Călătoria

Lacrimi fierbinţi îi curg pe-obraji aprinsi de-atatea patimi,
Genunchii-i stau stoici pe gresia rece ca inima-i pustie,
Buze de foc cheama arzande-n ea Divinul tainic
Si ochii-i ard, rugand chipul din inima si minte aievea sa ii vie.
Se roaga si tot roaga, sperand ca ruga o minune sa-mplineasca,
Sa aiba-n brate idealul si cu dor greu sa il iubeasca.

Trecu un ceas si-apoi mai multe, ea impietrita-nalta rugi frenetic,
In care isi evoca vreri arzande, sperand ca in sfarsit sa fie
Real si viu tot ce iubire-n inima-i sadeste, sa-i fie asa macar vremelnic.
Deodata, tumultul se-ndura in fine sa paleasca
Si-a trupului putere incepu s-o paraseasca.

Se vede pravalita pe-a caminului ei gresie, eliberata in sfarsit de patimi.
De trup se tot indeparteaza, descatusata din robie,
Si urca incontinuu, simtindu-se usoara, sufletu-i fiind acum oceanul cel mai pasnic.
Lasandu-se atat de lin purtata tot mai sus, ca intr-o vie reverie,
Vedea caminul, apoi orasul, cu lumea-i agitata si pe alocuri chiar frumoasa
Si mai apoi privi de sus aproape-ntreaga creatie pamanteasca.

De-odata se simti lin mangaiata de o caldura blanda asa cum nu a mai trait,
Si-o scara lata ii aparu pe data-n cale, sculptata parca in lumina aurie.
Urcand pe-aceasta, se simti chemata fara vorbe l-al ei capat, ca multi alti oameni cu suflet dezrobit
Si pasii ii ajunsera apoi in nori pictati ca florile de piersic, scaldati in valuri de lumina, izvor de feerie.
Vazu atatia oameni fericiti, a caror vorba lesne-i fu s-o inteleaga,
Cand ei parca perpetuu isi vorbeau, in limba lor nepamanteasca.

Pasii o tot purtara departe-n lumea cea de vis,
descoperind cu sufletul uimit,
Cum pacea-i peste tot si-n toate, sadind atata bucurie.
Mergand avand pe-o parte o mare faurita din lumina-n asfintit,
Aude cum o soapta calda la ureche numele-i adie.
Se intoarce si il vede, pe cel ce inima-i de muritoare ardea de dor ca sa-l cunoasca
Si simte cum fiori teribili de lumina sufletu-ncep sa-i rascoleasca.

Il vede cum de ea s-apropie, cu pasi usori si siguri, eliberat de tot ce-n fosta viata amarnic l-a cuprins,
Privind-o bland cu ochi de stele ce-n menghini inima i-au prins-o pe vecie,
Zambindu-i cum o fac martirii eliberati din cazne grele, cu buze ce in ea dor greu au tot aprins
Si iata-l langa ea, atat de-aproape de-a ei inima-mbatata cu uimire si noian de bucurie.
De umeri o apuca, tandru pe frunte o saruta, si-n brate o strange usor, atatea vise sa-mplineasca.
Cand trupu-i de lumina, lipit de trupul ei ea il simti, o mare de emotii-ncepu s-o cotropeasca.

Si s-au plimbat, au povestit si s-au iubit mult timp asa cum lumea luminata le-a ingaduit.
Iubire ce-n tezaur de lumina imbraca suflete, urcandu-le mai sus in a Raiului imparatie.
Tot timpul cat a stat acolo, ce-n lumea pamanteasca-n minute ar incapea, nicicand ea nu a banuit
Ca totul se va ispravi asa, precum un vis frumos curmat prea aspru dimineata la trezire.
In bratele lui cum sedea pe malul marii de-asfintit, aproape adormita, privind o ceata ingereasca,
O voce cum nicicand n-a auzit, tunet nascut din nepatrunsul infinit, bland si usor a poposit ca ei sa ii vorbeasca.

Si i-a vorbit mult timp, dar i-a si aratat ca-n film cum este viata alor ei acolo pe Pamant,
Ca zi de zi si-n fiecare noapte plang si rugi grele inalta fara de pregete,
Cand doctorii le spun ca sanse mici mai sunt
S-o intoarca-n viata pe-a lor fata, cu voci-necate in regrete.
Ea din locu-i luminat priveste totul si-i pare asa straina lumea pamanteasca,
Ne-avand de gand sa se intoarca, iubirea ce-o inalta nicicand nu vrea s-o paraseasca.

