Uşiţa din perete

Nu s-au sfârşit dar au trecut în goană
acei ani frumoşi şi fermecaţi
când doi copii se bucurau în tihnă seara
de pita neagră cu untură,
cu dungile subţiri şi arse de pe grătarul de metal.
Ei ascultau glasuri suave
ce-ntr-una îşi şopteau alene
şi-aşa s-au trezit brusc la viaţă
în camera cu teracota verde...
deodată au simţit şi gerul
iar prin uşiţa fermecată
descoperită de copii
în zidul gros de cărămidă,
căldura năvălea în valuri.
Afară era frig şi-întunecat
şi-în casă nu mai ardea focul;
era mult jar mocnind în teracotă
căruia nu îi venise tăcut sorocul
să-l stingă timpul din clepsidră,
să îl transforme în cenuşă pe care să o vânture furtuna
în timp ce ei, micuţii fără vină
se încălzeau şi se hrăneau
cu pită arsă şi untură de pe grătarul de metal.
Iară cei mari cu ochii-n lacrimi
vedeau speranţe noi însă incerte
a lumii vii şi nepătrunse
pe care nu le-înţelegeau
şi mâncau numai pită arsă cu untură.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au oprit la o căsuţă care era tare sărăcăcioasă; acoperişul atârna până aproape de pământ şi uşa era aşa de joasă că trebuia să intri şi să ieşi pe brânci. În căsuţă nu era decât o laponă bătrână, care stătea lângă o lampă, ardea cu untură de focă şi pe care fierbea nişte peşte. Renul i-a spus babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi a povestit ce i se întâmplase lui, pentru că asta i se părea lucru mai de seamă, iar Gretchen era aşa de îngheţată că nici nu putea vorbi.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunătate culinară

Pită unsă cu untură
Şi pălincă pe măsură,
Laşi deoparte o friptură
Lângă ea cu-o murătură!

epigramă de Gabriela Genţiana Groza (23 august 2021)
Adăugat de GabrielaGenţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergare târzie

Am alergat să prind lumina...
Dar noaptea cobora sub deal,
Să lumineze rădăcina
Pierduţilor de prin Ardeal,

Era doar noapte şi-ntuneric,
Lumina s-a ascuns pe cer,
În stelele care feeric
Sporesc mereu al său mister

Când am atins bolta cu mâna
Secundele s-au dezlegat,
A coborât spre zori lumina
În clipele care-au plecat,

S-au dus să-si caute sorocul
De întuneric au scăpat,
Cărarea lor ardea ca focul
Când nori mergeau la adăpat,

Prin ploile de frunze arse
Lumina încă pâlpâia,
Se poticnea prinsă-n sinapse
Iar negrul nopţii-o alunga,

Când noaptea intră în lumină,
Cărările se împletesc
Şi clipa fără nici o vină
Se scurge-n timpul pământesc.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incinerare

Cade jar din gura lumii
şi-i rămân dinţi de cenuşă,
ce pocnesc ca o căpuşă
înţepată-n cornul Lunii.

Doar scheletu-i mai scrâşneşte,
când vreo coastă se revoltă
că plâng stelele sub boltă
de ura ce clocoteşte.

O falangă descărnată
îşi strigă dezaprobarea,
făr-a-şi pune întrebarea
pentru ce-a fost amputată.

Genunchi, iertaţi de artroze,
pot acum să se îndoaie,
lacrimile curg şiroaie,
c-au acumulat nevroze.

Coatele, ieri ascuţite
de-atâta înot prin viaţă,
s-au trezit de dimineaţă
arse, însă rotunjite.

Scăpate de greutate,
tălpile o iau 'nainte,
dar, fiind totul fierbinte,
sunt pe loc pulverizate.

