Pur şi simplu ştiam

şi fugeam de mine însumi, ajungându-mă întotdeauna
Bach, cine îl mai ascultă? a ajuns echivalentul injuriei şi al depresiei
berea. acum e panaceu. a scos din ring majoritatea adversarilor
şi cerul. cerul e altul când ai timp de el. altminteri, e la fel
da. lumea se schimbă. şi priorităţile
chiar şi cuvintele ies slăbite
din această schimbare
înghite şi taci!
sau dacă nu accepţi
poţi să te ascunzi în pădure.
încet, încet, nu mai avem nimic. ne destrămăm
şi ne topim în uitare
şi nici măcar cuvintele nu-şi mai aduc aminte ce vor
sau ce putere au
dintr-un afund de ecou mă strig
şi pornesc în căutarea mea
aş vrea să mă regăsesc
mi-e dor de trecut.
de mine.
aşa cum eram cândva
ştiam că mă voi pierde. pur şi simplu ştiam.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipseşte,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înţeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
şi nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost şi tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferinţă, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu-mă prost.
Cum de altfel şi eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înţelegi... şi să accepţi,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
ştiind că am reuşit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtăşite...

Nici nu exult la gândul,
că acum ai început să mă iubeşti.
Dar numai eu ştiu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îţi urez şi ţie baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
şi vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în braţe la altul...
sudaţi în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hainele cele noi ale împăratului

niciodată în visele mele nu am trecut de nivelul doi al jocului
mereu mi se spunea: ai pierdut (de timp era vorba) şi eram trimis la început
aleea trecea prin faţă tuturor. mă priveau sau de fapt îşi priveau tăcerea
şi cerul obosise strigând că vrea cap de om.

vai ce haină mare ţi-ai luat. şi haina mă certa în timp ce lumea privea amuzată
eram un biet cuvânt stingher într-o mare neomogenă
dar cine nu are nimic de spus să tacă pe vecie.
şi eu tăceam, speriat de câte s-ar fi putut vedea sub haină

uită-te la el. hal de costum. cine i l-o fi dat de pomană?
şi lumea mă strângea din toate părţile, pe la toate încheieturile
tăindu-mi răsuflarea, făcându-mă să arăt ca un clovn
căruia îi cad toate cuvintele, unul după altul, rămânând mut

iubeşte-te cu măsură! ar fi fost un sfat înţelept, dar cine mai ascultă azi?
iubeşte-ţi aproapele. dar ai grijă pe cine ţii aproape. astupă-ţi gură şi lasă ochii să vorbească
şi mai ales ai grijă de cuvintele tale. poartă-le cum ştii şi cum crezi. nu-i mai lasă pe alţii să te îmbrace
pentru ca apoi să râdă strigând că împăratul este gol (după ce spuneau că eşti cool)

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarul vieţii

spiţele mele de viaţă din roata lumii
erau slăbite şi nu mai aveau dioptrii fine
eram la şcoala de orbi ai vremii
şi aveam numai zaruri din destine

de sus nu ştiam că cerul a început
ploaie de noroc prin clipe să trimită
ceasul timpului nu-l aveam din trecut
cântarul norocului nu era în mine

am rămas numai cu-n sigur zar măsluit
şi-al vieţii mele suflet de haos împânzit
eram un necunoscut pierdut în mulţime
umblând pe trotuarul meu de viaţă ca vrăjit

pierdusem cândva totul la masa destinului
respiram timpul numai prin nenoroc şi lipsă
nu trăiam în peşteri dar eram claustrofob
dormeam pe viitor şi învelitoare aveam trecut

viaţa mă lovea cu picioroange grele
am fost scos şi dat afară din mine
de hazard sunt acum îndreptat spre tine
din mulţime şi-ţi mulţumesc că eşti cu mine

poezie de Viorel Muha (august 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte...

E întunerc, târziu,
Trecut de ceasul unu al nopţii.
Telefonul nu vrea să intre în repaos.
La fel şi timpul...
Vorbesc neliniştită cu mine şi despre mine.
Ochiul s-a adâncit în întunericul din afara mea,
Dar în mine se propulsează imagini
Despre care nici nu ştiam că există,
Imagini venind dintr-un alt timp,
Dintr-o altă oglindă.
Răspunsuri haotice
Aleargă prin labirintul necunoscutului.
Starea alpha...
Răspund... cui?! ce?!
Nu mai contează, atâta timp
Cât nu mai caut ieşirea din mine.
În zori voi fi din nou eu,
Un răsărit ca o roză ce abia înfloreşte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrei să vorbim?