Dar Vocea-i spune si arata ca-n lumea cea de jos atat de multe-n trupul de tarana mai are de facut,
Ca nu e timpul inca sa-nchida ochii pe vecie.
Si c-al ei vis e pe sfarsite, ca rodul rugii ei aprinse a fost sa simta-al idealului sarut,
Sa stie ce-o asteapta, el si o lume din lumina dreapta faurita, izvor de bucurie.
Suvenir mereu sa aiba, trairea-i cea nepamanteasca,
Si brat de fier sa-i fie pentru lupta cu ai sai demoni, sa iasa victorioasa.

Dar ea nu vrea, nu mai concepe o viata far-al ei iubit.
Cum sa renunte brusc, dupa atata Rai, la o asemenea iubire?
Lacrimi amare de lumina chipul acuma ii scaldau, chip ce pan la vestea plecarii ei zambea atat de linistit.
El tandru o curprinde si lacrimile-i lin le sterge, lasand in loc saruturi calde, ei sa-i ramana amintire,
Sa-i fie scut si alinare in viata rece, pamanteasca,
Atunci cand inima o va purta la a lor dragoste mareata, nefireasca.

Ea-l strange tare-n brate tremurande, sperand sa-l afle cu ea contopit,
Nimic si nimeni sa-i desparta, sa fie una pe vecie in lumea lor de feerie.
Si il saruta lung, ca sa-si intipareasca buzele ce cu aprinse lacrimi in rugi tot le-a cersit,
Sperand sa-mpiedice cumva returul ei in lumea nemiloasa.
Iar el, cu plumb de lacrimi-n al sau suflet, isi ia un bun ramas, lasandu-si fericirea in vechea-i viata sa renasca.

Dar ea il striga si vrea ca mana sa ii prinda, insa vointa-i e invinsa de ceva mult prea puternic.
Din lumea de lumina trebui-va sa se-ntoarca al ei suflet imbatat de-asa iubire.
Incepe fara voie sa coboare si vede iar Pamantul, fredonand perpetuu al sau imn vibrant si cuantic.
Coboara tot mai mult si atinge nori ce-i amintesc amarnic de-o lume plamadita-n nemurire,
Apoi patrunde prin tavan intr-un banal spital si iat-o, cazand in trup cu-n mic cutremur ce-o scoala-n a ei lume pamanteasca.
Deschide ochii sub povara unui somn ca de un veac si vede-ai mamei sale ochi uimiti, in lacrimi gata sa-izbucneasca.

E iarăşi pe Pământ, de-a sa materie grea simtindu-se invadata iar, navalnic,
Ca o furtuna rascolind in ea acut cioburi de Rai pierdute-n amintire.
Dar brusc, peste trairile-i pustii se-asterne ca stindard un chip iubit, atat de viu, atat de falnic,
Sa-l poarte-n a sa noua viata ca un sprijinitor al crucii, izvor de fericire.
Gandul acesta-l simte precum o ancora ce vesnic va s-o intareasca,
Si ii zambeste vietii ce in ea reincepe, rugand-o sa-i dea multe cazne, prin ele lumea de lumina in veci s-o dobandeasca.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-a timpului uitată filă...

Oare o fi posibil, se-ntreabă ea,
Ca gândul să îţi zboare aşa, cu toata fiinta ta?
Sa te puna pe o fila a timpului, ce mai-nainte usor s-a asternut
In al materiei camp de energie cuantic si complet necunoscut?
Sa-ntoarca a vietii roata, sa-si impleteasca soarta cu al ei nicicand stiut iubit,
Ce-n multe rugi si visuri langa ea tot l-a cersit.

Cand sta si mediteaza, campul ce din materia grea vibreaza, simte cum o cuprinde toata.
Al sau discret si tainic susur o intriga, o fi spre alte lumi apuse o poarta?
Oare putea-va sa-nteleaga acest mesaj emis continuu?
Si sa atinga lumi ce parca o chemau asiduu?
O astfel de enigma o tulbura de-o vreme-ncoace,
Iar mintii ei iscoditoare nu mai avea ce-i face.

