Un copil aşteaptă-n poartă

În ograda părăsită, cu iarbă acoperită,
casa stă gata să cadă, gardu-i dărâmat în stradă.
Aşteptând să vină tata, un copil sprijină poarta.
De mmama lui îi este dor, că a plecat din casa lor.
În zadar priveşte-n zare, tatăl dus, nu mai apare.
Nici mama nu-i pe cărare. Deznădejdea lui e mare.
Lacrimi îi curg pe obraz, el tot singur a rămas.
Însă lui gândul îi spune, că nu e singur pe lume.
În singurătatea lui, mereu, îi stă alături Dumnezeu.
Cu speranţă, încă aşteaptă şi nu pleacă de la poartă.
Poate cândva, mama, tata vor sprijini din nou poarta
şi-împreună iar vor fi, nimic nu-i va mai despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Atât de rar mă-ntorc acasă
În satul meu, in satul drag,
Pe tata nu-l mai vad în poarta
Şi mama nu mai iese-n prag.
În poarta-atarna o crenguta,
E semn ca-acasa nimeni nu-i,
Deschid, mie inima micuta
Şi intru... in ograda cui?
E casa noastra parinteasca,
O casa fara de stapan,
Parintii au plecat departe...
Şi niciodata nu mai vin.
Doar nucul care-i pus de tata
Şi-al nostru câine gospodar
Ma-ntampina si parca-ntreaba:
"De ce te-ntorci atat de rar?
Ma uit la casa coscovita,
La pomii care s-au uscat,
La bietul câine, care plange,
Ca apa nimeni nu i-a dat.
În casa lucrurile toate
Mai stau asa precum au fost
Cu praful vremii poleite,
Nu-i mama... ca le-ar da de rost.
Când dau sa ies bătrânul câine,
Cuminte si-ntelegator,
Îmi linge mana, parcă-ar-zice:
"Nu mă lasa singur sa mor!..."
Cu inimi arse de suspin
Ne despartim manati de soarta
Iar cand ne-ntoarcem ne dorim
Să nu găsim crenguţa-n poartă...

poezie de Ioan Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul fiului risipitor

Aş porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aş deschide cu grijă şi poarta şi tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.

Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie, din nou, cu sarmale,
Este gol, prăbuşit şi bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.

Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt şi vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.

Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnaţi,
Către pivniţă scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveţii muraţi,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.

Nici zăpadă nu-i azi prin grădini şi pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aş porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fost-am eu...

Fost-am eu copil cândva,
Mama pâine îmi cocea,
Şi povestea cea de seară
Printre stele mi-o citea.

Fost-am eu copil cândva,
Tata fluiere-mi făcea,
Şi să fiu de cer aproape
El pe umeri mă ducea.

Fost-am eu copil cândva,
Satul încă mai trăia,
Iară casa părintească
Cuib de îngeri îmi părea.

Fost-am eu copil cândva,
Drum spre Domnul se podea,
Şi pe el apoi plecară
Tatăl meu şi maica mea.

Am rămas să am pe lume
De părinţi lăsat un nume,
Demn pe care-l vor purta
Fiul meu şi fiica mea.

poezie de Mihai Vîlcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta înspre mama...

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere -
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
***

(Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri despre tată

Privesc cu ochii-n lacrimi... nu e tata!
Aştept să vină să-mi deschidă poarta,
Dar lacătele-s vechi şi rudinite
Şi iarba necosită... N-am cuvinte!

În loc de bun venit, un doliu-n poartă...
în gânduri, o căsuţă fermecată
Şi o fântână... nucul şi aleea
Şi-n poarta casei mama mea, femeia,

Ce ne-a crescut şi ne-a-nvăţat să fim
Oameni cinstiţi şi simpli, să iubim,
Să nu ne pierdem sufletul... Iar eu,
Eu am rămas slujind lui Dumnezeu.

Oh, tată, parcă vad ca-ntâia oară
Cum alergam să îţi sărim în poală...
Te-ai dus! La tâmple alb, la suflet prunc...
De toate-aminte, tată, îmi aduc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

Acolo, în marginea pădurii
Stejarul falnic s-a-înălţat.
Ca o podoabă a naturii
Stătea de strajă peste sat.
De multă vreme străjuia
Peste satele din vale.
La umbra lui adăpostea
Multe turme de mioare.
Acum e trist şi supărat
Acolo-n margine de sat.
Când vântul îi face rană
Nimeni nu-l mai bagă-n seamă.
O furtună blestemată
I-a stricat coroana toată.
I-a frânt trunchiul fără milă.
Numai poate da hodină
Turmelor cu ciobănei
Şi ciopoarelor de miei.
De când era stejărel
Flăcăii veneau la el,
Şi cu fete, în nocturnă,
Se iubeau sub clar de lună.
Întristat, stă, se gândeşte
De ce lumea-l părăseşte.
De-ar mai fi stejar odată
Ar răcori lumea toată.
Mai falnic s-ar înălţa,
Vântoase ar înfrunta.
În zadar îşi plânge soarta.
Nimeni nu-i deschide poarta.
Nimeni nu-l mai îngrijeşte.
Viaţa lui se ofileşte.
În zadar priveşte-n vale,
Nimeni nu se-arată-n cale.
A rămas singur pe lume,
Fără frunze, fără turme.

