Ianus

În trecut, în vechea Romă, zeul cel cu două feţe,
Vrând pe cetăţenii urbei compasiunea să-i înveţe,
Le-a amestecat în joacă chipurile între ele
Când dormeau, ca la trezire cine pleacă să se spele
Să descopere-n oglindă faţa dúşmanului său
Cel mai mare, cărui veşnic uneltea să-i facă rău,
Şi al cărui chip, de ciudă, nici putea a-l suferi,
Să i-l poarte-acum în lume ca şi cum al său ar fi...
Poate-aşa, gândise Ianus, se vor împăca-n sfârşit
Vechii învrăjbiţi-pe-viaţă, ce-şi vârau necontenit
Mătrăgună în pahare şi pumnalele în spete,
Până ce umpleau a Romei catacombe cu schelete.

La un semn al mâinii sale, în văzduh feţele toate
Se desprinseră de trupuri ca şi măşti înaripate
Şi se-nvârtejiră grabnic sub a zeului strigare,
Au pornit apoi pe geamuri să-şi găsească fiecare
Noul cuib, noua argilă pe care să înflorească,
Deseori schimbarea fuse reciprocă şi frăţească:
Cel ce da primea o faţă de la cel cărui i-a dat,
Existau însă şi cazuri când astfel s-a întâmplat
Că se permutau în lanţuri câte cinci sau zece feţe,
Grupuri ciclice, reţele se ţesuseră semeţe,
Fiindcă ura, ca iubirea, nu-i mereu împărtăşită,
Fiinţa ce-o deteşti cu spume contra altora-i pornită
Fără a gândi vreodată să-ţi întoarcă sentimentul,
Paradox este acesta şi ciudat e elementul
Din care-i clădit un suflet. Cine poate explica
De ce fiecare mire chipul socrului purta
Sau de ce vestala sfântă şi smerită, bat-o vina,
Arăta precum stricata din taverne, Messalina?
Iar cezarului Tiberius înţeleptul idol Ianus
Îi montase însăşi faţa complotistului Seianus,
Ce-n dizgraţie căzuse după-o lungă prietenie,
Preschimbată-apoi în ură de ambiţia lor vie
De-a domni pe tronul Romei: "O, bătrânul meu fârtat,
Cum de ale vieţii valuri astfel ne-au îndepărat?"
Se-ntreba trist împăratul, până faţa îşi văzu,
Faţă care de emoţii neştiute îl umplu.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu criticul contează, nu cel care îţi arată cum poate să se împiedice un bărbat puternic, sau care sunt locurile unde făptuitorul ar fi putut să lucreze mai bine. Meritul aparţine omului care coboară în arenă, a cărui faţă este plină de praf, de transpiraţie şi sânge, care se luptă cu curaj... care cunoaşte marile entuziasme, marile dăruiri, cel care se consumă pe sine pentru o cauză demnă, care cunoaşte cel mai bine biruinţa finală şi care, în cazul cel mai rău, dacă nu reuşeşte, cel puţin eşuează pentru că şi-a asumat riscuri mari. Astfel încât locul lui nu va fi niciodată alături de suflete reci şi sperioase care n-au cunoscut vreodată victoria sau înfrângerea.

citat clasic din Theodore Roosevelt
Adăugat de Radu G
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitate

Iubire – între inimă şi inimă nu se mai află nimic.
Vorbirea şi cuvintele s-au născut din dor,
Reproducere a gustului real.
Cel care gustă ştie,
Cel care explica, minte.
Cum ai putea descrie forma adevarată a Ceva
Din a cărui prezenţă eşti exclus?
Dar tu, totuşi, în care fiinţă exişti?
Şi cine trăieşte ca semn al călătoriei tale?

poezie de Rabia al Basri, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei a căror prietenie se întemeiază pe virtute sunt animaţi de zelul de a-şi face reciproc binele (acest lucru fiind propriu virtuţii şi prieteniei); or, o astfel de emulaţie nu poate da naştere nici la reproşuri, nici la certuri, căci nimeni nu se poate supăra pe cel care-l iubeşte şi-i face binele, ci, dacă are delicateţe sufletească, se revanşează făcând la rândul său binele;iar cel care-l depăşeşte pe celălalt prin binele care i-l face, obţinând astfel ceea ce îşi dorea, nu ar putea aduce reproşuri prietenului său, pentru că fiecare dintre ei aspiră spre bine. Nici în prieteniile întemeiate pe plăcere asemenea incidente nu au loc dacă se bucură să-şi petreacă timpul împreună; şi ar părea de-a dreptul ridicol cel ce i-ar reproşa prietenului că nu-i face plăcere prezenţa lui, din moment ce nimic nu-l obligă să-şi petreacă timpul împreună cu el.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tocmi un argat şi porni să meargă la fraţii lui, cu alaiul după dânsul. Pe când mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întâmplate fratelui lor celui mai mic, şi se pregătiră să-l priimească cu cinste. Când ajunse la marginea cetăţii unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aştepta. Acesta îi povesti toată întâmplarea cu muma lor şi a dascălului, şi cum îi pedepsise Dumnezeu. Plânse fratele cel mic de osânda dumnezeiască ce căzuse peste muma lor, apoi merse de se înfăţişă împăratului. Cum se văzură, se cunoscură şi se îmbrăţişară. Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-şi puie măgarii, pe care singur îi îngrijea. Trecu ce trecu şi nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăşi în oameni.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericit acela care...