Si iat-o in sfarsit sa-ncerce, timpul sa-l descifreze.
Atatea file in al campului rastel, ce mana timpului a apucat sa le aseze
Stau ca-ntr-o carte, e a materiei nestiuta zestre, izvor de viata.
Tot sta si mediteaza, sufletu-i fiind o mare de speranta,
La gandul c-a ei minte o poate-asterne
Pe-a timpului trecut, pagina veche.

Aude suier cuantic, particule spre ea purtand atatea vechi ecouri,
Inregistrate intr-un biet obiect de mobiler, batut de timp, in ale sale zboruri.
Se puse-n latul lui, pe gresia rece se aseaza, avand ochi concentrati si tainici,
Iar cand a sa privire-arzanda incepe lemnul sa despice, suierul simte cum se inteteste, pulsand in ea fiori navalnici.
Vede uimita cum se inconjoara de-un camp atipic de lumina, ce-nghite cu vapai nestinse,
Ale intregii mobile muchii si laturi, ce acum de mintea ei pareau insufletite.

In bubuit de-al inimii galop si suierat ce aproape-o asurzeste,
Vede cum campul se imbogateste si larg ca o manta, mobila veche insoteste.
Ea brusc, cu ochii in lumina nestiuta, se vede exact cum se afla in locul ala, insa nu acum,
Ci cu cativa ani inapoi, sezand acolo si rasfoind un vechi album.
Se focuseaza sa priveasca, cu ochii mintii de acum, tot ce a fost o data,
Fiece poza ce albumul completa, exact in ordinea in care era atasata.

Se vede in lumina fix cum era ea atunci, far de adaugiri sau omisiuni,
Caci mobila-i servea de-acum ca si oglinda intre lumi.
Oare de ce tocmai aceasta pagina i-e aratata,
din a trecutului rastel?
Brusc mintea-i zboara la album, albumul ce si acum ca si atunci il tine, cu poze fel de fel.
Isi concentra toata fiinta intr-o picatura, cu ochii impietriti pe vechea ei faptura,
Sculptata-n campul de lumina acum, a timpului trecut veche pictura.

Deja vuietul energiei urechile-i greu le-incerca,
Pulsul in tample si inima in piept loveau ca un baros manat de-o furie grea.
Si iat-o cuprinzandu-si nalucirea, cu-ntreaga ei simtire, cu ea fiece molecula perfect sa rezoneze.
Mana-i pe pielea moale de album, telefonul la picioarele-i intinse pe a camerei gresie rece,
Bluza ce tandru pielea ca si in trecut ii saruta,
Si poza din album ce o privea atunci, ca prin minune in ochii-i de acum se reflecta.

Fara de stire, se-ntoarse in timpu-acela, cand un album tinea in mana, cu poze si culoare.
Era din nou un trup ce avea la fel, racoarea gresiei sub picioare.
Trup ce tinea la cap o mana, suport a mii de ganduri, si brusc simti cum inima-i topeste
Un chip ce brusc i-a aparut, ca intr-un vis, fara de veste.
De unde il stia? Nedumerita-n amintiri se poticneste, dar totul in zadar.
Nu-si poate aminti ca timpul ea l-a descifrat si iata, soarta intr-o clipa si-a schimbat.

De-atatea zile se intreba cine e cel ce-n inima se pare ca-i domnea.
Iar intr-o zi, neimpacata, ii veni brusc pe pozele din telefon a se uita.
Si ochii-i cad deodata pe chipul ce fiinta ii tot imbata,
Era chiar el, din poza, cu ochii lui cei plini de stele o privea,
Se uita langa poza si vede al chipului din inima-i sanctuar,
Oras, o strada, numar si o data, toate din viitor, un timp asa neclar.

Acum are adresa chipului ce-l simte asa de tainic de inima-alipit,
Caci el mereu ii aducea, asa caldura si un dor cum nu a mai simtit.
Desi in scaun cu rotile, el pentru ea-nsemna mai mult decat putea vedea,
Pentru ea cel ce inima din poza-i mangaia, ca un sfant tainic ii parea.
Se intreba ce, cum sa faca, sa-i dea de stire tot ce pentru ea-nsemna,
Se tot gandi si hotarase in final ca o scrisoare ii va adresa.

