Thot

Magii scribi cunosc secretul zeului ce născocise
Întru slava veşniciei ştiinţa lucrurilor scrise,
Dătătorul de cuvinte şi întâiul sacerdot,
Zeul lunii şi-al magiei, zeul alchimiei, Thot,
Cel ce semne hieroglife dăltuise-n chip măiastru,
Luându-şi ca model chiar luna, înţeleptul nopţii astru,
Căci aşa cum este luna o oglindă pentru soare,
Duhul nevăzut vestindu-i în adânca înnoptare,
E şi scrisul o oglindă fastuos alcătuită
Pe potriva strălucirii ce se lasă-n ea privită,
O oglindă ce rămâne chiar de soarele-i s-a stins,
Lună veşnic păstrătoare în noaptea de neînvins.

Şi cine-ar putea citire să dea magicelor forme
Şi cu aburul rostirii viu conturele enorme
Să le umple, să le smulgă din tăcerea lor măreaţă,
Prin puterea hieroglifei, strălucirii i-ar da viaţă,
Luna ar părea că-i soare şi argintul aur greu,
Alchimist ar fi acela, slujitor marelui zeu,
Poarta-n lături s-ar deschide către lumile trecute,
Şi-ar juca vremelnicia de la cap umbrele mute:
Apele ce-au curs odată ar mai curge cum au curs,
Ochii care-au fost în lacrimi ar mai plânge cum au plâns,
Iară cei ce-odinioară îndelung s-au fost iubit,
Regăsindu-se din moarte, se iubi-vor înzecit.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa mi se întâmplă...

Şi iarăşi vine noaptea şi iarăşi n-am să dorm,
Am să privesc iar cerul cu luna ca un corn
Şi totul într-un mine voi cerne gândul mut,
Voi fi cu amintirea scăldată în trecut,
Voi fi un rob al nopţii cu ochii mari deschişi,
Mă voi certa cu cerul căci tu nu eşti aici,
Mă voi certa cu luna... ce mult m-a păcălit,

Mi-a spus că-i e totuna, că tu nu mai iubit
Şi iarăşi toată noaptea, mă voi gândi ce-am fost,
Îmi voi vedea greşeala şi rostul cu-al lui rost,
Îmi voi citi prin versuri cuvinte din trecut
Să văd cu ochii minţii un adevăr pierdut,
Să văd de pot vreo dată ce-a fost să înţeleg,
Misterul ce m-apasă încerc să îl dezleg,

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa mi se întâmplă...

Şi iarăşi vine noaptea şi iarăşi n-am să dorm,
Am să privesc iar cerul cu luna ca un corn
Şi totul într-un mine voi cerne gândul mut,
Voi fi cu amintirea scăldată în trecut,
Voi fi un rob al nopţii cu ochii mari deschişi,
Mă voi certa cu cerul căci tu nu eşti aici,
Mă voi certa cu luna... ce mult m-a păcălit,

Mi-a spus că-i e totuna, că tu nu m-ai iubit
Şi iarăşi toată noaptea mă voi gândi ce-am fost,
Îmi voi vedea greşeala şi rostul cu-al lui rost,
Îmi voi citi prin versuri cuvinte din trecut
Să văd cu ochii minţii un adevăr pierdut,
Să văd de pot vreo dată ce-a fost să înţeleg,
Misterul ce m-apasă încerc să îl dezleg,

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeul cel Bun şi Zeul cel Rău

Zeul cel Bun şi Zeul cel Rău s-au întâlnit pe vârful muntelui.
Zeul cel Bun a spus, "Bună ziua, fratele meu".
Zeul cel Rău n-a răspuns.

Şi Zeul cel Bun a spus, "Azi nu prea eşti în apele tale."
"Da," a spus Zeul cel Rău,
"Iar asta pentru că cineva m-a confundat cu tine,
m-a invocat folosind numele tău
şi s-a comportat de parcă vorbea cu tine;
bineînţeles, chestia asta mi-a displăcut."

Şi-a spus Zeul cel Bun,
"Şi eu am fost confundat cu tine şi invocat cu numele tău."