Tigva goală nu mai poate
să conducă lumea arsă.
Totul nu-i decât o farsă
a nimicului din toate...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fasole în untură de om

îţi erau tot mai numeroase cântecele
parcă fiecare păticică din tine devenise o lebădă
murirea lor era galopul calului fără picioare
mă cunoşteai dintr-o existenţă oarecare
privitoare la cerul străpuns de pisc
din senin curgea sânge albastru
ca de la regi neîncoronaţi şi curgea apă de moarte...
îţi era gura străpunsă de ac de albină
găsise acolo dulceaţa vorbelor fără vicleşug de fiinţă
frica era o simplă notaţie a întunericului

&

licenţiat la "Şcoala de nebuni"
felcerul îmi găsise fractură de orizont
cică priveam vertical zarea
la intersecţia dintre uman cu strada de îngeri
în unicul sens de înot pe zbor
acasă la demiurg
prăjeai fasole în untură de oameni

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glas de copii

trop-trop-trop
apoi stop sau poate poc-poc
după uşă, o fetiţă jucăuşă
prin gura cheii, o privire
în cămară, un băieţel, cam mititel
se ascundea iar după el
cătări sfioase, cam fricoase
în casă, tril duios,
suave glasuri de copii
sub masă, ochi mari
tulburători şi temători
joc de copii
cu zâne, prinţişori de pluş
şi un căţel murdar ca vai de el
adus de afară din gunoi
ei, un trofeu de soi...
ce joc sublim
în doi, în trei, în patru
dacă vrei
cu voi, cu ei sau între ei
un joc frumos
gingaş, copilăros
hai vino în jocul nostru de copii
un pas, doi sau trei
apoi să cazi şi tu în nămol
ca ei, ca noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primii ani de şcoală

Să ne-amintim de primii ani de şcoală...
Erau copii, dar anii au trecut,
Să ne-amintim de doamna învăţătoare
Ce ne-a iubit, pe toţi atât de mult

În clasa I priveam cu ochii-n lacrimi
Părrinţii, cum spre casă au plecat
Dar mângâierea doamnei noastre, parcă,
Putere şi curaj ne-a insuflat.

Ne aştepta pe bănci câte-o bomboană
Şi-o jucărie de la cei mai mari
Şi mai erau primele cărţi de şcoală...
Priveam tăcuţi, cu ochii vioi şi mari.

Zile-au trecut, una şi încă una
Precum o mamă ne-a apropiat
În juru-i. Nu ştiam ce e furtuna
Şi să sperăm în viaţă ne-a-nvăţat.

Ne-a arătat întâii paşi în lume
Ce greu era, dar am continuat
Vocea ei blândă ne dădea putere
Totul era atât de minunat!...

Ne-am despărţit cu ochii-n lacrimi
Doamne, de ce cei patru ani s-au scurs uşor,
Acum trecând prin curtea şcolii noastre
Plângem din nou, din lacrimile lor

O văd în vis pe doamna-nvăţătoare
Ce tâmple albe. Viaţa ne-a schimbat
Dar n-am să uit întâii ani de şcoală
Totul a fost atât de minunat!

Parcă ninge... Fulgi pufoşi de mătase
-mi cad în palme
E o plapumă de vată-ntreg pământul
Oare ce-i?
Ninge azi în toată lumea
Şi de alb plin este cerul
Vezi? Albul pur e-n suflet, e dincolo de lume
Aici sortiţi pieirii suntem, precum o zi...
Dar va să vină iarăşi zorii zilei.
Când Domnului, tu înger îi vei fi
Atingerile tale dau lumină
Acelui care vrea să te asculte
Şi liniştea le-acoperă durerea...
Credinţa-n tine veşnic se ascunde...
În stânga e abis, neant în dreapta
Chiar dacă drumuri greu, e numai unul
Şi-aceea treci peste furtuni, de-aceea,
Nimic, aici, nu ţi se pare greu.
În grădina mea, dac-ai să vi,
Strălucind, lungi fire argintii
Ai să vezi pe-alei, pe flori, pe frunze,
Melcii sunt, urmându-şi calea lor,
În apropiatul viitor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea studentului restanţier (pamflet)

Doamne Sfinte, fă minune,
Fă ce-ţi cer în rugăciune:
Dă un fulger, Luminate,
Pe a noastră facultate!

Sau, cu-o vorbă doar, din gură,
Tu o unge cu untură;
La un semn cu palma mâinii,
Fă să o mănânce câinii!