El calm isi ducea zilele ca sfintii cei martiri prea crude caznele.
Picioarele, sprijin nu-i mai erau, ci izvor patimi neincetate, nepunticioasele,
Iar bratele slabite, lacas de aprige cutite ce chin amarnic tot purtau.
De-atatia ani un carucior ii fu nadejdea, caci ale lui puteri de el se departau,
Dar ca un apring luptator, cu numele-i de sfant, pe toate le-a trecut.
Cu fruntea sus, si inima la Dumnezeu, vietii potrivnice el i-a zambit cand ea-l voia cazut.

Si iata-l cum pe toate si le face, asa cum e, nu e povara pentru nimeni, niciodata.
Fotoliul peste tot pe roti il poarta, iar el ajunge viata aproape de normal sa si-o traiasca.
Astazi e-o buna zi pentru a sa minte, trup si inima aleasa.
Are de gand sa iasa-un pic, natura, viata cu drag sa le-ntalneasca.
Si iata-l cum la poarta iese si-n cutia sa postala cauta, o fi primi ceva de veste.
De-ndata mana din cutie-i iese, tinand intr-insa un plic, hartie rece.

In poala-i cade o epistola, si intrigat, incepe s-o studieze,
Caznindu-se putin, caci boala incepu a-i cotropi si mainile, facandu-le sa il tradeze.
Cand in sfarsit la continut ajunge, ochii ii cad inmamuriti pe-o poza si un nume.
Vazu ochi negri de migdala, par negru de-abanos si un zambet cum nicicand n-a mai vazut in lume.
Un nume scris in graba in minte-i rasuna si ochii mai apoi pe text si pe-alta poza-si indrepta.
Cand se vazu pe el in cea de-a doua poza, un fior rece inima pe-ndata-i sageta.

Era chiar el, dar poza asta unde l-o fi imortalizat si cand?
Cu mintea ratacita-n intrebari vazu o data ce-al sau timp n-o cunoscu nicicand.
Era din viitor, un viitor nu foarte-ndepartat, dar nu putea sa creada ce-n fata aievea el avea.
Se puse textul sa-l citeasca. Ea ii scria ca inima-i e a lui casa si ca, desi nu il stia,
Doreste tare sa il vada, c-asa dor mare i-a sadit in suflet, cum nu a simtit niciodata.
Si c-asteapta din partea lui, daca-ntalnirea o dorea, sa-i dea de veste-ndata.

El peste poate de confuz si tulburat de ce-i fu dat sa vada,
Scrisoarea o lasa fara de voie usor din maini sa-i cada.
Si vrea s-o lase acolo, ca si-ntreaga poveste, in ungher de-amintire,
Caci pentru el nu e nimic mai mult decat a unei minti bogate-nchipuire.
Dar cum s-o faca, daca il bantuiau ochi negri de migdala si un zambet cald din strania lui poveste?
Nelinistea domnea in sufletul ce pan-atunci fu apa cea mai lina, si iata ca se hotari ca ei sa-i dea o veste.

Emotionata, in trenul ce-o purta spre misteriosul foc ce inima-i de-o vreme aprinde,
Cu a lui epistola in mana si in suflet, viseaza cum va fi cand el in brate-o va cuprinde.
Iat-o ajunsa in al iubirii ei sanctuar, oras frumos la mare,
Si in final la poarta casei lui, voind sa-l vada aievea cu ardoare.
Cand poarta se deschise, ochii li se-ntalnira tainic,
Si astfel biruira destinul ce pe ei ii despartise amarnic.

Uimiti se intrebau cum de in inimi isi intrasera ei doi asa, chiar de departe,
Fara simtiri, far de atingeri, doar cu priviri din poze moarte.
Dar nu le mai pasa, atunci n-aveau trebuinta ei sa stie,
Cand focuri isi impreunau si le stingeau pierduti in dragostea lor vie.
Lui nu-i venea a crede cum inima a-ntaia oara-n viata are a sa regina,
Iar ea cu sete il iubea, topindu-se in al lui trup si suflet, ambii o fiinta sa devina.