Zeul cel Rău s-a îndepărtat blestemând prostia omenească.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare adevăr pe care îl descoperim este o oglindă netulburată care împrumută ceva din strălucirea ei şi celor din jur, înainte de a le reflecta imaginea. Atraşi de tot ce străluceşte, oamenii de rând se adună, privesc în oglindă din depărtare, iar tocmai în centrul strălucirii zăresc, pe jumătate ascunsă în fund, o imagine înfricoşătoare, sinistră şi ceţoasă. Cuprinşi de groază şi repulsie, ei îşi întorc privirea de la oglindă şi o învinuiesc pe ea, învăluind în acelaşi simţământ de ură şi oglinda şi strălucirea ei. Ceea ce i-a înspăimântat a fost doar răsfrângerea propriei lor nimicnicii!

citat clasic din Titu Maiorescu
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

În nopţi sclipeşte Luna
Pe Cer se aprinde noaptea
Înalţă-te la Ceruri
Învingând şi moartea.

Răsfaţă-te-n putere
Din umilinţă învie
Creând din moarte viaţa
Supusă la magie.

Crează-te din gânduri
Nu simţuri pământeşti!
Învinge-n tine noaptea
Lumina s-o primeşti.

Şi dacă vrei vreodată
Să simţi că ai existat
Întreabă, Luna, noaptea:
Cine sunt eu de fapt?

Şi un răspuns de-ndată
S-a prins în tine acum
Tot ce a fost odată
Tu vei afla de-acum.

Se ascunde în ziuă Luna
Lumina nu o vedem,
Doar când se lasă noaptea
Şi stelele pe Cer.

Deschide-ţi Cerul Lună
Transformă noaptea-n zi
Zeii îţi dau lumina
Prin stele mii şi mii.

Şi dacă ar fi vreodată
Să cânt la geamul meu
E pentru tine Lună
Ţi-aprind lumina eu.

poezie de Nicoleta Petre (28 octombrie 2019)
Adăugat de Nicoleta Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pan

Pe culmi revarsă luna al stelelor noian,
De ce te-ascunzi de ele? Nu ştii că zeul Pan
De cum se lasă noaptea iubire vrea să-şi cate,
Prin tufe şi hăţişuri croindu-şi drum pe coate?

El are lungi corniţe, dar crede-mă, nu-i drac,
Atâta doar că dansul şi vinul i-s pe plac,
Iar de vei vrea în iarbă sărutul să i-l dai,
Îţi va cânta la creştet năzdrăvănii din nai.

O, iată cum tresaltă pământul sub copită-i
Şi iarba se aprinde, verdeaţa ei topită-i
În cercuri de lumină ce freamătă-n magie,
Materia, ea însăşi, trezită e şi vie!

Şi iată cum în hore un vis ne înconjoară,
Cu iele fermecate ce ies întâia oară
Din ascunzişul sacru, iar zeul le e rege:
Din cele-o mie – una mireasă îşi alege.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă Lunii... sau poveste despre dulciuri, ca să ne simţim ca acasă

Nu vă pot ascunde, că eu sunt omul negru,
dar nu-i corect spus, că dispreţuiesc totul.
Dispreţul e-o formă de neînţelegere.
În răbdarea mea mă cam enerva... Luna!
Ştiu! O să-mi amintiţi acţiunile umanitare
de ecologizare a Lunii!
Elevii de la Casa Pionierilor etc.,
s-au dus să cureţe Luna de:
pet-uri, chiştoace, cutii de bere.
Însă numai pe faţa noastră a Lunii!?
Oare pe cine ar trebui să omor,
ca să aflu,
de ce Luna are doar o faţă, de zeci şi sute de ani?
Adică sunt om, am şi eu nişte nevoi,
voiam să scriu cu pişu nişte manifeste
sau ceva apocrife despre zeul Cronos.
Vă rog respectaţi-mi dreptul la intimitate,
vreau s-o fac pe partea întunecată!
Se zvoneşte că Zeul cel Puturos,
a operat Luna de organele interne,
găsindu-şi tainicul lăcaş, biroul!
Este mărturia mea clară,
izolat între două casete de bere
şi cu spatele în colţul neputinţei.
Noi... chiar trebuie să credem
în iaurturile probiotice bifidus, bifidus,
cu gusturi şi culori pentru fiecare copil!?
Eu prefer magiun pe pâine
şi citind povestea măgarului!

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oglindă

Azi mi-am cumpărat oglindă,
De a cea, de argint modernă,
Aşteptînd să mă cuprindă,
Tinereţea cea eternă.

Mă uit atentă în oglindă,
Îmi admir părul şi fruntea,
Mă cutremură o undă,
Care trece pe sub punte.