Dacă, Doamne, faci figuri,
Să dai fulger nu te-nduri,
Cu untură, cum rugai,
Câinilor nu vrei s-o dai,

Fă, măcar, ca ăst decan
Să dea ortu-n curs de-un an,
Iar în locu-i, de Crăciun,
Fă să vină unul bun!

pamflet de George Budoi din Învăţământul, profesorii, studenţii şi elevii în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi (1 aprilie 2023)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie

Şi curge timpul şcolii-ndelungate,
cu-atâtea spaime vagi, cu aşteptare.
Singurătate, vreme-apăsătoare...
Şi-apoi afară: străzi sclipesc şi sună,
şi-n piaţă zvârle apă o fântână,
şi în grădină, ce lumi nemăsurate.
Şi în hăinuţa ta să treci prin toate,
cum nimeni altul n-a trecut şi n-o să treacă
O, straniu timp, o, vreme ce se-neacă,
o, tu, singurătate.

Şi să priveşti departe, afară, către ei:
bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,
copii în vii culori, şi nu ca tine;
şi-aici o casă, uneori un câine,
şi-ncredere şi groază ce mute, oscilează –:
O, jale fără sens, o, vis, o, groază,
o, neagră adâncime.

Şi să te joci aşa, inel şi cerc şi mingi,
în parcul ce păleşte blând în soare,
şi pe cei mari din goană să-i atingi,
sălbăticit şi orb de alergare,
dar cu paşi ţepeni, mici, tăcut, pe seară,
să mergi acasă, strâns de mână, tare –:
O, înţeles ce tot mai mult dispare,
o, frică, o, povară.

Şi ore-ntregi, la iazu-ntins şi sur
să-ngenunchezi cu o corabie mică;
să uiţi de ea, căci altele-mprejur
şi pânze mai frumoase trec pe unde,
şi să gândeşti la chipul mic, obscur,
lucind din iaz ca iar să se cufunde-:
Copilărie, o, imagini lunecânde,
unde? unde?

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul

era prin anul patruzeci şi şapte
când Mureşul secase, fiind secetă în toate
Moldova era arsă, de soare pârjolită
iar ardeleni la masă n-aveau nici slană, pită.

pe drum vedeai copiii mergând desculţi şi goi
un trecător şopteşte... orfanii din război.
din ţări străine morţii nu se întorc acasă
şi Regele se duse când iarna-i în fereastră.

în jumătate secol îşi schimbă ţara faţa.
deşi intoarsă roata, se pierde-n vânt speranţa.
nu vreau să văd săracii cu mâini în tomberoane
să caute o pâine, când alţii vând bomboane

Voi Zei Nemuritori şi cei ce cred în Domnul
iubiţi această ţară şi daţi-i viitorul!!!!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine Crăciunul, porniţi colindători

De moş Ajun pornesc colindători
Prin munţii de nămeţi făcând cărare,
Atâţia pui de om porniţi prin gerul mare
De la lăsatul serii până-n zori.

Cu glasuri de argint tăind răcoarea nopţii
Să ducă vestea mare prin lume s-au pornit
E cerul azi sărbătoreşte, cu stele zugrăvit
Din casă-n casă vestea vor auzi cu toţii.

Slobod dulce colind din glas neprihănit,
În miezul nopţii cocoşul s-a trezit
Că a dormit prea mult îşi face singur vină

De la copii învaţă a domnului colindă
Şi-ncepe ca să cânte în miezul cel de noapte
Şi mii de-mpintenaţi duc vestea mai departe.

sonet de Valeria Tamaş
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscuta

Adulterinii

[necunoscuta]

am văzut-o pentru prima oară în seara aceia
era oacheşă şi plină de viaţă
pe podul Grant am văzut-o
îmbrăcată în rochie neagră
de sub care curgeau doua picioare albe
am dorit-o
pe lângă noi perechi îşi plimbau iluzii
eu doar ochii la sânii-i imenşi