Cand bratele pe ea o gazduiau, boala-i era o gluma, si muntii vietii oricat de-nalti erau, usor el ii urca.
Iar pentru ea, i-era un bland arhanghel, aprigi demoni din ea cu pace si iubire mereu el biruia.
Iubirea-i inalta, se bucurau nespus de-acasta fata calda-a vietii, ce in sfarsit lor le zambea.
Dar iata ca timpul nu iarta, cand cartea-i e aflata, si a sa revansa degraba va veni sa-si ia.
Cu capul pe-al sau piept, asa atatea dimineti pe ei ii surprindeau,
El o priveste imbatat de drag, cum ochii-i de migdala de dupa pleoape se-odihneau.

Deodata brusc ea se trezi, numele-i aruncand precum o piatra in apa cea mai lina.
El speriat se-ntreaba oare ce somnul atat de dulce ei i-o fi intrerupt, o fi avand el vina?
Acum totul stia. Stia de unde a venit si cu ce scop, dar nu asa trebuia sa fie,
Trebuia destinul sa-l accepte, pe el sa-l aiba doar icoana de iubire, atat de vie.
Nu trebuia sa-ntoarca roata timpului, caci iata, ea i-a condamnat la cruda despartire.
Pentru ca lor le-a fost sortit, iubirea sa si-o afle-n nemurire.

El nu intelegea dar nici nu isi dorea s-accepte,
Dar iata-n ea dureri teribile incep a creste.
In bratele-i de inger, amarnic ea se chinuieste,
Iar el simte al ei trup ca un taciune, ce-l arde nebuneste.
Ea striga-n agonie ca-n casa ei trebuie s-ajunga,
Sa-si faca al ei retur in timp, furia poate i-o alunga.

Asa isi lasa a ei iubire, cu promisiunea ca-ntr-o zi vor fi ei doi in lumea far de lacrimi.
Si iat-o iar in casa ei, pe gresia rece, in maini tinaind al ei album, inecata-n patimi.
In fata mobilei, complice la a timpului ei ciopartire,
Se straduieste sa se vada asa cum era ea atunci, cu mult timp inainte,
Chipul si corpul rau o ard, iar gandul ei, plumb de teroare incearca pe-a sa pagina din timp s-o reintoarca.
O rugaciune-nalta-nflacarata, si iat-o brusc, ajunsa-n al ei timp, cu ochii linistiti plimbandu-se pe-un vechi album, netulburata.

In timpul lui, el inima avea pe rug, dor greu sufletu-i incarca,
Nu-ntelegea cum de a fost posibil si nu voia s-accepte asa ceva,
Ca a pierdut mult prea usor dragoste pura ce in lumina fiinta-i inalta,
Si foc de gheata in a sa inima prea buna, noian de negura si aspre patimi faurea.
In viata lui pe nimeni si nimic vointa si speranta nu a lasat sa ii rapeasca,
Dar a ei dragoste la haosul durerii pe el l-a condamnat, insa o lume luminata curand il
va chema, sufletul sa i-l odihneasca.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi mai vii!

Să nu-mi mai vii vreodată-n gând!
A ta iubire nicicand n-a vrut si nici nu va sa vie,
Sa-mi dea de stire ca tot ce simt nu-i dulce amagire.
Peste-al tau chip praf de amintire-am pus, sa nu-mi mai vi nicicand!

Rugi tot am inaltat, sa-mi vi sa te-am a sufletului stea.
Tu nu m-auzi sau nici nu vrei, in vis macar sa mi te-arati.
Ma lasi prada iubirii de tarana, fara vreun fond, cu ea sa-mi invelesc sufletul gol ca-n alte dati,
Cand gandul cel pribeag te cheama sa picuri dor ce-mi umple iar si iar inima grea.

De ce ochii mi-ai pus pe-a ta icoana draga
Şi inima ai vrut sa-mi iei in stapanire?
Oare nu ti-e de-ajuns noianul tau de stele
Si-o lume plina de lumina, in care sufletul iti are casa?

În inima fac loc pentru altcineva, nu te mai vreau in ea!
Vreau un trup de tarana ca si mine, sunt om ce stele nu poate s-atinga.
Vreau sa iubesc, sa fiu iubita, sa dau si sa primesc, focuri sa mi se stinga!
Pe tine lacrimile fericirii te vor sterge, sa-i fac pe plac destinului ce crunt tot m-amagea.

