Atât de tristă-mi părea viaţa...

Îmi pare că nu sunt temple şi nici ziduri, pe unde trec eu...
şi nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viaţa...
că e o câmpie făcută din dragoste şi din cămăşile tale, cărora mă închin eu,
e şi ăsta un fel de a demistifica viaţa...
aşez zânele pe portative,
şi le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le ţin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie şi în ghiocurile mărilor viaţa aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
şi
alerg
prin viaţă, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poştăriţele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde eşti, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
ţipetele Africii să se audă până la toţi zeii ploii, şi mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;

Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
şi multe aripi de umplut pământurile cu viaţă,
jos,
unde miroase a pământ,

şi a apă gâlgâitoare;

Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

aşa sunt copiii, aşa e Dumnezeu, se naşte dacă lumea Îl cheamă

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată

[imn cu păsări]

Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, şi cu apa lui cu noroi,
ciudăţenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
şi cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
şi vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este şi flămând,
este doar o tipologie a coşmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate eşti tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi pofteşte lumea şi cireşele, pe care, cu mânuţa mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
şi de neînţelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obişnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
şi bogăţia picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ţinutul acela
ori la ţinătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.

Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc şi de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl aşteaptă să intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, şi oalele sunt pline cu apă curată
şi nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
şi de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca nişte ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu niţică sare, şi lacrimi amare, şi un izvor,
şi, atunci, ele cresc...

Uneori, credeţi-mă, înţelepciunea luminii este o grădină
violet şi cu roşu
să mai zăbovim, aşadar, mult prea departe de lume!

animaţia unui bărbat care îmbrăţişează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri şi culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?

Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aştepta să apari,
vei veni, să apuci să mănânci din cireşele ei,
căci sunt bune şi dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coşul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deşertat
limitele fericirilor pot fi depăşite, într-o dimineaţă.
căci
acum este seară, târziu,
şi nu noaptea se coc cireşele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireşe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireşul este binecuvântată şi acuarela
s-a aşezat minunat
deşi aceea care pictează, abia desluşeşte, tuşele care trebuiesc să apară;

Şi ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă să îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă şi scumpă
şi
pe deplin, desluşită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
şi,
din lume, să iese, desigur, o rochiţă frumoasă şi simplă,
un semi-voal,

un destin.

În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem şi cu păsări foarte frumoase deasupra
şi cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopţii

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e acasă

mi-ai spus că Dumnezeu
a murit strivit de întuneric
şi nu te-am crezut
mult mai târziu
mi-ai spus că
Dumnezeu a înviat
şi te-am crezut
a păşit printre suflete
a pus durere lângă durere
viaţă lângă viaţă
şi ne-a privit

am uitat să-ţi spun că
unul din mine l-a iubit deşi
nici măcar nu l-a cunoscut...

sunt prea independent şi
stau în spatele unui răsărit
din când în când
îngenunchez
la capăt de zi
şi te strig
vino iubito fii complice
la viaţa asta trăită printre oameni

unde e Dumnezeu e şi lumină

poezie de Teodor Dume din Fără grupă sanguină (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e acasă

mi-ai spus că Dumnezeu
a murit strivit de întuneric
şi nu te-am crezut
mult mai târziu
mi-ai spus că
Dumnezeu a înviat
şi te-am crezut
a păşit printre suflete
a pus durere lângă durere
viaţă lângă viaţă
şi ne-a privit

am uitat să-ţi spun că
unul din mine l-a iubit deşi
nici măcar nu l-a cunoscut...

sunt prea independent şi
stau în spatele unui răsărit
din când în când
îngenunchez
la capăt de zi
şi te strig
vino iubito fii complice
la viaţa asta trăită printre oameni

unde e Dumnezeu e şi lumină

poezie de Teodor Dume (14 aprilie 2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea aici

Unde mă cauţi? Cum de nu vezi?
Sunt cerul albastru şi verde livezi,
Roşul din macii născuţi de câmpii,
Un susur de ape ce curg străvezii

Unde te uiţi? De ce nu auzi?
Sunt glasul din pruncii prea buni şi prea cruzi,
Buzele lor ce aşteaptă la sân,
Şoptesc unde sunt, le ascultă... îţi spun

Cum de aştepţi şi cum de nu simţi?
Sufletul spune, dar încă te minţi,
Ochii privesc, doar te uită de vrei,
E mâna mea lângă, aşteaptă s-o iei