Vrei să vorbim? Acum ce faci?
Cumva mai ai dor pentru mine?
Atât de mult, de ieri, îmi placi,
Alaltăieri scriam în rime.

Acum, din noapte, nu mai pot,
Să scriu un vers cu libertate,
Îmi eşti în gând şi-aşa socot
Că m-ai cuprins în tot şi toate.

Vrei să vorbim, spune-mi, ce faci?
Aş vrea să ştiu atât de multe,
Poate încet, încet, mă placi,
Tu nu mai poţi să-mi ieşi din minte.

La ora asta-n dimineaţă,
Sunt tristă cu gândul fugărit,
Îmi sorb cafeaua şi-mi e ceaţă,
În jurul meu e timp pălit.

Aş vrea să ştiu, spune-mi, ce faci?
La fel aş vrea această întrebare,
Acum vorbesc cu rosii maci
Gândul mă cheamă la schimbare.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi uneori mi-e dor de mine... Mi-e dor de tot ce-a fost şi nu mai este, de copilărie, de vremuri apuse! Uneori îmi aduc aminte de trecut, şi mi-e dor de un miros, de un gust, de o voce... Mi-e dor de prieteni pe care nu i-am întâlnit niciodată, de oameni cu care nu am mai vorbit sau mi-e dor de cei care s-au dus şi de cei de la care nu mi-am luat rămas bun. Mi-e dor de lucrurile pe care le-am trăit şi de lucrurile la care am renunţat, şi nu m-am bucurat total. Uneori vreau să găsesc nu ştiu ce... Nu ştiu unde... Să regasesc ceva ce nici măcar nu ştiu ce este sau unde l-am pierdut.
Şi uneori mi-e dor de mine... de cea care am fost.

Ioana Creţu în Şoapte (29 martie 2022)
Adăugat de Ioana Cretu ( C.I)
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

podeaua nu-ţi mai adăposteşte paşii

nu mai e nimeni
care să deschidă aeru-n mine

cine să trântească uşile
sau cine să dea muzica mai încet

nu ştiu dacă mai poţi
vedea sau simţi

mă conformez
gnossienelor lui Satie

nu le cânt
ce sens ar avea?

nici măcar paharul gol
de pe masă
nu mai ştie să asculte

atâta linişte
pe o pernă plânsă
nici măcar
heruvimii
nu au cunoscut-o

poezie de Emanuel Pătrăşcioiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se termină un an

Se termină un an din mine
Sau chiar din noi aş putea zice,
Mă ninge-n amintiri iubirea
Şi-alunecă să mă ridice

Mă înfior la frigul nopţii
La calda-ţi inimă din vise,
La dragostea ta dintre stele
Şi la cuvintele nescrise.

Şi ochiul inimii se schimbă
Şi se preface în tăcere,
Albul zăpezii mă inundă
Şi timpul cere înviere.

Se termină un an din mine
Şi chiar din noi aş putea zice,
Încet voi respira o lume
Aş vrea să te iubesc ferice.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum poţi...

Cum poţi să treci pe lângă mine
Să nu-mi spui un cuvânt măcar
M-ai ridicat din morţi la Tine
Şi-o viaţa mi-ai adus ca dar.
Tu ştii ca rătăceam întruna
Şi ştii că nu ştiam nici eu
Dacă trăiesc sau mor, totuna
Mi-era pe unde-i drumul meu.

Dacă trăiam eram doar vie,
Dacă muream - un mort în plus,
Ce-mi mai pasă de moarte, mie,
Ce-mi mai pasă dacă m-am dus?...