Da, ma voi manji de lumea mea, de zloata si pacat!
Asta lume imi este data, desi sufletu-mi strange si-n cazne-l poticneste,
Când el viseaza tainic sa iubeasca stelele nemuritoare, asa ca-ntr-o poveste.
Nu-i vina mea ca Universul mi se-mpotriveste sau ca tu nici n-ai incercat.

Te las in lumea cea de astri, pacea sa-ti fie a ta iubita,
Saruturi, razele tandre de lumina pe gura-ti ce poate pe mine ma dorea
Si norii cei de catifea, ai pasilor tai palme ce fauresc a lumii mele falnica perdea
Lasand Soarele tot s-atinga, insa prezenta ta nicicand iubirea sa-mi aprinda.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plange!

Citesc in ochii ei durere,
Si ma gandesc ca nu-i de-ajuns
Sa aiba atat de multe daruri,
In sufletu-i de nepatruns.

Mai trebuie si-un strop de soare,
Sa-i incalzeasca inima,
O picatura de iubire,
Sa schimbe-n bine viata sa.

De-ar intelege ca in viata,
Trebuie s-astepti si sa iubesti,
De maine viata ei s-ar umple
De fericire, ca-n povesti...

Dar cand ai varsta tineretii,
Si viata e la inceput,
Ai vrea sa schimbi marea cu muntii,
Sa faci ce nimeni n-a facut.

"Copila mea, iubirea mea,
Asteapta si nadajduieste,
Si vei vedea ca rand pe rand,
Tot ce-ti doresti, se implineste.

Nu-ti frange aripile-n zbor,
Ca zborul tau se intrerupe,
Planeaza sigur si usor
Si calea dreapta nu se rupe.

Ai suferit prea mult, deodata,
Din lacrimi poti face ocean,
Dar nu uita ce-a spus odata,
El, inteleptul indian.

Tagore a spus ca fiecare,
Isi are suferinta lui,
Si-a lui din toate-i cea mai mare,
Mai mare nu-i a nimanui.

Ca orice om spune astfel,
Si-n felul lui are dreptate.
Dar nu uita copila mea,
Si lectia de demnitate."

poezie de Iulia Comaniciu
Adăugat de Iulia Comaniciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regasirea din vis

Se intalnira intr-o zi ploioasa,
cand soarele uitase sa rasara
si soarta hotarase ca atunci
acele doua inimi sa tresara.

el ii vorbi cu inima deschisa,
fara a se gandi daca mai are rost
sa jure iar credinta si iubire
pentru ceva ce mai demult a fost.

dar totusi a-ncercat s-o tin-aproape
in lumea lui si-n inima-i umbrita,
parea mai sincer ca oricand,
dorea ca ea sa stie ca-i iubita.

"trec ani in sir pierduti in fum,
dar inca te iubesc, desi mi-e greu s-o spun;
ma vad mereu parca purtat de-o stea
punandu-ti mana calda-n mana mea
si noi zburam in zarea-ndepartata,
fara sa ne gandim ca vom veni vreodata
aici, acasa, in aste vremuri grele,
mai bine tac, hai sa uitam de ele
si sa zburam departe asa cum ne dorim
si tot timpul pereche, tot timpul noi sa fim."

ea-l asculta timida si tacuta,
fara sa stie ce sa creada,
dar inima-i dicta:"-iubeste
si lasa lucru-acesta sa se vada".

si s-a supus intregii ei fiinte
si s-a lasat purtata iar de valuri
ca mai demult cand impreuna
visau la marile-idealuri.

"inchid ochii si curg lacrimi
pe-ai mei obraji umbriti de vise,
te vreau aici, mi-e dor de tine,
te vad sub pleoapele-mi inchise.

suntem pe-un munte singuratic
si tu ma tii in brate strans,
emotii mari ne coplesesc
de fericire si de plans.

si totusi stiu ca este vis,
dar cred in el, e visul meu,
mi-e teama sa-mi deschid iar ochii,
mi-e teama si imi este greu."

dar totusi si-a deschis iar ochii
si lacrimile-i impanzira,
vazu ca ii era aproape
si parca nu mai auzira.

era o liniste deplina-n noapte
iar norii parca-ncet plecau,
tocmai atunci cand acei doi
spre infinit usor zburau.

poezie de Marta Carmen Ioana
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