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Stă mama întristată la fereastră,
cu ochii săi adânci pierduţi în zare,
în barbă-nnoadă lacrimile-amare,
cu gândul la înstrăinarea noastră.
E zi de Paşti, dar casa e pustie,
iar ea, bătrână şi de toţi uitată,
ne simte-n inimă, ca altădată –
izvor fără sfârşit de apă vie!
Trec nopţile dar somnul nu-i mai vine,
iar gândurile strâmbe o doboară –
se-nteabă-n sine (oare-a câta oară?):
cum de-am ajuns zălog pe uşi străine?

Te simt de-aici, din altă lume, mamă,
în zi de Paşti nu pot să vin acasă...
Dar tu să pui ce trebuie pe masă,
nu mai lua plecarea noastră-n seamă.
Vom fi mereu cu gândul lângă tine,
nu te-ntrista că încă n-am ajuns!...
Tu roagă-te sub crucea lui Isus
să fie Paşti şi-aici..., pe uşi străine!

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima de mama

Inima de mama, inima de tata,
cade stea din ceruri rosu fulgerata.
Inima de tata, inima de mama,
cade iara frunza codrului de-arama.
Toamna obosita, toamna zbuciumata,
inima de mama, inima de tata.
Iarna-nzepezita, crunta ca o vama,
inima de tata, inima de mama.
Grea, tot grea, de piatra
noaptea peste vatra;
cainele pandeste
luna si o latra.
Grea, tot grea, de hume
noaptea peste lume;
glontele pandeste
inima anume.
Inima de mama, inima de tata
A trecut o viata ca o clipa, iata
Inima de tata, inima de mama
Doua doruri stranse nod intr-o naframa.
Dincolo de noapte,
dincolo de vant
clopote albastre
se aud batand.
Dincolo de ploaie,
dincolo de dor
se intorc copiii
la parintii lor.

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
având alăturea pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să mai găsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada mea

Strada mea cu nume de Luceafăr,
Mă cheamă cu atâtea amintiri,
La poarta casei, teii puşi de tata,
Au vârsta mea şi au îmbătrânit.

Dar strada şi parfumul teilor e acelaşi,
La fel ca amintirile, ce au trecut,
Aud şi-acum sâset de bucurie,
Cum aş putea uita, ce-am petrecut.

În poarta casei văd pe mama şi pe tata,
Cu ochii adânciţi în tâmple argintii,
Pe sora mea, înger între copii,
Ce-mi conduceau plecarea cu toţii trei,
Căci mă chema grăbit al meu destin.

Acum, strada, ca şi poarta, e pustie,
Doar mama între tei apare rar,
Cei dragi s-au dus chemaţi de zări pierdute,
Iar prietenii, către ale lor chemări.

Poate că într-o viaţă viitoare,
Din nou cu toţii ne vom întâlni,
Copilăria mai mult vom preţui,
Căci amintirea ei, rămâne în instinct.

poezie de Valeria Mahok (4 octombrie 2004)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
alăturea de mine având pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să regăsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rest totul e nisip...

într-o bună zi voi coborî
de pe linia orizontului
şi voi trece malul
toate întâmplările vor fi
numai ale mele
ştiu asta...
bătăile de clopt
îmi vor deschide poarta
înspre Dumnezeu
acolo e mama
acolo e tata
acolo e şi cireşul înflorit
de sub care tata
îmi zâmbea
când alergam după fluturi
acolo e şi o parte din mine

drumul va fi lung dar
nu atât de lung
încât să
nu pot evada din mine
din când în când
o să vă privesc
prin ochiul lui Dumnezeu

din urmele acoperite cu lacrimile fiicei mele
vor creşte linişti
în rest totul e nisip...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau regrete

Când tu departe vrei să pleci,
iar eu acasă să rămân,
Când ochii-n lacrimi mi-i îneci,
ascultă vorbele ce-ţi spun:
Du-te, du-te! Dar nu mă lăsa.
Du-te, du-te unde-i casa ta.
Pleacă, pleacă dar nu fără mine.
Pleacă, pleacă, vin şi eu cu tine.
Dacă tu pleci singur ai să rătăceşti.
Vreau să mă asigur că încă mă iubeşti.
Pierdut în lumea mare, uşor mă vei uita,
Din ochi lacrimi amare, faţa îmi vor brăzda.
Nu-ţi mai spun băiete du-te, du-te. Nici să pleci.
Nu mai vreau regrete, iubire vreau în veci.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O dorinţă de copil

Singur trecând prin lumea asta tristă,
Am şi eu o dorinţă de copil:
Mama şi tata undeva există,
Ori m-a născut o floare de april?!