Unde exişti şi unde iubeşti?
În lumea aceasta sau vise cereşti?
Vino aproape, aproape îţi sunt,
Iubirea există deja pe pământ...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Dawson, îmi placi.
Dawson: Da, dar nu e de ajuns să mă placi. Vreau să mă doreşti.
Jen: Eşti ca un Dumnezeu pentru mine Dawson, şi nici măcar nu cred în Dumnezeu. Şcoala asta nu m-a primit cu braţele deschise. Toţi par să mă urască şi nu ştiu de ce. Poate din cauză că sunt din New York sau pentru că sunt diferită. Viaţa mea aici pare o lungă detenţie din care nu pot scăpa, dar apoi mă gândesc la tine. Şi la cum am întâlnit un băiat atât de romantic şi atât de grijuliu şi care îmi place şi pe care îl doresc atât de mult. Dawson, tu eşti motivul pentru care reuşesc să trec peste zilele urâte. Şi de crezi că vreau să fii un mare armăsar musculos, atunci eşti nebun.
Dawson: Înţeleg că nu vrei să ne grăbim, chiar înţeleg. Şi nu vreau să te grăbesc. Nu vreau să fiu acel tip de băiat. Dar sunt şi eu om cu hormoni. Şi aş minţi dacă aş spune că nu m-am gândit niciodată să fac dragoste cu tine. Îmi trece prin minte de sute de ori pe zi.
Jen: Doar o sută? O nimica toată.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până unde nu mai pot

motto: "Doamne, spune-mi până unde să merg?"... iar Dumnezeu i-a răspuns cu glas senin: "Mergi până unde poţi!"
"E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!", s-a îndârjit omul. Dumnezeu i-a răspuns cu glas la fel de senin: "Mergi până unde nu mai poţi"...
(Nikos Kazantzakis)

Şi-am mers. Şi am ajuns. În faţa mea.
Nimic, nimic, nimic nu se mişca
Întregul Univers era un punct
Pe lama unui fir de păr cărunt
În jurul meu nici spaţiu şi nici timp
Nici lume şi nici zei şi nici Olimp
Nimic, nimic, nimc şi numai eu
Şi neputinţa mea.
Şi Dumnezeu...

poezie de Iurie Osoianu (25 mai 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiul vieţii - III

Implorând căderea; totul se destramă!
Viaţa mea arde-n lacrima ta, Mamă!
Păsări de pradă peste-mi iar plutesc;
Mi-e dor de simplitate, de mine, de firesc!

Singur printre trufii vrăjmaşe, sper încă!
Tulburătoare clipe mă ridică peste stâncă!
Iluzii ale morilor de vânt cresc şi descresc mereu
Unde Eşti Tu, Doamne?... şi unde mai sunt eu?!

Nu ne mai putea vedea morţii de acum!
Singurătăţile se topesc pe ipotetic drum!
De taină e orişice aşteptare în care
Viaţa mea eşti fără, fără de răbdare?!

Trofeele cuvintelor stau ascunse-n poeme!
De-atâta rugă nespusă sufletul-mi se teme!
Lumina se topeşte în doru-i sacru de firesc
O, Doamne, Viaţa prea mult mi-o iubesc!

Ştiu, fericirea e o floare vie, înşelătoare...
Luminând inima între vis şi aşteptare...
O, Viaţa mea te iubesc fără de încetare,
Nesfârşire deie-mi Domnu-n braţele tale!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii de unde vii?

Tot ce trebuie sa ştii, e locul din care vii.

Fără a-l cunoaşte, te plimbi bezmetic prin palma lui Dumnezeu,
Bătându-te cu pumnii-n piept că eşti ateu.
Şi-aici nu este vorba de religii,
Căci toate sunt ‘o apă şi-un pământ',
Cum obişnuiau să spună străbunii.

Regula deşertăciunii se aplică egal pentru toţi, nu doar pentru unii.

Cum îţi poţi cunoaşte originea?

Împrietenindu-te cu liniştea.
Fiind una cu cerul şi pământul, interogându-ţi gândul.
Observând că indiferent de câte ai avut de îndurat în viaţă, eşti încă în ea, în viaţă.
Indiferent de cât de multe ori ai plâns, săratul lacrimilor sufletul nu ţi-a pătruns.

Ai râs, ai glumit, la petreceri ai chiuit până urechile ţi-au asurzit.
Ai stat până târziu în noapte, bântuit de amintiri şi şoapte.
Te-ai dus departe, ai urmărit vise pe cerul nopţii,
Întrebându-te ce au să îţi aducă sorţii.
Ai fost poate în pragul morţii,
Şi fără să realizezi ce ţi se întâmplă,
Ai urmărit întreg filmul existenţei tale derulându-se într-o secundă.

Şi poate-ţi pare, că încă n-ai acumulat destul, că nu eşti încă suficient de bun.
Poţi vedea însă, cum toate ţigările se transformă în scrum, indiferent de producător sau cantitatea de tutun?
Ce vreau să spun?
Că totul e efemer, din pământ până la cer şi dincolo de el.

Nu-ţi mai pierde timpul jucând jocul devenirii,
Pariindu-ţi viaţa împotriva naturii şi a firii.
Tot ce consideri mai de preţ acum, a fost făcut de oameni,
Însă oamenii de unde-au apărut?

Care inteligenţă e mai mare?
Inteligenţa umană sau cea din care aceasta s-a născut?

Oamenii sunt ca şi cărbunii, cu toţii avem un diamant în noi, indiferent de cât de adânc am fost îngropaţi în noroi.
Depinde doar de noi, şi doar mai apoi de soartă,
Dacă ne aruncăm singuri în gol, sau mergem alături de marea gloată.