Sa o faci pe inteleptul
E tot ce iti doresti
Sa poti sa invingi trecutul
E vesnica-ti dilema
Sa privesti in suflet
Si sa cauti o urma de iubire
Uitand de tine
Simtind cum timpul se ascunde
Ar fi un vis frumos dar fara de inteles
E prea tarziu s-o faci pe neintelesul
E prea tarziu ca sa mai speri
Ca vei gasi in lumea asta seaca
O umbra de iubire
Asa cum vesnic vrei.
Gaseste alta viata
In care sa mai crezi
Ca lumea asta toata
E al tau intins desert.
Nu poti avea iubire
Asa cum nu poti avea trecutul
Nu poti fi iarasi mare
Doar pentru a uri
Esti singur pe pamant
Si sufletul ti-e gol
Nu simti nici fericirea dar nici ura
Si-n nimeni nu te-ncrezi
Si incerci sa fii erou

poezie de Alexandra Vlasceanu
Adăugat de Magda Mihut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi vii mereu în gând!

Să-mi luminezi mereu fiinţa, vreau să-mi vii pururea în gând!
A ta iubire nicicand nu am stiut-o, dar poate intr-o zi ea va sa vie,
Sa-mi dea de stire ca tot ce simt nu-i dulce amagire.
Peste-al tau chip praf de iubire am pus, sa-mi vi-n lumina pururea in gand!

Rugi tot am inaltat, sa-mi vi sa te am a sufletului stea.
Stiu ca ma vezi dar lumea ta te tine, nu poti in vis sa mi te-arati.
Te caut in trup de tarana, iubire efemera, acum ca si in multe alte dati,
Cand gandul meu pribeag te cheama, sa torni dulce nectar in inima-mi cea grea.

Ochii mi-ai pus pe-a ta icoană dragă
Şi inima-mi ai luat-o-n a ta stapanire,
Căci ceva poate-ti lipseste, in noianul tau de stele
Şi-n lumea luminata, in care sufletul ti-e acasa.

In inima n-am loc pentru un altul, pe tine te vreau pururea in ea!
Desi imbratisez trup de tarana, sunt om ce stele ar vrea s-atinga.
Vreau sa iubesc, sa fiu iubita, sa dau si sa primesc, focuri mari sa se stinga!
Pe tine timpul nu te sterge, oricate saruturi pe buze as avea.

Eu ma manjesc de a mea lume, de zloata si pacat,
Asta lume imi este data, desi sufletu-mi strange si il tot cazneste,
Cand el iubeste stelele nemuritoare, asa ca-ntr-o poveste.
Destinul mie mi se-mpotriveste, dar tot te chem neincetat.

Asteapta-ma in lumea-ti cea de astri, poate acolo iti voi fi iubita,
Saruturi tandre sa iti lase a mea gura ce numai pe tine te vrea.
In norii de lumina sa faurim iubire mare cu a inimilor noastre andrea,
Lasand Divinul pe noi sa ne-atinga si Infinitul in bratele-i vesnice sa ne cuprinda.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

O noapte de nesomn, ochi obositi si stres,
Pana mai ieri credeam ca m-ai salvat,
Se pare ca nimic din ce iti scriu n-ai inteles,
Ori tu nu m-ai iubit cu-adevarat.

Daca stiam ce va urma, umbre si dor,
Stateam in cutiuta mea asa cum am mai stat,
Asa un gol in suflet imi lasi, si simt ca mor,
E ca si cand tot ce-am trait nicicand
n-a existat.

Si vad cum totul zace pe spini de transafiri,
Si cum usor, usor, totu-i dezamagire,
Cea ce ti-a dat in viata o mie de-amintiri,
Devine in final si ea o amintire.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad B
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă-ntorc la tine

Mă-ntorc mereu la tine, când vidul mă cuprinde,
Cand nimeni nu m-alina, ci focuri grele aprinde.
Caci tu mi-esti inspiratie si-a diminetii stea,
Ce reveleaza Raiuri nestiute-n ea, inima mea.
Asterni usor, dulce fior pe trupu-mi ostenit
Si-ale iubirii doruri, campii de flori in gandu-mi chinuit.

Ma-ntorc mereu, parca asta-ti doresti si ma surprinde,
Cand cred ca m-ai uitat, tu mi-amintesti ca fac parte din tine.
De-ajuns ar fi sa te privesc, sa risipesc a plumbului perdea,
Ce greu se lasa-n suflet, croita in destin de-o prea cruda andrea.
Inger al vietii mele, asa cred c-ai venit,
Dorind sa-ti plamadesti in mine palat de neclintit.