Cu suflet blând, îmbobocind cuminte,
Zilnic trăiesc acelaşi avatar.
De chipuri dragi nu-mi mai aduc aminte
Şi zbuciumul mi-e fără de hotar.

An dupa an, aceeaşi întrebare,
Îmi pustieşte gândul răvăşit:
Pe lume am venit din întâmplare?!
De cineva am fost şi eu iubit?!

Cuvântul dor refuză să se stingă.
Speranţa dulce încă n-a murit.
Noi orizonturi visul vrea s-atingă,
Iar aşteptarea mea n-a ostenit.

Singur trecând prin lumea asta tristă,
Am şi eu o dorinţă de copil:
Mama şi tata undeva există,
Ori m-a născut o floare de april?!

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O îmbrăcăminte foarte specială

Mama deja nu mai este,
mama a plecat într-un nor alb, cu un porumbel alb.

Ultima zi înainte de a se duce
s-a trezit fără durerea pe care o avea în fiecare dimineaţă,
în ziua aceea nu a mai plâns,
ne-am jucat şi am râs împreună toată dimineaţa.

Mama a plecat acum treisprezece ani,
dar eu mereu o aştept,
pentru că ea vine în fiecare noapte,
se apucă să tricoteze şi vorbeşte cu mine despre tata şi depre cer,
ca atunci când nu plângea de durere.

Mama mi-a spus că deja nu mai plânge,
dar este o minciună, eu îmi fac totdeauna somnul
şi ea plânge înainte de a pleca din nou,
să nu-i spuneţi ce v-am povestit.

Iar eu plâng când ea pleacă,
pentru că nu o mai văd în salon,
deja nu mai citeşte biblia
pentru că vorbeşte cu Dumnezeu, mereu îmi vorbeşte de Dumnezeu.

Eu încă nu pot să merg la Dumnezeu,
Mă rog în fiecare seară,
dar mama spune că trebuie să aştept ca el să mă cheme,
că atunci când va termina de tricotat o îmbrăcăminte specială, trebuie să o facă
Dumnezeu o va trimite după mine
şi vom merge împreună pentru a ne juca din nou,
şi asta va fi pentru totdeauna.

poezie de Josue Trejos Campos din Din poezia Americii Latine, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor

Trec anii, şi pân-acuma tot trecură,
Se trec părinţii ce mereu tăcură.
Iar eu plâng fugind prin cruda viaţă
Având în inimă a nemuririi speranţă...
Deplâng scurgerea neoprită a timpului
Înălţând "Rugă pentru părinţi" Tatălui...

Sărmana mamă, cât voit-a,
Să-nece-n mir acea durere,
Să lumineze masa, casa
Mereu cuprinsă de tăcere....

Mereu muncid, mama zâmbea
Căci chipu-mi trist şi lacrimi pe obraz,
Era ei inimii mâhnirea
Şi neoprită grijă de necaz...

Zâmbea, să cred că-i împlinită,
Să nu-mi fac griji de inimă a sa,
Dar sufletu-mi simţea că-i necăjită,
Că mult, prea mult munceşte ea,
Sărmana mamă...

Dar tata, neobositele lui braţe...
Munceau din greu tot spre-al meu bine,
Iar eu acum, fugind prin cruda viaţă,
Câteodată, îl văd pe tatăl meu în mine...

Cum griji îşi face de copii ai săi,
Păzindu-i de păcate lumii
Ca ei să crească, inimă bucurându-i,
Să-i fie bătrâneţea, o sor-a fericirii...

Ah, de câte ori voit-am,
Să opresc timpul în loc
Să nu mai văd ce tot văzut-am
Să nu văd lacrimi părinteşti
Durerea să o dau pe foc!...

Plânge sufletu-mi de nemurire
Cu gândul la rădăcini – ale lui,
Cu gândul acasă, la fericire
În faţa casei, la umbra nucului...

De ce dat-ai Doamne Sfinte,
Aripi imense timpului,
Să treacă suflet de Părinte
Intransigent zburând în calea lui???

De ce luat-ai Doamne,
Tinereţea, sfânta tinereţe-a lor?
De ce încărunţit-ai părul?
Când îngerii cântă în cor
Despre-a lor frânte inimi
Ce vor mereu să bată,
De dorul dragostei, a fiilor,
Ce prea puţin prin depărtări s-arată...

Trece viaţa-mi mult prea scurtă,
Eu fug prin ea, printre străini,
Pe frunte obosita mamei mâini
Mă-ntoarce-acasă, la casa-mbătrânită...

Întors acasă prea arare
Din depărtatul drum al sorţii,
Văd nucul de la poartă, şi-o cărare
Spre prispa casei, unde aşteaptă sfinţii...

Multe grele întâlni-voi
Peste multe mări zbura-voi,
Dar gândul, inimei îi pasă,
Că toate drumurile duc acasă,
La părinţi...

poezie de Paladi Anatolie din Poezii (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Paladi Anatolie
Comentează! | Votează! | Copiază!