Îmi examinez obrazul,
Văd atâtea alunele,
Însă nu prea-mi fac necazul,
Des, vorbesc cu rândunele.

Ochii mei maroni, odată
Cam de soare mi s-au şters,
Strălucirea de altă dată,
N-a pierdut un interes.

Ochelari de soare port,
Căci privirea mi-i timidă,
Pălăriea-mi dă confort,
Soarele să nu mă prindă.

Îmi anin multe mărgele,
Roşii, verzi şi rozovioare,
Gândurile-ascund sub ele.
Nu se vede, când mă doare.

Dar uitasem să vă spun,
Că oglinzi eu, am mai multe,
De pretutindeni le adun,
Însă, toate-s cam adulte...

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cornul lunii

Cornul argintiu al lunii
l-ai văzut şi tu vreodată,
arcuit deasupra lumii?
Eu l-am văzut în astă seară
când am trecut la Copşa-n gară...
Am crezut că-l vezi şi tu,
chiar în clipa de acu
sau în următoarea clipă,
când f âlfâiai ca o aripă
udai florile-n balcon,
cu apa rece din bidon,
cu gestul fin de domnişoară
puneai rufele pe sfoară...
Luna creşte ori descreşte?
Cornul ei se primeneşte
privindu-se mândru-n oglindă
sub lampa chioară prinsă-n grindă.
Luna creşte sau descreşte?
Pentru cel ce o priveşte,
bine este să ştie
lecţia de astronomie!
Mie lecţia nu-mi lipseşte...
Luna creşte!

poezie de Ioan Friciu (9 octombrie 2013)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele cu blana oglindă

Câinele cu blana oglindă
străluceşte
la umbră
cu luna scoasă
între colţi de stele.
Câinele cu blana
oglindă
îşi dă singur ocol
şi se răcoreşte
în sângele
pădurii
în verdele gol.

poezie de Alin Gheorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele şi Luna

Soarele e domnul zilei,
Îi zâmbeşte-n zori zambilei,
Străluceşte şi-ncălzeşte
Şi la viaţă ne trezeşte.

Luna e regina nopţii,
Şi nu doar la echinopţii;
Când pe boltă, noaptea, trece,
Străluceşte, dar e rece.

Luna palid străluceşte,
Dar lumina-i ne vrăjeşte;
Chiar de-i rece, negreşit
Ea ne-ndeamnă la iubit.

poezie de George Budoi din Soarele şi Luna în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (8 august 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nirvana a fost comparată cu o oglindă ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglindă, aşadar, veşnic pură, veşnic nefolosită.

Emil Cioran în Mărturisiri şi anateme
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delir

Târziu în noaptea neagră,
În curtea bisericii moarte,
Luna moartă lumina
Turnul mort al bisericii.
Prin crengile moarte
Ale copacului mort
Luna moartă
Lumina doi morţi.
În tăcerea moartă
Păreau doi străini morţi
Ce-şi spuneau cuvinte moarte
Şi vântul mort
Lătra ca un câine mort
Către doi străini morţi.
Vântul mort şi frigul mort
Şuierau prin oasele moarte,
prin sângele mort,
prin ochii morţi
Ai străinilor morţi
Din curtea bisericii moarte
Pe care luna moartă
O lumina
Printre crengile copacului
Mort.

poezie de Vlad Stângu
Adăugat de Cristina Mocanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 103

Ah! Cât e de săracă Muza mea,
Când s-ar putea distinge negreşit,
Căci tema, chiar cu mine lângă ea,
E mai măreaţă decât ce-am slăvit.
Să nu mă învinuieşti că nu mai scriu!
Cată-n oglindă, chipul vei zări,
Care întrece tot ce eu descriu
Şi de ruşine versul îmi va fi.
N-ar fi păcat atunci să-ncerc să dreg
Stricând astfel ce-a fost odată bun?
N-are alt scop poemul ce-l încheg
Decât de harul tău să pot să spun.

