Nebunia omului de rând

să arunc tot ce-mi vine în mână,
să fac totul una cu pereţii,
să stau calm şi să aştept să treacă,
dar nu pot,
e acolo în mine.

femeile plâng din ce în ce mai mult,
din ce în ce mai mulţi bărbaţi dependenţi de băutură,
majoritatea oamenilor se cred bolnavi psihic,
însă în capul lor prostia se loveşte de pereţi.

nu poate trece de la sine;

credeam că sufăr din cauza unei iubiri pierdute
până când m-am trezit cu un mesaj de la ea,
deja avea 3 copii şi era în plin divorţ.
mi a spus că încă mai simte ceva,
cu fărâma aia de suflet care i-a mai rămas,
dar nu pentru mine,
pentru un altul,
care nici măcar nu a încercat să se sinucidă.

acum câteva zile am băgat un câine în casă,
l-am curăţat şi i-am dat ceva de mâncare,
nu era chiar atât de rău.

aveam nevoie de cineva cu care să comunic
până într-o zi când s-a pişat pe mine în timp ce dormeam,
l-am scos afară în frig.

a doua zi, i-am simţit lipsa,
l-am hrănit, i-am făcut baie,
acum stă în colţul lui liniştit
cu bucata aia de carne în gură,
şi-a învăţat lecţia.

soldaţii mor pe fronturi,
fluturând sticle de vin
şi nevestele lor fac sex cu alţi bărbaţi
care nu sunt chiar atât de proşti, încât să-şi rişte viaţa pentru idealuri care nu-şi au rostul.

e o nebunie,
e trist să te gândeşti la asta,
e trist să scrii asta,
e trist, foarte trist.

dar nebunia e o formă de normalitate
dacă ţi-ai petrecut toată viaţa printre oameni simpli
care se cred nebuni.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey (lăsându-i un mesaj pe telefon lui Dawson): Hei Dawson, eu sunt. Am vrut să te sun. Sunt la o petrecere cu Jack, Jen şi colega mea de cameră nebunatică. Ghici ce? Mă distrez pe cinste, dar oricât de bine ar fi, lipseşte ceva: tu. Nu eşti aici şi ştiu că am spus că sunt în regulă cu faptul că nu ai venit weekendul acesta, dat ştii ce? Nu este în regulă pentru că îmi lipseşti. Şi în seara asta era un băiat care se dădea la mine sau cel puţin aşa cred. Şi era foarte drăguţ, iar eu l-am alungat şi nu ştiu sigur de ce am făcut asta. Dar sunt destul de sigură că am făcut-o din cauza ta. Mi-am petrecut ultimele două luni sperând că o să apari la uşa mea într-o bună zi, dar nu este aşa. Tu eşti undeva în lumea asta şi îţi urmezi visele şi eu vreau să faci asta. Dawson, cred că este timpul să te las să-i contunui viaţa. Şi îmi este foarte greu să fac asta pentru că ştiu că există o parte din mine care te va iubi mereu. Dar toată situaţia asta, visatul cu ochii deschişi, fuga nu ne fac bine. Aşa că asta fac acum, încerc să ne eliberez, lucru pe care ar fi trebuit să-l fac acum trei luni. Spun rămas bun, Dawson. Să mă suni. Pa.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul nu mi-a rămas gol

chiar dacă ai muşcat din propria umbră
o parte din tine se reface odată cu ea
şi nu întârzie să se mişte pe liniia impusă
care ne desparte unul de altul
şi trecem fără să ne vedem cu inima
chiar dacă ochii ar vrea să spună ceva
e trist că nu ai privit destul
drumul de pe care veneam grăbit.

cuvintele aveau un sâsâit de şarpe
şi din prudenţă nu le-am putut folosi
nici măcar gesturile nu m-au ajutat prea mult
eram într-o sărăcie de mijloace
şi posibilităţi de manifestare directă
sufletul nu mi-a rămas gol
l-am înfăşurat în iubirea flămândă
şi l-am lăsat să-şi caute liniştea.