Şi dacă-ai socotit că-i bine
Să-mi dai Lumina Ta în dar
Cum poţi să treci pe lângă mine,
Să nu-mi spui un cuvânt măcar...

poezie de Adriana Cristea (10 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opreşte norul şi ia-i ploaia

bucură-te când căldura soarelui te copleşeşte cu sărutări
şi lacrima norului te strânge la piept cu drag

cerul meu e negru. de supărare. sau poate de furie
şi nici măcar nori nu sunt. e o stare, o angoasă, o aşteptare
o uitată apocalipsă. o chemare.

cuvintele se uită jur-împrejur neliniştite
noaptea minţii şi-a plantat filtre şi nimeni nu trece fără certificat
două lucruri se verifică: paşaportul şi limba. coloana a fost decretată inviolabilă

din preaplinul vorbirii, mă înalţ cu toate cuvintele
strânse în versuri... nefrecventabile
dar numai aşa devin nor pe cerul meu întunecat. şi plâng...

norii au fost identificaţi ca duşmani.
comanda la mine! a zis...
foc!

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, te rog... Aş dori să... Să plec acum.
Lucian: Tremuri... De ce? Chiar îţi este frică de mine? Încă îţi mai este? Şi ţie?!
Lia: Nu, nu chiar... Nu de tine.
Lucian: Nu de mine?! Atunci, de cine? Sau de ce? Off... Aş vrea să te cunosc mai bine, să-ţi descifrez secretele... Aş vrea să te pot înţelege, dar nu voi reuşi. Nu atâta timp cât nu eşti foarte sinceră cu mine, pentru că simt că îmi ascunzi ceva. Doar că nu-mi dau seama ce... Dacă aş şti, poate ar fi mai bine. Oricum, aşa cum sunt, bun sau rău, prost sau nu, indulgent sau exigent, modest sau lăudăros, arogant, tâmpit, idiot, indisciplinat, sau oricum ai considera tu că aş fi, sunt totuşi îndrăgostit de tine. Asta-i sigur! Sunt îndrăgostit nebuneşte de tine! Şi nu de acum, nici de ieri, sau de curând. Ci de ani şi ani, de când te-am cunoscut. Te iubesc. Şi chiar dacă nici acum nu mi-ai acceptat prietenia, m-ai refuzat din nou, nu contează! Eu n-am să renunţ! Nu voi ceda! Am să fac tot posibilul să te cuceresc, odată şi odată. Nu ca pe un trofeu, evident, ci să-ţi cuceresc doar inima, dragostea ta. Deocamdată, mă bucur că ţi-am spus şi că ştii... Că te iubesc! E totuşi un început. Iar pe moment, mă mulţumesc şi cu atât.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt nebun şi poate nici chiar atât de prost pe cât se pare. Înţeleg foarte bine că astăzi pământul se scufundă sub picioarele celui ce vorbeşte ca mine, dacă nu se ţine cu tărie pe această Piatră despre care s-a spus că "Porţile iadului nu o vor învinge". Şi totuşi nu pe ea stau, sau cel puţin nu întotdeauna, mai cobor uneori. Din ce motiv şi în ce scop, voi explica mai târziu. Acum voi spune doar un singur lucru: pentru cei ce stăruie pe această Piatră nu are nicio importanţă dacă pământul se scufundă şi lumea piere - "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". Aşa se interpretează ceea ce s-a spus despre Piatră. Însă nu aşa înţeleg eu - pierderea lumii nu îmi este indiferentă. Ştiu că nu există altă Piatră, şi cine se bizuie pe ea va fi mântuit - însă mai ştiu că cei asemenea mie nu se vor mântui până când nu vor salva, odată cu ei, lumea ce piere.

Dmitri Merejkovski în Iisus necunoscut, volumul I
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialogurile însingurării

spune-mi ceva frumos
aş vrea dar nu ştiu prea bine ce şi n-aş vrea să rănesc
spune-mi că...
ai o casă frumoasă, ai o maşină super şi îmi plac toate lucrurile tale
ceea ce dovedeşte că ai gust
ştiu. am gust, am miros, scot sunete şi pot fi pipăit
îmi plac postările tale pe facebook şi pe twitter
s-ar putea să-ţi placă şi patul dacă ajungi în el
şi bucătăria, şi micul dejun preparat
şi barul şi biblioteca
şi cred că nici prezervativele nu-s chiar aşa de urâte
vezi? ştiam că o să te superi. din cauza asta...
nu văd... tăcerile m-au orbit
şi cuvintele, cuvintele s-au îmbrăcat cu trupul meu
ducându-mă de nas
eu nu ştiu să vorbesc aşa ca tine, dar
darurile se dau de Paşte şi de Crăciun adică la naştere şi la moarte
de ce eşti aşa de rău
eu? rău? glumeşti
cum poţi spune despre cineva că e rău dacă nu îl cunoşti?
îmi ştii casa, maşina, hainele
dar pe mine, pe mine mă cunoşti? dacă aş dispărea ce ar rămâne în urmă?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când spectacolul vieţii e mut

