O tu, celălaltule...

Ţigară de pământ
ţigară de bere
şi multă tăcere
expir
suflu cu fum către un sentiment chircit de durere zâmbitoare
agăţat cu unghiile de stânca cu valuri de piatră
voal cu picioarele goale lipite de piatră
aproximaţie
resemnare murmurând "Nu mă doare, nu mă doare..."
absurd păşind pe vârfuri
hipnoză bâjbâind după un verb
fascinaţie a ermeticului dus
unde dus?
pe dealuri în sus...

Privesc cu ochi de şomer spre Homer
şi apoi, prin fum,
spre ceasul placat cu aur de 18 k pe care îl port la mână
se deschide,
se măreşte brusc, înspăimântător,
mă cuprinde, paralizat, sub cupola lui,
devin doar unul din cele 23 de rubine
ale acestui ceas uriaş, automatic,
care trebuie întors de 15 ori în fiecare seară
dacă nu mişti încheietura minţii...
şi strig cu ecou de sub această cupolă:

O tu, celălaltule sex al meu
semenul meu...
semănătoarea mea cu peronul pe partea dreaptă,
nedreaptă,
o tu, inconştientă punte dintre Pe ici
şi Pe colo,
şi anume prin părţile esenţiale,
tu, mosc de zibetă,
nucleu dur al atomului Chanel No 5.

Oh, tu, Eu-le al meu
de sex diametral opus
şi sedus
de sex pantocrator
revoltat şi revoltător

ascultă-mă când îţi zic
că neputând cuprinde cu mintea tot ceea ce locuieşte fiinţele,
am încercat să le simplific
să le privesc ca pe nişte recipiente de carne ambulante,
ca pe nişte rufe ude care refuză odihna la soare,
foşnete înlăcrimate
fluturări apăsate de oboseală
amurguri în miniatură...

am încercat să le privesc aşa
însă curând nu am mai putut cuprinde cu mintea
nici măcar spaima aceea ubicuă
care le face să se mişte mereu, să foşnească,
să privească cu ochi de gheaţă peste umăr
la mine, urmăritorul lor

curând am înţeles că voi plânge de dorul lor
al semenilor mei,
al fiinţelor umede,
simplificate până la sânge
de ce trebuie să ştim cine suntem?
care este piesa lipsă fără de care,
în absenţa acestui răspuns,
nu ne putem trăi viaţa?
cum ar trebui să fim ca să suntem?
Domnul respiraţiilor?
Re Stau?

Iată, Pământul e deschis,
marea e deschisă,
cerul e deschis,
Soarele s-a deschis şi el.
Intră! Aruncă-te!
Şi rămân.
Stau.
Re Stau!

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Detaşare absolută

Stau şi privesc
Cum lumea se frământă
Cum toţi sunt trişti şi fără chef trudesc
Cum astăzi şi speranţa pare frântă...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum unii mor de foame
Cum alţii tot mai mult se îmbogăţesc
Cum pe Pământ sunt mii şi mii de drame...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum încă sunt războaie
Cum inimile încet se împietresc
Cum nici iubirea nu le mai înmoaie...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum ne-avântăm spre stele
Cum sume mari de bani se cheltuiesc
Cum unii au ajuns doar os şi piele...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum mulţi se nasc şi mor
Cum alţii fără niciun rost trăiesc
Cum viaţa trece iute ca un nor...
Stau şi privesc.

poezie de Octavian Cocoş (1 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremure

un mal departe de celălalt. o zonă de deraiere
în care alunecăm zi de zi cu piepturile încinse
de heets-urile pe care le-am încălzit

în loc de fumul de ţigară / aburul tutunului încălzit.

pe bulevarde o linişte totală. doar ceasul ticăie
anunţănd sfârşitul iminent al timpului.

pauză de ţigară

// nu sunt acea păpuşă care cere un foc în mijlocul bulevardului pentru a fi băgată în seamă.
nu sunt acea femeie care are pieptul puternic plin de zale şi iluzii.
port iluziile în altă parte / în pantece acolo unde nu poate ajunge nimeni.
nici tu //

pe primul mal stau părinţii mei într-o casuţă mică cu geamuri galbene.
stau în prag / îmi fac cu mâna / dar mâinile lor sunt însângerate.

mi se pare că-s morţi / dar ei se uită la mine şi-mi zâmbesc.
zâmbetele lor mă sperie.

pe celălalt mal sunt eu şi cu tine / în camera noastră luminoasă şi lustruită.
eu stau pe parchet şi număr clipele până cand respiraţia mea se va opri.
expir ioni de argint. ioni de argint din trupul meu supus atât de mult
promisiunilor de evadare.
tu stai şi te uiţi la mine. e atât de bine.