de acum este cazul trăirii din plin
în casa bogată ce m-a dobândit
cu angoasele mele cu tot
în cercul rotit până la margini
mai mult decât ştiu
mai mult decât cred
în viclenia unei boli
pe care o vindec.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Încă nu m-ai lămurit. Deci, ce-ai făcut după ce ai plecat de la mine? Unde ai fost şi ce s-a întâmplat atât de grav, încât te-a tulburat atât de rău?
Nick: Păi, mai întâi am trecut pe acasă, să văd dacă Maria era acolo, dar ea nu ajunsese încă, aşa că m-am îndreptat spre nava lor, "Pacifis", presupunând că o voi găsi acolo, cu păianjenul acela mititel, Ema.
To Kuny: Şi nu era acolo?
Nick: Ba da, era... Încă era acolo. Dar nu cu păianjenul, nu cu Ema. Ci cu el, în braţele lui... Aşa i-am găsit când am intrat în navă, îmbrăţişaţi.
To Kuny: Îmbrăţişaţi?! Pe cine, dragul meu?
Nick: Păi... Pe ea şi... pe el!
To Kuny: Ea?! Probabil te referi la încântătoarea ta soţioară. Şi el?! Probabil Lucian, tânărul lor comandant.
Nick: Exact, ei... Ei doi... Nu mi-aş fi închipuit niciodată aşa ceva!
To Kuny: Deci, asta e problema ta... Şi tu ce-ai făcut?
Nick: Nimic, ce era să fac?! La început nu-mi venea să cred că ar fi adevărat, speram să mă înşel. Câteva clipe n-am putut schiţa nici un gest, de parcă amuţisem. Rămăsesem blocat. Când m-au văzut, au tresărit amândoi şi s-au îndepărtat brusc unul de altul. El a încercat să-mi explice ceva, de parcă ar fi avut ce, cum că n-ar fi ceea ce părea, dar nu l-am ascultat. N-aş fi putut suporta să-i aud motivaţiile. Eram prea supărat, nervos. Am ieşit cât am putut de repede şi... Cam asta ar fi tot. Am ajuns aici, la tine, deşi nu-mi dau seama cum sau de ce. Eu nu intenţionam să vin din nou aici.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îi reproşase că se jucase cu el, cu sentimentele lui, că-l manipulase, atunci, de mult, când erau prea tineri pentru a înţelege viaţa şi greutăţile ei; erau elevi, amândoi... Avea oare dreptate?! Fusese ea atât de rea, iar el chiar o iubise cu adevărat atât de mult şi de fapt, încă o mai iubea, chiar şi acum, după atâţia ani?! O iubea şi suferea pentru ea, chiar dacă, din spusele lui, altceva dorea să lase de înţeles... În cazul ăsta însă, de ce nu-şi refăcea viaţa? De ce prefera să rămână singur şi trist? Doar avea totul... Era director, încă tânăr, încă frumos, atrăgător, încă putea stârni pasiuni în inimile multor tinere, dacă le permitea acest lucru... Dar el, nu; prefera să rămână singur şi trist, închis în Institut şi-n sine însuşi, prizonier al propriilor sale sentimente şi gânduri, altfel spus, un neînţeles. De ce oare?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugen: De atunci şi până acum lucrurile s-au schimbat drastic.
Traian: Da; sunt directorul aceluiaşi Institut, dar ce folos? Ea încă e cu blondul, în timp ce pentru mine e ca un obiect tabu... Eu sunt doar cu Institutul. Şi atât! Asta-i tot ce mi se cuvine, tot ce mi-a rămas.
Eugen: Nu! De ce eşti pesimist?
Traian: Aş zice, mai degrabă, realist. Trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce am; poate nu-i foarte mult, poate nici prea puţin, dar asta e. Oricum, nu sunt chiar atât de ghinionist: Chiar dacă nu se ştie, am totuşi un fiu minunat şi cel puţin un prieten foarte bun, adică tu. Şi-n tot timpul ăsta, erai atât de aproape de mine, dar eu nu ştiam...
Eugen: Ah, mă flatezi! Nu cred că sunt singurul tău prieten.
Traian: Nu crezi?! Mai gândeşte-te, Eugen... Cât despre Diana... Un singur cuvânt din partea ei şi... Aş fi în stare să renunţ la tot; n-aş avea ce pierde... Dar nu cred că se va întâmpla vreodată aşa ceva; nu va renunţa ea la blondul ei, iar eu n-o pot obliga. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că din cauza ei am păstrat tăcerea în cazul lui Luci, ca nu ea să sufere, ci eu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miranda Priestley: Credeai că nu ştiu. Ştiu ce se întâmplă de ceva vreme. Doar că mi-a luat puţin timp să gasesc o alternativă potrivită pentru Jacqueline. Şi slujba aceea la James Holt este atât de incredibil de bine plătită încât desigur că a acceptat. Aşa că i-am spus lui Irv că Jacqueline nu este disponibilă. Adevărul e că nimeni nu poate face ceea ce fac eu. Nici măcar ea. Celelate candidate ar fi considerat slujba imposibilă şi revista ar fi avut de suferit. Mai ales din cauza listei. Lista de creatori de modă, fotografi, redactori, scriitori, modele, toţi descoperiţi şi educaţi de mine, care mi-au promis că or să mă urmeze când şi dacă aleg să plec de la Runway. Aşa că s-a răzgândit. Dar am fost foarte impresionată de cât de mult te-ai străduit să mă avertizezi. Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar mă recunosc foarte mult în tine. Vezi dincolo de ceea ce vor oamenii şi de ceea ce au nevoie, şi poţi alege singură.
Andy Sachs: Nu cred că sunt ca tine. Nu cred că aş putea să-i fac lui Nigel ceea ce ai făcut tu, Miranda. N-aş putea face una ca asta.
Miranda Priestley: Dar ai făcut deja asta cuiva. Lui Emily.
Andy Sachs: Nu e ceea ce... A fost altceva. Nu am avut de ales.
Miranda Priestley: Ba nu, ai ales. Ai ales să fii promovată. Vrei o astfel de viaţă. Asemenea alegeri sunt necesare.
Andy Sachs: Dar dacă asta nu e ceea ce vreau? Adică dacă nu vreau să am viaţa ta?
Miranda Priestley: Nu fi ridicolă, Andrea. Toată lumea îşi doreşte o viaţă ca a noastră. Toată lumea ar vrea să fie în locul nostru.