Am grijă de mine deşi se moare-ncet
încă de pe când eram vioară
când spectacolul vieţii e mut
dă-mi voie sa plâng
sunt pe o urmă de rană...
nu-mi aminti cum am ajuns
femeie de foc din copilul de lut

Cât eram de frumoasă
ştiam de la tine,
astăzi nu mai ştiu de fel
dar învăţ cum se moare-n picioare
de pe vremea când
aveam pe deget inel...

Şi mă-ndepărtez de toate
să văd
până unde nu mă mai văd,
dacă vreau să uit,
să mă uit –
nimic nu mă ţine
am voie să plâng,
să mor în picioare,
şi să strig istovită după mine...

poezie de Daniela Pârvu Dorin din de la Autor, Clipe (2 august 2020)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să strig
dar scot numai o şoaptă,
în cale e-ntuneric
în rest nu e nimic.
Aş vrea să spun şoptit
ceva din visul netrăit
dar m-au înconjurat corăbii de suspin
şi vorba mi-a încremenit la mal.
Aş vrea măcar privirea să vorbească,
să treacă prin arsurile de ploi
cuvintele puţine, dar rămase,
şi să arunc cenuşa de-ntrebări..
Să nu te pierd din nou printre cuvinte
eu n-am să mai vorbesc cu nimeni,
în gând, în şoaptă sau chiar din privire,
voi aduna în mirosul cel de timp
doar liniştea secundei cu gene neatinse
de nici un fel de ploi.

poezie de Mihaela Huţanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ştiu că-ncet, încet mă sting...

Şi ştiu că-ncet, încet mă sting,
Mă prăbuşesc uşor în ring,
Voi încerca din nou să strig
Că în genunchi vreau să înving.

Şi ştiu că-ncet, încet mă duc
Sub brazda lungă fără plug,
Cu oasele mele să ung
Ţărâna pe care-o străpung.

Şi ştiu că-ncet, încet dispar
În lumea fără de hotar
De aceea ţie-ţi las în dar
Iubirea mea de chihlimbar.

Şi ştiu că-ncet, încet voi fi
Chiar urma ce va părăsi
Şi gestul sacru de-a iubi
Şi îndrăzneala de-a mai fi.

Şi ştiu că-ncet voi fi pe prag
O amintire celui drag,
De-aceea vreau să mă retrag
Să dorm sub umbra grea de fag.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste şi-atât

cândva toate erau ale mele
şi viaţa era de-nţeles
nu anii contau ci iubirea
tot timpul aveam de ales

principii şi taine, aiurea
puteam să greşesc orişicând
eram tânăr, cuprindeam cu privirea
pământul, cerul şi orice gând

puteam să mut chiar un munte
doar suflam şi l-am şi sfărâmat
clădeam imediat câte o punte
peste hăuri de în cale mi-au stat

iar mintea-mi zbura printre stele
visând că eram infinit
nu ştiam că fac parte din ele
sunt praful ce cândva ne-a unit

nu-mi pasă că toate sunt duse
sau de tine de mine de voi
amintirile rămân suprapuse
peste viaţa de mai de apoi

cândva iubeam zi şi noapte
nu existau îndoieli sau erori
dansam pe câmpuri minate
dar vedeam şi credeam doar în flori

te-ai dus tinereţe adio îţi spun
viaţa-i hâdă acum şi neghioabă
dihănii ca troli şi orci mă supun
crezând că au cu mine vreo treabă

cândva eram tânăr şi chiar eram eu
voiam să le ştiu mai pe toate
imitam un zeu dar eram derbedeu
mai bine de atât nu se poate

poezie de Mihai Chira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!