// pauză de ţigară. //

cutemur şi dintr-o dată nu mai ştiu în ce parte să mă duc.
cerul isi târâie picioarele lungi lângă mine/ norii lui sunt
perne care mă sufocă.
adevărul este acesta. oriunde aş fi trebuie să te iau şi pe tine.

orinunde aş fi trebuie sa îi iau şi pe ai aşa cu tot cu măinile lor însângerate,
zâmbetele lor lugrube & senzaţia că sunt morţi.

dar din nou spun. spun. e atât de bine. dacă n-aş avea amintirile acestea aş muri.
aş fi o pasăre fără control
fără busola internă a magnetismului care o leagă de pământ.
tu lea-gă-mă de patul acesta cu aceasta sfoară neagră / şi lasă-mă să rămân aici.
pe bulevarde o linişte totală.

// pauză de ţigară //

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi port inima cu mine

îţi port inima cu mine (o port în
inima mea) suntem mereu împreună (ia seamă,
oriunde mă duc eşti şi tu, draga mea; şi ceea ce fac
sunt faptele tale, scumpo) nu mi-e teamă

de destin (tu eşti destinul meu, iubito) nu vreau altă
lume (tu eşti lumea mea frumoasă, partea mea bună)
şi tu eşti ceea ce luna a încercat mereu să ne cânte
şi ceea ce soarele a vrut întotdeauna să ne spună

aici se află secretul cel mare de nimeni ştiut
(aici se află rădăcina rădăcinii şi bobocul bobocilor
şi cerul cerurilor acelui copac numit viaţă care printr-un sărut
creşte mai presus decât poate sufletul spera sau mintea cuprinde)
şi-aceasta-i minunea care păstrează distanţa-între stele
eu îţi port inima (o port în adâncul inimii mele).

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afectează cu adevărat Viaţa felul în care mintea mea vede viaţa şi felul în care mintea mea prescrie reţeta despre viaţă? Şi viaţa, domn'le, nu, nu vrea să meargă după ea, pur şi simplu, viaţa asta e o răzvrătită, nu vrea să se ducă după minte! Dar dacă este exact invers şi mintea ar trebui să curgă odată cu fluxul Vieţii şi nu viaţa să trudească la minte? Ar putea mintea ta să precizeze care este locul potrivit al Aceluia care este Incomensurabil prin El Însuşi? Unde anume va găsi El un loc potrivit? Care este locul potrivit al Infinitului? Dacă El este Totul din Întreg, are El o micuţă parte care să spună: "Ăsta e locul meu potrivit!?" Este doar realizarea faptului că lucrurile curg în Existenţă într-un mod desăvârşit! Eşti chiar în locul care trebuie, în minutul care trebuie, în spaţiul care trebuie, nu e nimic altceva de adăugat acestui moment. Toate lucrurile pe care noi le reuşim sunt efemere. Ce anume este Absolut în tot ceea ce este efemer?

Atmaji Maharaj în EL te aşteaptă AICI din Veşnicia Veşniciei!
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri negre

Când privesc în urmă
La toate câte am trăit,
Gânduri negre-mi scurmă
Chipul meu îmbătrânit.

Acum e toamnă-n viaţa mea,
Dar în curând va ninge.
Voi adormi în iarnă grea,
Şi cerul mă va plânge.

Îmi este scris de Dumnezeu,
Atunci când mă voi duce,
Să nu am la capul meu
Decât o sfântă cruce.

Prin ea voi dăinui mai mult
În mintea semenilor mei.
Copiii ce i-am crescut
Mă vor jeli în anii grei.