replici din filmul artistic Diavolul se îmbracă de la Prada
Adăugat de Matache Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sheldon: Leonard, trebuie să faci ceva în legătură cu Penny. Îmi afectează somnul, munca şi dacă aş avea vreun alt aspect semnificativ al vieţii, sunt sigur că l-ar afecta şi pe ală.
Leonard: De ce aş face ceva? Tu eşti cel care i-a făcut cunoştinţă cu jocurile on-line.
Sheldon: Da, dar tu eşti cel care i-a spus bună şi s-a mutat. Dacă te-ai fi abţinut pur şi simplu, nimic din asta nu s-ar fi întâmplat.
Leonard: De ce nu-i spui pur şi simplu să te lase în pace?
Sheldon: I-am zis! I-am spus, i-am trimis mesaj, i-am trimis un Twitter de întărire, mi-am schimbat statusul pe Facebook în "Sheldon Cooper vrea ca Penny să-l lase în pace"! Nu mai ştiu ce să fac!
Leonard: Şi ce ar trebui să fac eu?
Sheldon: Nu ştiu, dar te avertizez, dacă nu-ţi dai seama, o să devină foarte dificil să stai cu mine!
Leonard: Vrei să spui că până acum am trăit cu Sheldon cel fericit, căruia îi place distracţia?
Sheldon: Da.
Leonard: Mă duc să vorbesc cu ea!