în camera de hotel
goi
la primul orgasm scânci
la al doilea era pe cale să se înece
toate femeile dorite
se revărsară in ea prin ejaculare
mi-am luat hainele şi am ieşit
pe stradă
înspre casă unde soţia şi copii mă aşteptau cu masa pusă
mi-am dat seama că nu ştiu cum o cheamă
oricum nu are importanţă
niciodată nu o voi mai iubi

poezie de Cezar C. Viziniuck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cârpă arsă

sufeream de pofte din ce în ce mai rare
şi din ce în ce mai ciudate
nu ştiu cum se face că într-o zi
mi-a fost dor de mirosul de cârpă arsă

am pornit aragazul şi am pârlit cârpa de bucătărie
până ce îngerul ce se ascundea în pata de ulei
a fumegat ca o candelă în mâinile mele
pline de pământ

mi s-au desfundat sinusurile, iar prin vidul timpanului
auzeam glasuri moi de arhangheli
cum curgeau în borcanele de zacuscă
din cămara obscură

o! miros divin de cârpă arsă
cădelniţează în mine măcar o miime
din eternitatea poliesterului

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajunseseră acuma într-o încăpere mare, tapetată cu mătase roz, cu flori. Şi deodată, visurile au trecut valvârtej pe lângă ei, dar aşa de repede, că Gretchen n-a putut să-i vadă pe prinţ şi pe prinţesă. Gretchen şi cu cele două ciori au mai trecut apoi prin câteva odăi, una mai frumoasă decât alta, şi au ajuns în iatac. Aici, tavanul semăna cu un palmier cu frunze de sticlă şi în mijlocul odăii atârnau de o tulpină de aur două paturi, fiecare din ele semănând cu un crin. Un pat era alb, celălalt era roşu şi în acesta din urmă trebuia Gretchen să-l caute pe Karl. A dat la o parte o petală roşie şi a zărit o ceafă brună. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe nume, a ridicat lampa, şi deodată visurile s-au întors în goană în odaie, şi el s-a trezit, a întors capul şi... nu era Karl.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un divorţ metafizic (extras, "Cu plugul la arat peste oasele morţilor")

Stăteam acolo-n frig, în camera jilavă, în vacuumul îngheţat stăpân
acelei ore fade, cenuşii, din noapte; şi mi-a trecut prin minte că chestia
aia care părăseşte trupul absoarbe o parte din lume şi,
indiferent cât de bună sau de rea, cât de vinovată sau de inocentă
a fost, lasă în urmă un gol mare.

M-am uitat afară pe fereastră. Se crăpa de ziuă şi fulgi lenevoşi
Începeau încet-încet să umple neantul. Cădeau fără grabă,
împletindu-şi drumul prin aer, rotindu-se în jurul axei ca nişte pene.

De-acum Picior Mare nu mai era, aşa că era greu să fi simţit vreun
fel de milă sau de resentiment pentru el.
Tot ce mai rămăsese era trupul lui, fără viaţă, îmbrăcat într-un costum.
Arăta calm şi împăcat, ca şi cum spiritul era mulţumit că în sfârşit
se despărţise de materie, iar materia era mulţumită că se despărţise de spirit.
În acest scurt interval de timp avusese loc un divorţ metafizic. Sfârşitul.

poezie de Olga Tokarczuk, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură. Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput. După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle. Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca şi cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie!

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi trece amintirea pe sub ochi

îmi trece amintirea pe sub ochi
ca o amantă tristă, părăsită,
născută-i de din visul de deochi
şi-o cern precum făina printr-o sită.

era o toamnă... toamnă dulce,
plopii ce foşneau ca în poveste,
cocori treceau în şiruri să se culce,
şi toamna ne cam luase fără veste.

era o seara murgă şi senină,
plopii foşneau o rapsodie dulce,
noi ne plimbam agale prin grădină
când luna galeşă trece să culce.

deodată ne-a luat ochii şi cu mintea,
şi ne-am trezit aşa şi ne-am iubit
parc-am îmbrătişat o stea, iubito,
cu dorul meu nestins de infinit...

de-atunci, păcatul, iadul, chinul,
călcâiele ni s-au aprins,
parc-am băut din rai tot vinul
şi toate stelele s-au stins...