Fericit acela care
El te poate lăuda
Pe care-L alegi Tu Doamne
Spre a sta în curtea Ta.
Fericit a cărui haine
Ele de Domnu-s spălate
Are drept la pomul vieţii
Poate intre în cetate.

Fericit de acela care
Păcat are acoperit
Pe care-l numeşti Tu Doamne
Spre a fi neprihănit.

Fericit, Doamne, de acela
Ce-şi pune tăria-n Tine
Care rău nu săvârşeşte
Şi el face numai bine.

Fericit acel ce-n Tine
El îşi pune a sa soartă
Care zilnic poposeşte
În a Ta măreaţă poartă.

Cel ce pragul îl păzeşte
După el este flămând
Cel ce poartă a sa minte
Şi la Tine al său gând.

Fericit cine găseşte
În Domnul înţelepciune
Despre Domnul povesteşte
Şi la toată lumea spune.

Fericit de cel sărac
Că el se va îmbogăţi
Fiul Celui Preaînalt
La sfârşit se va numi.

Fericit de acela care
Îngrijeşte de sărac
Şi îi dă ca ajutor
A sa pungă, al său sac.

Domnul boala îi păzeşte
Durerea i-o uşurează
Îl păzeşte-n a sa viaţă
Şi de el Domnul veghează.

Fericit de acela blând
Că va moşteni pământul
De acela ce-i creştin
Şi el seamănă Cuvântul.

De cel împăciuitor
Căci el Fiu Ţi s-o numi
Fericit de acela care
El la nuntă-Ţi va veni.

Fericit de omul care
Umple tolba cu săgeţi
Şi a cărui curte Doamne
Este plină de băieţi.

Ferice de acea gură
În care minciună nu-i
Fericit este poporul
Care este a Domnului..

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prâslea dus în gradină a fost. Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt...

Ea a spus:
"Arată-le cine eşti
Fără să reciţi,
Arată-le cum gândeşti.
Vreau să-mi promiţi".

Eu sunt cel cu vise mari,
Cel ce nu vă va uita,
Cel ce vrea senzaţii tari,
Cel ce vrea a vă schimba.

Eu sunt cel lăudaros,
Cel crezut un narcisist,
Un egoist, un mincinos,
Cel văzut oportunist.

Eu sunt cel ce-o iubeşte
Speriat de posibilul refuz,
Iar ea nici nu banuieşte.
Eu sunt cel confuz.

Eu sunt cel frustrat,
Cel ce caută mereu,
Cel neintegrat
Şi neschimbat. Sunt eu.

Eu sunt cel ce se ascunde,
Ce evită sentimente
Şi când unul îl patrunde,
Îl înşiră-n versuri lente.

Eu sunt cel actor mereu,
Cel cu mască peste mască,
Cel ciudat, înţeles greu,
Cel speriat să vă cunoască.

Sunt cel cu ochi secătuiţi
Ce-n trecut mereu plângea,
Cel de-acum, cu ochi lipsiţi,
Nici de-ar vrea n-ar mai putea.

Eu sunt cel cu zâmbet fals,
Eu sunt cel cu zâmbet pur,
Sunt rostit de vagi cuvinte
Şi văzut de lume-n jur.

Eu am spus:
"Nu! Nu pot! Voi ajunge uitat.
Nu vor să asculte ce am de zis."
Ea mi-a zâmbit... apoi a plecat,
Iar eu am rămas... şi i-am promis.

...

Ea a ştiut.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mareea din suflet. Iubirea

Nu-i nimic îmi spun. Cel mai preţuit este întotdeauna, în mintea noastră mică, cel care se desprinde, cel care pleacă, cel care ne înnebuneste în abc-ul simţurilor şi ne lasă să-nvăţăm singuri, că a iubi fără simţuri doare ca o răstignire şi ca o renaştere.