Acum mă aflu la zenit,
Dar în curând am să cobor,
Şi-n drumul meu spre asfinţit,
Încet, încet, mă sting şi mor.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2009)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

(...) această viaţă a ţinut puţină vreme, şi la o vârstă aproape inconştientă. După aceea, am trăit fără familie, aşa că m-am dezvoltat anarhic, ca un produs al multor şi variate împrejurări ale societăţii. Cu alte cuvinte, am rămas aproape fără creştere -- afară de exemplul lui tatăl meu (când am început să stau cu el), care era un om de treabă şi, el însuşi, un produs al vechii vieţi de familie. Neavând "creştere", a trebuit s[...]nlocuiesc, mai târziu, cu mintea: să judec ce trebuie şi ce nu trebuie să fac. Dar mintea e o călăuză nesigură şi nu întotdeauna la slujba ei. Creşterea îţi dă deprinderea, aşa că te porţi cum trebuie în chipul cel mai natural, fără sforţare, şi în fiecare moment. Mintea însă, uneori te părăseşte: nu poţi fi atent la infinit. Apoi sforţarea conştientă te oboseşte.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia ta, cale spre desăvârşire spirituală

Te voi cuprinde în mintea mea
În care numai vocea ta şi poezia ta există
Nu pot exista fără această creaţie... poezia
Fără acest dar pe care mi-l oferi în fiecare dimineaţă
La fiecare răsărit de soare, la fiecare apus
Suntem un ulcior de apă pentru însetaţi de dragoste
Suntem nişte frunze peste grădina bunicii
Sau poate nişte imagini de vis, ancorate de pânze dese
Suntem corăbiile mării ce portul îl inundă
Nu aşteptăm salvarea din nemurirea trupului
Dar suntem conştienţi de salvarea sufletului
De iubirea ce ne salvază, ne ridică, ne venerează.
Amintiri suave pentru iubitori, copii ai sufletelor pereche
Ferestre deschise spre suflete
Căi spre călăuzitoare timpuri...
Cunună în cer şi pe pământ.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemări uitate

E templul acesta de piatră şi în el stau de veacuri statui de argint,
Răsună ecou de timpuri apuse, prin epoci ce ascund al vremii sublim.
Se lasă din cer o ploaie cascadă, cu ropotul său de cai nechezând,
Ce vin alergând să ducă în lume, o urmă de cer şi un colţ de pământ.

Sunt om plămădit din lut şi din apă, din aer şi duh şi din Adevăr,
Cuvântul dintâi îl port şi mi-e soartă, iar gândul răzleţ îl ţin căpătâi.
Deşi îndrăznesc a pătrunde cu mintea spre rostul concret şi pur omenesc,
Nu pot înţelege nici timpul, nici firea, acestui destin pe care îl trăiesc.

Îmi pun în speranţă o parte din vină, căci însăşi speranţa îmi destramă chemări,
Să pot să clădesc iar templul de piatră, cu sufletul meu încercat de aşteptări.
Prezentul îmi este verdict şi sentinţă, aş vrea mai uşor să îl pot depăşi,
Căci văd doar o lume ce nu are culoare, cu tonuri de timp şi tonuri de gri.

Cu fruntea lipită de geamul ce cată spre stradă, privesc cu uimire la ploaie visînd
Şi-mi pare că viaţa e o feerie, un dar făcut nouă aici pe pământ.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul meu

Suspină-n adâncul meu dorul
Şi-mi cuprinde fiecare gând,
Nu ştiu cât de-nvins mi-e zborul
Că-n suflet mi-e urgie şi vânt.

Îmi înalţ ochii şi privesc zarea
Nici norii parcă nu-s la locul lor,
Furtuna mea cuprinde marea
Şi valurile mă poartă de zor.

Plutesc către larg în voia sorţii
Încercând să-înec dorul din mine,
Dar el răzbeşte şi-n faţa morţii
Şi mă readuce către mal cu bine.

Dorul înfuriat, urlând îmi spune:
Făr' de mine nu există iubire,
Soarele n-ar răsări, n-ar apune
Iar tu n-ai gusta a iubirii menire!

08.09.2020

poezie de Camelia Boţ (8 septembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnoză

poate îmi scrii şi mie un poem, îţi zic
ceva ca o sămânţă
pe care să o sădeşti în mine pios
şi din care să răsare ziua de joi
altfel riscăm să rămână din noi
doar cenuşă cenuşă şi puroi

mai degrabă îţi cânt la pian
îmi zici şi tu să baţi toba
ca pe o tinichea
până când i se umflă
o gâlmă haioasă cu ţâfnă în gât
apoi îţi aprinzi o ţigară
şi tragi cu nesaţ fum după fum

sufletul tău este o casă fără ferestre
în care cineva mă sileşte
să dorm
şi unde nu vine nimeni
să-mi bată în perete
aşa că îl întorc cu grijă
ori de câte ori oftezi
din ochi îţi ţâşnesc vrăbii
sticloase şi verzi

sufletul meu un maidan bântuit
unde pasc două capre şi o gâscă
ştiu sigur chiar că are elice
şi că în fiecare dimineaţă
se învârte atât cât să nu se usuce
şi să pice trist pe asfalt

de atâta năucire îngerul meu
a început să ticăie tic tac
apoi din el s-a înălţat
cu zgomot şi lumină şi praf
o mare uluială în ritm de jazz

