fructe în pârg. Rădăcini.
Cine n-are părinţi prin grădini?

rugăciune de Eusebiu Camilar
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce a adus nou creştinismul în lume nu este nici iubirea, nici păcatul, nici pe Dumnezeu şi nici măcar pe îngeri. Toate au fost înainte şi oamenii au trăit şi au murit cu ele. Dar ei n-au trăit şi n-au murit cu voluptatea de a muri. Sub toate inimile creştinismul s-a instalat ca un spin. Şi ele s-au dilatat de câte ori înţepăturile lui nu le atingea marginile. Căci petele roşii au fost totdeauna deliciul ascuns al creştinismului, şi martirii lui n-au făcut decât să transfigureze cosmosul într-o mare de sânge. Ei au plâns lacrimi roşii, ca tot creştinismul de altfel. Sinistrul înfrânge sublimul în această religie de amurguri incendiare.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se uită Dumnezeu la noi...

Ne mor copii, ce trist... a câta oară
Tot punem lacrimi peste vieţi pierdute?
De sub durerea lor, parcă tăcute,
Cuvintele... nu ştiu nici să mai doară.

Ii plângem azi, iertăm... ş-apoi tăcerea
S-aşterne peste noi ca un blestem;
O letargie, din care nu putem
Să mai ieşim, să ne-alungăm durerea.

Şi lângă noi... o moarte blestemată,
Răsare, precum pirul, peste tot.
Nemernici, o hrănesc atât cât pot,
Cu lăcomia lor.. nemăsurată.

Se uită Dumnezeu... şi nu-nţelege,
Ce s-a-ntâmplat? Sub care legământ,
Robiţi durerii, îi ducem în mormânt
Intr-o tăcere mută? Care lege...

Dă dreptul să luăm vieţi nevinovate?
Să ne hrănim cu ele, neputinţa...
Sfidăndu-ne şi teama şi conştiinţa,
Că vom plăti, odată, pentru toate.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Text şi comentariu

că poate să apară şi iată-l întîmplarea
voinţa mea tot una aşa precum am spus
copilăria dulce ca mierea şi ca floarea
şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus
sărutul o verigă prin care-l leg de mine
şi aripi tot mai grele ah! maculat omăt
eu singur scutur crinul de iz şi de stamine
o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt

Vedeţi cum autorul(sau poate un copist)
n-a pus nici punct nici virguli în textu-acesta trist.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem gnostic

Am fi zei pentru o clipă, dacă ne-am iubi, şi ştii:
Timpul însuşi s-ar dişterne să ne facă veşnic vii,
Viitorul şi trecutul s-ar desface-n faţa noastră
Ca abisul Mării Roşii, în străbatere măiastră.
Am păşi (spre care lume?) neprivind nicicând ‘napoi,
Am fi doi, dar acest număr s-ar unifica în noi.
Cugetând spre-aceleaşi stele şi aceeaşi dulce gnosis,
Am fi rege şi regină, Ageratos şi Henosis.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leul alizeu

A obosit bătrânul leu
să poarte-atâtea lupte,
şi nu mai e la apogeu,
cu lauri să se-nfrupte.

Se odihneşte-acum, e trist,
retras din viaţa-i dură,
nu e nici laş, nici defetist,
e doar sătul de ură.

A obosit şi nu mai vrea
iubirea agitată
a celei care-a fost cândva
leoaica adorată.

Privirea lui ce strălucea
fixează calm pământul
ce, într-o zi, îl va-ncăpea
şi îi va fi mormântul.

Doar gândul lui, mereu la ea,
o mai aduce-alături
exact aşa cum o ştia
din vechile desfături.

A obosit bătrânul leu,
dar încă o iubeşte
în visul lui, ca alizeu
ce tainic îi grăieşte.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te! (Lui Adrian Păunescu)

Acolo unde ai plecat nu e nici soare, nici păcat.
Nici n-or să poată ochii tăi să vadă negrul din scântei!

Acolo unde mi te-au dus ursitele într-un apus
Nu e nici rouă şi nici stea, nici uriaşă, Umbra ta!

Acolo unde drumul tău s-a frânt ca inima de Zeu
Nu e nimic, nici timp nu e, nici vise şi nici dragoste!

Şi dacă-atât de multe-ai fost, şi dragoste şi adăpost
Pentru un munte de bărbat cu vocea care a tunat

Pentru doi ochi de stele vii, dacă nu poţi să reînvii
Mirajul ce-ai trăit cu noi în lacrimă şi în nevoi,