Nu există nici un vinovat. Există doar lucruri care se decid fără noi în cel care rămâne şi în cel care pleacă şi drumul este lung, foarte lung, până la curcubeul din suflet
unde sforile de păpuşă devin vizibile şi te poţi privi de la distanţă cum intri iarăşi magnetizat în fluxul şi refluxul neiubirii.

Doar până la curcubeul din suflet îţi spui, când încă crezi că iubirea este un dialog cu tine, -doar cu tine- pe care îl poţi anula uneori, când l-ai descifrat.

poezie de Tania Felicia Kubitza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu este cel mai mare trezitor de conştiinţă naţională. Asemenea luminător de grai s-a ridicat cu toată fiinţa sa în faţa zeilor, la învierea vieţii din pământ. Şi astfel a rămas în marele neam al geţilor. I-a fost dat să trăiască şi să moară ca un izvor de mântuire pentru acest neam din care el s-a ridicat.

Ştefan Radu Muşat
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va fi avut cu adevărat succes

Va fi avut cu adevărat succes cel care a trăit bine,
care a râs adeseori şi care a iubit mult:
cel care s-a bucurat de încrederea unei femei curate,
de respectul oamenilor inteligenţi şi de dragostea copiilor;
cel care a acoperit nişte nevoi şi care şi-a împlinit menirea;
cel care a lăsat lumea din jurul lui mai bună decât a găsit-o,
indiferent dacă asta înseamnă cultivarea florilor
sau scrierea unei poezii perfecte, sau salvarea unui suflet;
cel care a apreciat întotdeauna frumuseţea Pământului,
pe care a reuşit să o facă şi altora cunoscută;
cel care a văzut întotdeuna tot ce este mai înălţător în ceilalţi
şi care a dăruit ceea ce a avut el mai bun.
A cărui viaţă a fost o lumină;
A cărui amintire este o binecuvântare.

poezie de Bessie A. Stanley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shiraz

oamenii obişnuiau să intre în viaţa mea şi să-mi spună
că le plac cine ştie ce cărţi clasice sau că
nu-şi mai amintesc titlurile sau, în loc de cărţi, îmi spuneau
că le plac filme precum star wars sau naşul sau altele
plictisitoare

probabil că din acest motiv toţi au rămas blocaţi într-un trecut forever
poate că acesta e motivul pentru care toate contururile lor se estompează odată cu atâţia
şi atâţia ani

apoi ai venit tu şi mi-ai povestit despre cartea aceea din toate timpurile apoi eu am mers pe străzi şi-am mers gândindu-mă în ce fel
conturul tău e plin de aceste cuvinte, gândindu-mă
cum ar putea fi un om, un bărbat a cărui carte preferată e aceea care începe cu
oglinzile sunt umplute cu oameni

atunci ţi-am spus, imaginează-ţi toate acele oglindiri ale tuturor acelor oameni
privindu-te, iar tu
privind la alţii străini
tu cel rămas în interiorul atâtor şi atâtor oglinzi
din cine ştie ce locuri uitate
apoi imaginează-ţi o carte întreagă despre acei oameni

o carte despre noi

de ceva vreme îmi plăcea cuvântul muntazir
în urdu înseamnă cel care aşteaptă

apoi ai venit tu şi a început să îmi placă numele tău
apoi am aflat că numele tău
înseamnă cel care aduce lumina

iar acesta e primul poem pentru tine

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este bine să tindem cu nerăbdare spre cele care nu sunt făcute şi nici nu este bine să ne dezgustăm prosteşte de care sunt făcute. Cel care doreşte mereu ceea ce nu face şi dispreţuieşte ceea ce face, nici nu se bucură de cele prezente, nici nu se mulţumeşte cu viitorul. Căci el abandonează înainte de a desăvârşi ceea ce începe şi înfăptuieşte înainte de vreme ceea ce trebuie început. Aşadar, este bine să fii mulţumit de binele propriu şi să sporeşti bunurile prezente cu cele ce vor urma, iar nu să le îndepărtezi în vederea celor viitoare. Căci schimbarea bunurilor este uşurătate, dar practicarea lor este virtute, şi căile celor care resping bunurile cele vechi în vederea celor noi şi ale celor care urcă de la bunurile inferioare la cele superioare sunt foarte diferite. Căci cine caută schimbarea este greu de mulţumit, aşa cum cine vrea să înainteze este plin de zel. Astfel, avansează în chipul cel mai drept cel plin de zel în vederea a ceea ce este optim, fără a fi dezgustat de ceea ce este doar bine, şi cine îndură mai întâi ca să ajungă apoi unde vrea la timpul său.