replici din filmul serial Teoria Big Bangului
Adăugat de Ramona Stanescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum imima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
Lucian: Da, am rămas acolo; dom' director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom' director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
Lia: Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
Lucian: Lia, nu m-ai înţeles încă?! Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom' director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului lui dom' director în toată chestia asta.
Lia: Ah, Luci, n-ar trebui!
Lucian: Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off...
Lia: Luci, te rog, calmează-te!
Lucian: Sunt calm, Lia! Foarte calm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul plângerii interioare

Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă de el.

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarea

ăsta în fiecare zi cumpără şampanie zarea ăsta nu e în toate zările şuşoteau angajatele supermarketului de peste drum în timp ce aranjau pe rafturi şampaniile zarea până şi casierele se mirau când ajungeau să scaneze codul de bare al şampaniei zarea ăsta nu e în toate zările probabil că gândeau una mi-a şi zis sărbători fericite domnu' sărbători fericite i-am spus

deşi nu eram în preajma sărbătorilor nici ea nu era blondă una mai în vârstă m-a întrebat vreţi să o faceţi lată domnu' nu i-am răspuns vreau să o fac lungă luuungă precum viaţa pe care nu o înţeleg vieţuitorii nu ştiu ce a înţeles nici dacă a înţeles ceva nici nu are importanţă de vreme ce acum stau şi scriu şi scriu în timp ce beau şampanie zarea şi mi se deschid toate zările

şi îi văd pe angajaţii self security cum stau cu ochii pe mine ca nu cumva să ies cu zarea neplătită ca nu cumva să iau prea multe zări dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut casiera aia brunetă şi frumoasă şi tânără care m-a întrebat ce sărbătoresc viaţa i-am spus iar ea mirată bine bine viaţa dar în fiecare zi nu domnişoară i-am zis nu în fiecare zi în fiecare clipă

poezie de Nicolae Silade
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenul meu

Prietenul meu a venit aseară la mine,
Abia mai respira. Ce ai? l-am întrebat,
Ce e cu starea asta îngrozitoare?
S-a aşezat încet pe podea, cu faţa lui dumnezeiască,
Nu se mai ţinea pe picioare.
Ce s-a întâmplat? îl întrebam eu, ce s-a întâmplat?
Nu părea să mă mai cunoască.
Privea dincolo de mine şi atât,
I-am atins cămaşa, era udă de sânge,
Avea o rană strălucitoare la gât.
Nu plânge! i-am spus dintr-odată, nu plânge!
Deşi nu plângea. Privea dincolo de fereastră,
Era înspăimântător de frumos,
Dar nu mai avea nimic sub cămaşă,
Nimic din penajul lui fabulos,
Doar două cioturi însângerate,
Doar două răni din care sângele şiroia.
Unde-ţi sunt aripile? l-am întrebat
Unde-ţi sunt aripile? am urlat.

poezie de Mircea Florin Şandru din Faţa ascunsă (2010)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia de aici, neamule!

mai am câteva apocalipse pe stoc
şi nu ştiu cum să scap de ele
se vindeau bine într-un timp
unele se dădeau la schimb
pe te miri ce

eprubete şifonate
furouri de sârmă
curent electric termodinamic pe gaz

ehei, ce vremuri!

acum, cel mai probabil, se dă câte una
la jumătate de preţ

Vinerea
mă prostea unul de-a binelea
spunea
cât munceşte el zi şi noapte
şase zile din şapte
până omul va nimeri-o pe cea mai bună
aia pe care o dai din mână-n mână

l-am crezut
eu şi încă alţi proşti ca mine

încă îl mai aşteptăm
dar văd că nu mai vine...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!