Tu, suflete împărătesc te-ntoarce-n spirit românesc!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai încercase în câteva rânduri să-i înveţe secretul artelor marţiale pe colegii săi, făcându-le mici demonstraţii, dar nu reuşise, deşi Lucian dovedise a avea puţine cunoştinţe, cât de cât, şi din acest domeniu, dar nu se punea la încercare cu Mihai, ştiind bine că nu avea nici o şansă, cunoscând trecutul sportiv glorios al tânărului informatician, forţa lui, ca şi palmaresul de invidiat realizat de acesta în luptele sportive, în anii în care participase la concursuri şi competiţii de acest gen. Prin urmare, Mihai se văzuse nevoit să renunţe la încercarea de a-i învăţa pe colegii lui câte ceva din experienţa lui de fost campion mondial, căci nici unul nu se punea cu el, nici măcar Nistor, cu toată alura sa atletică, nu-şi măsura însă puterile cu Mihai, spunându-i acestuia că preferă să-şi păstreze toate oasele întregi. Colegii îi spuneau campionului că în caz de necesitate, Mihai însuşi îi va apăra, fiindcă doar era într-un fel răspunzător de soarta echipajului, iar ei îl vor ajuta, fiecare însă în felul său, cu arme, cu pumnii, sau cum se pricepea mai bine.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa stâncii de bazalt

Să nu mă întrebaţi nicicând
Cum am trăit –
Căci n-am să spun,
Nu veţi afla
Trăirea mea
Şi, neştiind, nu veţi putea trăi aşa
O viaţă-ntreagă
De trăit
Şi fericit.

Cum am iubit?
Nu spun şi nimeni nu va şti
Că am iubit neîncetat
Şi am privit, în nopţi senine spre o stea
Ce-a fost a mea,
Dar nu vă spun şi nimeni
Nu va şti.

Nu cred că aţi putea şi voi,
Ca stânca-n apele puhoi,
Să rezistaţi necontenit
Şi nemişcaţi
În timp ce apele, prăpăd,
Se-agită,
Urlă,
Vă lovesc,
Şi vor din voi, în lumea lor,
Ce nu le daţi
Şi n-aţi voit
Să le cedaţi
Dar nu, nu cred că aţi putea

Să fiţi voi stânca ce-a căzut
Din locul ei
Din munte-nalt
Şi s-a jurat
Să fie stei
Sub greu asalt,
Ca stâncă dură din bazalt.

N-am să vă spun cum am trăit
Dar spun,
Aşa,
Doar pentru voi,
C-a fost frumos
Tot ce-am făcut,
Tot ce-am iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu trecutul

Merg pe aleea crucilor pline cu flori,
Unele proaspete, unele trecute-n culori,
Timpul ţipa în tâmpla lor fierbinte,
Sub coaja luminii e al meu părinte.

Vorbesc prin lacrimi cu bunătatea lui
Ce mi-a lăsat în hăţuri harul dorului,
Balsamul cuvintelor îmi tremură în gură,
Trecutul amintirii se macină în zgură.

Nu preamăresc nici candela ce-aprind,
Nici pomana ce cu drag întind,
Ci merg timid cu gândul în trecut,
Cu-o carte subsioară, în cimitir m-afund.

La capătul aleii o umbră odihneşte,
O cucuvea-n pustie din aer o ciupeşte,
Ies crucile cu flori zâmbind din cartea mea,
De vorbă cu trecutul stă şi o rece stea!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum ar putea un termen ştiinţific să explice viaţa? Un termen nu explică nici măcar un simplu fapt, nu face decât să-l denumească. Şi îl denumeşte de fiecare dată la fel, deşi nu există fapte identice în două vieţi diferite, poate nici înlăuntrul aceleaşi vieţi.

citat clasic din Marguerite Yourcenar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trist decor

Te-agăţi naiv de viitor cu gândul tău măreţ şi bun...
Poet al timpului nebun, ai face bine să mă crezi:
Mulţimea-n care mistuieşti îţi va preface visu'-n scrum.
Apocalipsa a-nceput în sufletele verzi.

Trăim în lumea umbrelor, nimic din tot ce este sfânt
Nu vom mai întâlni prin cânt — şi multe se vor pierde.
Încearcă doar să intuieşti, chiar dincolo de-al meu cuvânt,
Şi să te bucuri că mai poţi în suflet să fii verde.

Devine tot mai plumburiu, iar omul ce credeam că-l ştiu,
Nu te mai vrea la fel de viu, cum arta ta o cere.
Trăirea ce o vrei ca leac, va fi târâtă în pustiu,
Măcelărită-n mod barbar. Redusă la tăcere.

Deja se poate observa imensul gol din ochii lor
Şi cum, în acest trist decor, devin simple obiecte.
Se pierde suflet şi-adevăr şi-ncet îţi pierzi şi tu din zbor,
Dar ăsta-i mersul — nu te poţi împotrivi, poete...