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare

Mă doare când nu pot comunica cu cei din jurul meu
Mă doare neînţelegerea lor, dar mult mai mult
Mă doare indiferenţa sufletelor lor de gheaţă.
Mă doare când în loc să manifestăm o iubire necondiţionată,
Alegem să arătăm dispreţ
Mă doare judecata lor nedreaptă,
Mă doare încât plec în lume,
Mă doare când păşesc printre inimile de gheaţă
Şi mă lovesc de ale lor veşminte aspre,
Mă doare nepăsarea şi lacrimile lor de crocodil,
Mă doare încrederea mea nejustificată în oameni,
Mă doare căci am risipit energia
Cu care aş fi putut ridica o casă sau un bloc
Energia ce mi-ar fi fost necesară zidirii
Unui munte de vise.

poezie de Ileana Nana Filip din Un ocean de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împletituri de gânduri

Ţes fum de ţigară
Pe cerul argintiu
Şi ploaia tristă cade
Şi eu îngheţ de frig.

Ţes mii de gânduri
În propria-mi minte
Când iarăşi stau şi zac
Contemplând introspectiv.

Ţes mii de dorinţe
Dar dorul meu şters
Şi starea mea de plumb
Încet le ucid.

Ţes iubirea mea gri
Ce zace în mormânt
Pe sfânt veşmânt
Cu care să mă-ngrop.

Ţes somnul meu
Pe propriul sicriu
Privesc în interior
Şi e doar frig şi vânt.

Răscolit de gânduri
Mă las pe pământ
Şi cu fir de iluzii
Ţes lacrimi râzând.

poezie de Costyn Gilca (19 octombrie 2017)
Adăugat de Costyn Gilca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simple figurine de lut

Sunteti simple figurine de lut!
Pe o scena in care eu nu am vrut, nu am putut... nu m-am nascut
Eu m-am nascut... m-am nascut in foc!
Pentru ca am o scanteie ce in suflet imi tine loc
De pustiu, de etern, de umbra rece
Ce a cuprins lumina mea care am aruncat-o peste voi si a reusit sa o inece.
Acum stau si doar privesc indiferent
Cine o sa castige, care este mai bun, chiar daca toti aveti acelasi argument
Ce va face fericiti, impliniti, va face sa iubiti
Chiar daca in fiecare zi inlocuititi
Zeul ce il venerati cu o alta stea
Cerul vostru este plin de El... este plin de Ea.
Privesc in fiecare zi aceeasi piesa de teatru slaba
In care am primit si eu rolul meu ca pe-o silaba
Dintr-o carte care ma face tot mai resemnat... tot mai confuz.
De aceea am ales sa stau deoparte, iar invitatia la dans sa o refuz.
Sunt un regizor slab, iar voi nu ma auziti!
Dar totusi nu-mi vorbesc doar mie, caci stiu ca tu ma asculti
Suflet pierdut ce joci atat de bine al tau rol
De inger in acest iad, de speranta vie in acest gol
Caut in scenariu si nu te gasesc, te chem langa mine
Sa imi ucizi a mea singuratate, iar daca nu putem schimba a lor tulpine
Vom putea scrie un nou scenariu cu un alt continut
Doar pentru noi... departe de aceste simple figurine de lut.

poezie de Manuel Gabriel Danca (15 iunie 2011)
Adăugat de Manuel Gabriel Danca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndurare

Fratele meu cerşetor
tu, chip al singurătăţii cu trupul plin de bube!

Ce e cu aceste semne de cuie în palmele
în care ţi-am pus bănuţii de-aramă?

Şi aceste subite surpări de tandreţe
această risipă de mir, această rană deschisă, acest soare
care pe amândoi ne cuprinde, egal, în dezmierdările sale?...

Vine iarna. Va veni în curând. Şi tu vei avea trup de gheaţă
şi eu trup de cleştar voi avea. Ori poate invers...