simţeam când ţi- atingeam genunchii
şi mă-nvăţai să-mbrăţişez
o dulce carne-n patru muchii,
făcându-te un sur la chez.

cădeam pe trupul tău de sfânt
ca o povară, dulce pită,
un fel de punere-n mormânt,
blestem de fată şi ispită...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul

Era prin anul patruzeci şi şapte
Când Mureşul secase fiind secetă în toate
Moldova era arsă de soare pârjolită
Şi ardelenii la masă n-aveau nici slană, pită

Pe drum vedeai copiii umblând desculţi şi goi
Un trecător şopteşte: orfanii din război...
Din ţări străine morţii nu se întorc acasă
Şi Regele se duse când iarna-i în fereastră

În jumătate secol îşi schimbă ţara faţa
Deşi întoarsă roata se pierde-n vânt speranţa
Nu vreau să văd săracii cu mâini în tomberoane
Să caute o pâine când alţii vând bomboane

Voi Zei Nemuritori sau cei ce cred în Domnul
Iubiţi această ţară şi daţi-i viitorul.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi în noapte

aprind în astă seară
lumânări de ceară
să ard, să ard în ultima privire
a doi nebuni
ce au crezut odată în iubire
anotimpurile mor
timpul prezent, timpul trecut
azi noaptea e zi
dacă tu...
pe drumul drept către cer
ce tristă-i viaţa către moarte
mai scriu un vers în astă noapte
că timpul astăzi ne cheamă înapoi
mă aşez pe ţărm pe crucile de lemn
tăceri în jur, tăceri în mine
unde eşti tu, eu nu mai sunt
decât o adiere tristă în vânt
ninge femeie în noaptea dintre ani
era atât de frig în noi
mă întorceam din nou acasă
dar ce mai esta casa fără noi
păşeam printre ani şi era frig
m-am ghemuit la sânul tău şi m-ai primit
mă alintai cu un cuvânt
treceai apoi pe aleile iubirii
eu am rămas să ascund tăcerea
ningea în noapte iar afară
plecai la cer şi lacrima plângea
vorbeam de despărţiri uitând că ieri nu a fost ieri
ştiam că ai să pleci
eram nebun şi nu înţelegeam
poate ăsta e destinul meu
să plâng după cei dragi mereu
ştiam că te-am pierdut
din clipa aceea de demult
când înfiorat am strâns în braţe
doar o dată, o fată preacurată
offf, cum priveam atunci
în sala ultimului bal
cum tu pluteai în valsul ireal
de ce mă doare azi plecarea dintre noi
de ce noi azi nu mai suntem doi
de ce, de ce...
ştii, eram atunci doar doi copii
nu te-am crezut când ai plecat
iubirea noastră unde este, unde suntem noi
mă ninge iar durerea
povestea noastră s-a sfârşit
dar ce este femeie azi sfârşitul
decât lumina noului început

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

112

becurile s-au stins peste noapte. alexandra a devenit o fiinţă invizibilă. învelită într-un cearşaf alb ca un produs sterilizat, se rostogoleşte în valurile mării.
are şi ea o armă neagră, mică pe care nu o foloseşte niciodată.
dar în seara aceasta, lipsa de lumină o sperie şi trage în aer un foc de avertizare.
se aruncă în valuri şi înoată. inima ei mică bate nebuneşte.
luna pe cer este încă albă. un neon pâlpâind. alexandra se simte în stare să ucidă. i-au spus că dincolo nu este viaţă şi soarele arde puternic. jumătate din creierul ei, însă, îi spune că nu o să păţească nimic.
alexandra simte ca acolo îi va întâlni pe ceilalţi copii. vii si nevătămaţi. cândva se jucase cu ei pe plajă. cel mai frumos desen dintr-o carte: copii alergând prin valurile marii, pe nisipul ud.
alexandra simte frica dar nu are ce să facă.
acum luna pe cer este neagră, dar alexandra o vede strălucitoare ca pe o jucărie proaspăt scoasă din fabrică.
#alexandra

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!