Hugo de Saint-Victor în Meditaţii spirituale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai aşa era să spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel întâi semnele fetei. Împăratul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va voi, mâine de dimineaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adecă fetei timpul să se gândească până a doua zi. Până atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amândoi ca pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în palaturile împărăteşti. Le pregătiră o cămară cu două paturi în care să mâie peste noapte. Până a nu însera, ciobanul se furişe de fiul de boier şi se duse de-şi cumpără nişte floricele-boabe.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maldoror

Spre Lucia pe care noi urcam,
O treaptă fiecare, scara,
Iar zilele, pun preţ, un ban,
Ne ceartă-n valuri neagră, marea.
Cum timpul curge neostenit,
Din turn se prăbuşeşte ceasul,
Din lamentări în infinit
În dragoste respecţi păcatul.
Eu mă opresc, se-apropie-un hău,
Un monstru fără noimă, nume,
Când bine redevine rău,
Iar răul nu creează-o lume.

Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,
În rest vârcolacii, raci răniţi,
Scoici în valuri, ce rost mai are
Să murim, dacă-nviem din nou, din nou?
Omnia fluunt, omnia mutantur,
Un marş forţat de ani-lumină.
În limba noastră, Dumnezeu este Cel Care Este.
Ce am putea adăuga?
O mie de nume,
Este Cel Care Nu Se schimbă,
El este cel care ne poartă
Ca o mamă pruncul său,
Fără să ştim, în somn adânc.

Privesc asfaltul, firimituri de pâine,
Pete de sânge, pene de corb,
Un cadavru imens s-a dizolvat în smoală,
Exală mirosuri cotropitoare,
Acesta este dragul nostru oraş,
În care se mai râde, se cântă, se dansează,
Deasupra sau în adânc, pe dedesubt.

Aşa cum plouă în inima mea,
Aşa plânge şi câinele-Dumnezeu,
Maldoror umbla pe şapte cărări,
Ca pe cele şapte coline ale Romei,
Circulate de cocote,
Smârcuri pustii în inima lui Maldoror,
Otravă grea, în vinele sale, sângele este verde,
El nu are oase, doar crengi îngălbenite,
Tulpini de brânduşe, sfielnic pătrunde
În Istoria Universală, alături
De Don Quijote Coţcariul,
Am văzut de curând un pui de corb rănit,
Nu zbura, croncănea fără ură, adânc umilit,
Poate-mpăcat cu o înfrângere apoteotică.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare trebuie să se lase fără frică în voia instinctului său de dezvoltare, instinct care domină întreaga natură... Important pentru fiecare om este să cunoască în mod cât mai independent şi mai direct realitatea, şi nu s-o perceapă cu ajutorul altora. O astfel de legătură vie cu viaţa constituie premisa necesară pentru a ajunge la bucuria sănătoasă a cunoştinţei fiecărui eveniment, de la cel mai neînsemnat până la cel mai de seamă, ba chiar şi până la cel mai dureros.

citat clasic din Henrik Pontoppidan
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel puţin în drum spre ieşirea din Institut, lunganul le zâmbi cu amabilitate, făcându-le semn cu mâna celor adunaţi de o parte şi de alta a culoarului format de poliţişti pentru a-l vedea pe el. Din când în când, cu excepţia numelui său, mai auzea câte un glas din mulţime zicând, fără a-şi da seama cine vorbea: "Şi mi-mi place geografia..."; "Am de gând să devin geograf..."; "Vreau să ajung ca tine, deşi nu chiar atât de înalt..."; şi multe altele de genul acesta. Nistor n-avea timp să le răspundă. Mergea îngândurat, alături de director, în minte conturându-i-se chipul adolescentei bălaie, Adela. Spera s-o găsească, dar n-o văzu nici până la ieşirea din Institut. Nu înţelegea de ce n-ar fi venit până la ora aceea, de moment ce el îi dăduse invitaţie.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ambiţia

Nici visul nu-l crede cum s-a întrupat
şi poate fi văzut cu ochii
de cel care l-a urmat
până ce lumina i-a vestit capătul,

fără eforturi sprâncenate
pentru cel ce şi l-a promis.

Când alte forme nu-s de atins ţinta
şi-n tine sălăsluieşte ambiţia
de n-o mai poţi opri
fără să-i vezi rodul.

Pui pe picioare întregul arsenal
cu rezerve cu tot
şi pornesti cu ce ai mai bun
pe drumul rămas fără alternative.

Dă semne că pragul poate fi atins
şi trecut mai departe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mare al împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc. Nepoftită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare. De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atâta întristare. Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!