Însă oglinda, când priveşti în ea
Ţi-arată ce în vers eu n-aş putea.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonata lunii

Sonata lunii de Beethoven
e însăşi luna coborâtă pe pământ.
Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice:
luna ce umblă prin păduri,
prin roua-albastră şi prin flori de crini,
şi-alcătuieşte din lumini
amare şi din dulce vânt
Ofelii, Margarete, Beatrice.
Printre acestea te alegi şi tu,
ca o parte din Sonata
ce încă niciodată
nu a fost cântată.

poezie celebră de Lucian Blaga din Vara de noiembrie
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iubirii nesfârşite

Pe marea mătăsoasă am clădit,
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi luna ne părea un felinar.
Eram un lampion zburând hai-hui,
Erai cuvântul izvorât din tihnă,
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui!
Eram noi doi, o literă divină.

Pe marea mătăsoasă am clădit
Ca într-un univers de necuvinte,
Corăbii verzi... Cu frunze de argint,
Ne-am împletit aducerile-aminte.
Era atâta libertate-n jur!
Tu, lebădă-n veşminte de lumină...
Eu, ca un mire fără de contur,
O flacără sălbatică, divină.

Palate vechi din stele de cleştar
Pe treptele iubirii risipite...
Eu înger alb, înveşmântat cu jar,
Tu, epilog aducerii aminte.
Ne-am risipit pe mări ca un ecou
Şi-am renăscut pe cerul de petale,
Căci din iubire să te-nalţi, nu-i greu,
Nici lacrimile nu pot fi amare.

Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi ne-a unit întâiul nostru vis.
Pământ cu cer şi ape s-a unit
Şi fluturi cu aripile au scris
Pe pat de aripi, sângerii poeme...
Săruturi caste pus-au în condei...
Din călimară, litere şi semne –
Balsam în anii lungi, târii şi grei.

Şi luna ne părea un felinar
Ce lumina în taină fericirii
Rămase pe al mărilor altar
De veghe vieţii, morţii şi iubirii.
Trec pescăruşi şi îngeri... E târziu
Şi albe păsări rătăcesc în noapte.
Iubito, chiar furtună de-am să fiu,
Să nu te temi de ale mele şoapte!

Eram un lampion zburând hai-hui...
Cu tine am atins nemărginirea.
Eram al tuturor şi-al nimănui,
Hoinar prin lume, căutând iubirea.
Azi sufletul şi viaţa-ţi dau în dar,
Tu eşti plus infinitul şi lumina,
Tu eşti întâia zi din calendar,
Găsesc în tine, pretutindeni, tihna.

Erai cuvântul izvorât din tindă,
Braţul ţi-era briză mângâietoare...
Mai şerpuielnic mâ prindea-n oglindă...
Eram noi doi, în lumea asta mare.
În vals ne-am prins şi am slăvit eternul,
Am dănţuit cu apele deodată
Şi de durerea noastră plânge cerul
Cuvânt, poem şi lacrimă curată.

Ai tuturor eram... şi-ai nimănui.
Orfani ai unei lumi în transformare,
Plecând din lumea lor, plecând hai-hui,
Cu ceru-n gând şi visul la picioare.
Doi îngeri ce sub ramul de măslin,
În jurăminte tainice şi pure,
Au refăcut un act – cel mai sublim
Şi-au reuşit durerile să-ndure.

Eram noi doi, o literă divină,
Din călimara plină cu sudoare,
Un strop din diadema e lumină
Ce a născut o lacrimă de soare.
S-au strâns furtuni din magice cuvinte,
Iubirea ne-a chemat şi ne-a unit,
Iubita mea, îţi mai aduci aminte?!
Noi doi, de-o veşnicie ne-am iubit!

Eram noi doi, o literă divină.
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui,
Erai cuvântul izvorând din tindă,
Eram un lampion zburând hai-hui.
Şi luna ne părea un felinar...
Pe plaja diafană ne-am iubit.
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe marea mătăsoasă am clădit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picură-ncet

Picură-ncet în oglindă
Conturul în unde purtând,
Miraju-n suspine deriva,
Şi noaptea cea neagră căzând.

Picură-ncet în oglindă
Razele lunii oprind,
Aura ei se preschimba,
Totul in jur mărmurind.

Picură-ncet în oglindă
Tot este zid după zid,
Durere, îndoială şi frică,
Mă simt ca-ntr-un labirint.

poezie de Raluca Oprea
Adăugat de raluca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul este un astru asemănător Lunii... el nu este situat în mijlocul cercului pe care îl descrie Soarele, nici în mijlocul lumii. Cuiva care s-ar afla în Lună, Pământul nostru i-ar apărea că îndeplineşte acelaşi rol ca şi Luna pentru noi.

Leonardo da Vinci în jurnalul său
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!