Deocamdată, cu o durere ascuţită în coastă
merg dezbrăcat prin mulţime
de parcă o clipă înainte nişte brute de soldăţoi
mi-au tras cămaşa la sorţi.

poezie de Andrei Ţurcanu din Estuar (2008)
Adăugat de Anton
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi tăcere

Cine ştie dacă mai ţii minte
Vocea care ţi-a ascultat viaţa
Şi îţi îmbracă în poezie
Paginile goale ale zilelor tale...
În timp ce vremea se scurge spre seară
Vântul a luat timpul ca un fum...
În apropierea tăcerilor mele
Eu voi fi cea pe care
O vei vedea cu adevărat.
Când vei fi gata să te uiţi şi
Ce vei răspunde timpului
Care încă mă întreabă?
Azi te-am putut auzi din nou
În ecourile cuvintelor care mă caută
În acele lucruri în care ai fost
Şi-n care ai devenit zgomot
Şi apoi tăcere...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciune

Din singurătatea lor odioasă curcile mă imploră,
o istovitoare milă mă năpădeşte
"s-a dus finitul deplin, dragele mele pizme",
le zic,
"aveţi dragoste prea mare de neant,
câinele s-a ţicnit şi se crede poet,
veţi fi satisfăcute,
dezbărarea de Dumnezeu produce ilaritate,
voi faceţi cum trebuie diferenţa
dintre "individ" şi "personaj",
dintre râs şi batjocură,
drept care,
această diplomaţie a geamătului,
din durere şi nu din plăcere,
tăinuieşte interjecţiile apoteotice
ale întronării dreptăţii sub cupola circului.
O curcă mai tăcută,
cam vineţie la ochi,
dar cu penele văcsuite într-un verde papagal jenant, îmi zise:
"sunt sigură, domnul meu, că aveţi dreptate!",
după care se întoarse cu ifos,
lucru ce-mi prilejui să observ,
nu cu prea multă mirare,
că pe o bucată de piele jumulită de fulgi,
avea tatuat, ca orice curcă iubitoare de Cioran:
"viaţa e o îndeletnicire de gânganie"...

poezie de Mihail Soare din Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini (2010)
Adăugat de Mihail Soare
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

"Intră, dragostea mea,"
ai zis
"pieptul meu s-a deschis atât de larg
încât
nici măcar nu ştiu cine sunt
iartă-mi
dezordinea asta absolută
dar
întrebările mele
stau înşirate
de la marginea patului
şi până la geam

intră, dragostea mea,
fii frumoasă
pune-ţi mâna în păr să-nţeleg
cum în palmele tale cuminţi
lutul meu
ar renaşte
ca o muzică veche
iar eu
m-aş simţi
dintr-o dată întreg

intră, dragostea mea,
intră
fii o şoaptă
sau cum vrei să fii
pieptul meu s-a deschis atât de larg
încât
simt
că tot ce-am trăit până acum
nici măcar n-am trăit

intră, dragostea mea,
intră
nu mai am nici lacrimi să plâng
fii femeie
sau cum vrei să fii
să mă simt
cu tine întreg''

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc...

Privesc spre zarea îndepărtată,
Şi aud cum liniştea se aşterne.
Mă uit la omul care a fost odată,
Şi văd prin versuri cum discerne.

Privesc des spre zorii dimineţii,
Şi aştept cu multă nerăbdare...
Poeziile sale sunt râurile vieţii,
De unde mă adăp cu încântare.

Privesc spre locul care o să vină,
Şi observ că, el este deja prezent.
În jurul său este numai lumină,
Luceafărul străluceşte-n testament.

Privesc spre marea învolburată,
Prin care Eminescu ni se arată...
Constat că spiritul lui încă trăieşte.
Azi, la 170 de ani, el ne zâmbeşte!

poezie de Ovidiu Kerekes (15 ianuarie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice substanţă, activitate sau persoană care ne va ajuta să ne liniştim mintea şi măcar pentru o clipă să ne relaxăm în ceea ce suntem ca fiinţe umane, ne va face să fim dependenţi pentru că nu ştim altă cale şi vom apela mai des, mai mult la acest "medicament." Calea prin care putem să obţinem toate comorile noastre interioare şi exterioare şi care nu ne va duce la autodistrugere şi dependenţă, este calea spiritului nostru. De aceea, cuvinte ca şi acceptare, recunoştinţă, toleranţă, iubire, empatie trebuie să devină la fel de folosite în vocabular ca şi distracţie, băut, fumat, sex, joc.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!