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecând către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii săi, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa. Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îl plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

îngerii nu au noţiunea timpului

aşa că după ce-mi voi săruta marea
iar urmele mi se vor agăţa argintiu
pe cărarea care duce în lună
vreau să dezleg poetul de fiecare trăire
să-i desenez menuetul pas cu pas
prin mozaicul asurzitor de sub tălpile inimii
dar îmi ninge mov prin ochii
aşa că o să vă povestesc doar
cum cresc fulgii dinspre stele
................................
un păianjen de cristal ţese lacrimi
nu din lut nici din cer
nici măcar din durerea aceasta
parcă din ce în ce mai limpede
diamante pentru o fereastră rotundă
mai întotdeauna cu vedere spre un imposibil rai
................................
nu din vise se cern galaxiile
caut în zadar constelaţiile prin oamenii de nea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a fost nimeni şi nu este

Ca Isus Hristos Mesia
N-am găsit nicio fiinţă
Să-mi aşeze bucuria
În inimă prin credinţă

N-am găsit pe nimeni chiar
Fiinţa să-mi îmbălsămeze
Ca prin dragoste şi har
Sus pe stâncă să m-aşeze

N-a fost nimeni şi nu este
Asemenea cu Hristos
Să suie a vieţii creste
Dar trăind aşa frumos

Nimenea nu a iubit
Omenirea ca şi El
Pân" pe cruce răstignit
Al Lui Dumnezeu Sfânt Miel

Ca Isus Hristos Mesia
Nimenea nu a vorbit
Despre Tatăl— veşnicia
Ce Însuşi ne-a dăruit

N-a fost nimeni pe pământ
Pe Tatăl să îl descrie
C-al Lui Dumnezeu Cuvânt
Coborât din veşnicie

El ne-a spus că Tatăl Său
El iubeşte omenirea
Şi vrea omul din ce-i rău
Să-i ofere izbăvirea

De aceea l-a trimis
Pe Fiul Său jos în lume
Ca să-l ducă-n paradis
Pe cel care se supune

Pe cel care prin credinţă
Vrea să fie-n veci curat
Îi oferă biruinţă
Căci prin sânge e spălat

Ca Hristos nimenea nu-i
Nici în cer nici pe pământ
El e Fiul Omului
Al Lui Dumnezeu Cuvânt

Ca Isus din Nazaret
Nu există vreo fiinţă
Să trăiască aşa de drept
Viaţa asta-n biruinţă

Singurul ce-a biruit
Aici orişice-ncercare
Este Mielul răstignit
Ce ne oferă aici iertare

Numai El s-a ridicat
Mult deasupra tuturora
Şi-n lumină s-a-mbrăcat
Arătându-ne-aurora

A trăit ca nimeni altul
Niciun om cum n-a mai fost
Străpungând însuşi înaltul
A dat omului un rost

Numai El ne-a învăţat
Pe vrăşmaş să îl iubim
Din sufletul cel curat
Şi aşa— să-l biruim

Biruind rău prin bine
Viaţa nouă s-o trăim
Aplicând-o la oricine
Fii ai Tatălui să fim

Isus e Lumina lumii
Însuşi El a susţinut
Sub privirile mulţimii
Căci pe oameni i-a iubit

Numai el este iubirea
Omului care s-a dat
Să ne aducă mântuirea
Şi un suflet nou curat

În lumină eşti lumină
Chiar în noapte noi să fim
Ca pe braţe să ne ţină
Mitrele ce îl iubim

Despărţiţi de jugul lumii
Însă nu de-a Lui Hristos
Pe aripa-nţelepciunii
Vrem viaţa cu folos

Ascultând azi de Mesia
Ca El vrem ca să umblăm
Să ne ofere veşnicia
Noi viaţa să i-o dăm

Ca Isus nimenea nu-i
Nici în cer nici pe pământ
Vrem de aceea harul Lui
Chiar şi robi în cerul sfânt

poezie de Ioan Daniel Bălan (18 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum l-ai înţeles mata, l-am înţeles toţi. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o faţă de mine. Nu vezi mata că nu şi-a aranjat "oficial" nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – "Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?" M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare

Fiecare cu durerea lui,
Fiecare cu a lui poveste,
Steaua-şi cere doar perechea ei,
Unui dor cine-i spune că este?

Cerbul este la cerboaica lui,
Tot ce este viu are pereche
Numai omul pare-al nimănui,
Dar ce spun e-n legea cea străveche!

Fiecare om este o taină,
Dacă n-aţi ştiut, nici n-o veţi şti,
Dacă i-aţi dat pâine sau o haină
Voi în veşnicie veţi trăi!

Daţi îmbrăţişarea necesară,
Daţi din toate câte le puteţi,
Nu lăsaţi vreun om fără iubire
Că primiţi în dar cât şapte vieţi!

poezie de Ilorian Păunoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul lui Antoniu

Dar când a auzit femeile jelind,
deplângându-i soarta nefericită –
doamna cu gestica ei orientală
însoţită de sclavele care vorbeau o greacă stricată –
mândria din sufletul lui s-a revoltat,
sângele roman s-a înfiorat de dezgust
şi tot ce venerase orbeşte până atunci –
viaţa lui tumultoasă din Alexandria –
i se părea acum ceva anost şi îndepărtat.

Iar el le-a cerut "să înceteze văicăreala,
acel fel comportament este nepotrivit.
Ele ar trebui să-i înalţe cântece de laudă
pentru ca fusese un mare conducător,
un om bogat şi curajos.
Iar dacă acum a căzut, n-a căzut ruşinos,
ci ca un roman învins de un alt roman."

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!