Să te arunci în gol nu-nseamnă răzvrătire,
Nu-nseamnă nici a deveni martir, nici pocăire.
Înseamnă doar sa crezi în mai bine.
Să-ţi fie atât de dor de iubire încât să te trezeşti din amorţire,
Să rupi lanţurile conditiţionărilor din tine şi să-ţi revii în simţire.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizont

Nimeni nu mai cheamă zeii să culeagă vântul din stepe
La noapte voi bea cu steaua polară
Voi spune cobzarului să aştepte
Şi îmi voi împărţi inima cu altă vioară
Nu mai veni!
Cerul şi fluturii sunt plumburii
Merele s-au cosit, iarba-i albastră
Tu nu ai de unde să ştii
Nici vântul nu te aşteaptă
Nici imaginea ploii solare
Solstiţiul a coborât în toamnă, lumina la val
Albastru e negru, cuvintele sunt sparte
Aripi de păsări aleargă întoarse spre moarte
Moarte şoptită din inima mea
Mă atinge vântul atunci şi acum nu mai veni!

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt făcut pentru nici o femeie, nici o femeie nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (septembrie 1882)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ochii săi strălucea reflexia celei mai frumoase planete din Univers - o planetă care nu este nici prea caldă, nici prea rece; care are apă în stare lichidă pe suprafaţa sa şi unde gravitaţia este tocmai potrivită pentru fiinţele umane, iar atmosfera este perfectă pentru ca ei să poată să respire, unde există munţi şi deşerturi şi oceane şi insule şi păduri şi copaci şi păsări şi plante şi animale şi insecte şi oameni - o mulţime de oameni. Unde există viaţă. O mică parte din ea, probabil, inteligentă.

citat celebru din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eşti întrebat "Unde e Dumnezeu? Cine e Dumnezeu?", ridică-te şi spune "Eu sunt Dumnezeu şi sunt aici, încă nu desăvârşit, dar tinzând către perfecţiune, acţionând pentru scopurile universului, pentru binele întregii societăţi şi al lumii, în loc să mă preocup de scopurile şi interesele personale".

citat celebru din George Bernard Shaw
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisori întârziate

E atât de crudă iarba în mine,
nici gând ca toamnă să apară,
când din venele-mi de jar
îngerii îmi dau pe-afară!

Îţi spun că frunzele ce cad
îmi sunt scrisori întârziate,
le voi citi mai pe îndelete şi
nu îmi vor părea icoane sparte.

Te simt cum vii, ţi-s ochii păsări
ce au ciugulit din cer:
mă văd în ei ca într-o oglindă
şi par fâşie ca de fulger.

Hai să ne zidim într-o făptură,
păgâna carne să ne-o lepădăm,
inel pe degetul lui Dumnezeu-
ah, va fi ca raiul să-l gustăm!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara, horesc toate petalele

Îmi pare că, sub pom,
nu sub măr,
îl găsisem pe Dumnezeu, era plâns, hainele curgeau de pe El,
avea muguri străini, pe la sprâncene, era mugure de salcă şi trist,
în blândeţea Lui, molcom, cu sandalele rupte, încercând să nu spuie,
aşa s-a îndepărtat.
Ce faci cu primăverile, Doamne, Domnul meu? l-am întrebat
unde pleci, Doamne? primăvara, horesc pentru Tine toate petalele
de ce îţi iei, de la mine, ştergarele, şi Te duci, cu ele, departe?
Îmi pare că, în clopotniţă, se auzeau clopotele care erau mânate de soare şi vânt,
eu nu vând;
se auzeau miei behăind, mugeau, parcă, animalele,
în loc de clopotele
care nu se
tânguiseră
încă
pentru El.
Era devreme, şi am ştiut, atunci, că se apropia Paştele.
Unde te duci, Domnul meu, pe ce Cruce? Lasă
Crucile Tale în pace, şi mănâncă de la mine din ştergar, şi bea apă,
căci ţi-am pus, în el, câteva poame...
Nu ştiu de ce a tăcut, şi nu aveam să Îl mai văd vreodată.

Pe coliba de paie,
se aşezaseră berzele, era primăvară, şi Îl găsisem, desculţ, lângă o biserică,
una străinică,
încă necreştină,
lângă pom.
Şi tot ceea ce mă întrebam, atunci, era
dacă El a avut vreodată nevoie de sufletul meu
şi de pâinea mea arsă, pe care I-aş fi întins-o, pentru că Mielul era Vinul.
Ştiam că se apropiau, pe la El, Paştele.
Unde eşti, Doamne, şi de ce nu mai
treci spre Samar?
Samaritenii, toţi, suntem barbari, dar femeile au ştergarele foarte curate...
În ştergarul meu, nu ştiam,
dar se adunseră lacrimile mele, frumoase, ca nişte boabe mari de diamante,
sau poate era, doar, roua de pe merele-acelea uscate...

(cred)
(uscate)
un pic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!