Mă simt murdara, intinata, de mocircla unei lumi tot mai haine,
Cand fug din ale tale brate calde in cele ale unei carni plapande,
Ce-mi incalzeste pentru o clipa fiinta, starnind apoi nelinistea.
Atunci tanjesc sa-ti simt din nou de pace datatoare, atingerea.
Eu nu te merit si nicicand nu cred ca mi te-ai cuvenit,
Dar viata mi te-ntoarce zilnic in suflet inzecit.

Complot oi fi facut cu al meu destin, talanti ai dat pe visele din mine,
Ce mintea-mi binecuvanteaza, ca ploaia pajistile aride.
Si ii dai inimii tandri fiori ce-n spirit imi sadesc increderea
Ca tot in viata trece si-ntr-o zi-mi vei fi alaturea,
Sa nu mai plec nicicand din ale tale brate, ce-n mine aprins-au foc nestins,
Sa-ti stiu iubirea ce-am simtit-o de atatea ori numai in vis.

O adiere lina, asa mi-e tot ce te-aduce-n mine
Si toate caznele le vad prin ochii tai, vapai nestinse,
Ce-au biruit orice, si-mi dau si mie forta de a-ti fi asemenea,
Chiar de-ntre noi sunt grele hauri ce doar lumina le atinge pururea.
Din bratele luminii cu ochi de stele tu ma vezi, un biet destin vesnic cuprins
De-atata dor care la tine ma-ntoarce cu sufletul aprins.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

IUBIRE gust dulce prea amar, m ai facut sa sufar iar

A fost o data,,.., nu tare demult
Un singuratic baiat ce avea in al sau suflet mult
Mult dor,,, nimic de care sa te fi temut
Florin faiat fin cu inima de lut

Sansa lui I s a parut
Sa apara,, cand un glascior a auzit intr o iarna
O prea frumoasa fata,, din vis a aparut
Dar tot in vis a disparut, a treia zi, si el tot zbiara

Viata lui ce a trait,, a suferit prea mult
Crezut a ca suferinta v a fi la timpul trecut
Mut este dup ace s a petrecut
Nu intelege cum de ea,, chiar a putut??

Sa spuna ca l iubeste, foarte mult
Ca el este cum nu a mai vazut
Cu el doreste sa si implineasca al ei destin
Avea un glas din cel mai cristalin

Iubire un simtamint divin
Acum imi lasi un gust pelin
Si greu imi este sa ma abtin
A spune vorbe cu venin

De ce?? un cer senin
Se innoreaza,, si nu intervenim
Era totul asa sublime
Acum din plins nu ma mai abtin

Raspunsul la intrebare,, imi apare in departare
Straluceam precum un soare.. linga ea cu al ei nume splendoare
Soarele ce a stralucit,,, acum este naucit
Vremea de cand a trait si a fost iubit.. a fost oare vrajit??

Acum frica de femeie ii este,,, caci Florin nu mai este
Baiatul ce urca pe metereze
Pe toti sa ii salveze
Al sau suflet este in pioneze

El a vrut sa o salveze
Si a pornit la drum intr o noapte ca in poveste
I a dat ea acea veste,,, ca de acum a lui este
Peste orice el a trecut,,, de nimic nu s a temut

Sa o salveze,, urmina ca el sa se ruineze
Cum sa o calmeze??? a lui inima acum
Caci nu mai este el stapin
Inima lui a ramas, la ea in bagaje

Cum sa poata??? el sa mai traiasca
Intr o lume, ce nu stie decat sa urasca
El stie doar sa iubeasca
V a trebui,, cumva Florin sa supravietuieasca

Ea avea un glas cristalin. din cel mai fin
Atingerea ei era ceva divin
Surasul ei era,, ceva la care multi barbate poftim
Din mult acum nu a ramas nici macar putin

El sa devina sacal??? nu ere cal!
El are doar un pocal, in care strange mult amar
Ce l incarca pe samara
Si apoi pe al sau magar

Macar de I ar vorbii ea mai rar
I ar mai trece din amar
Dar a pierdut acest dar
S ar duce in calvar

Deja inima lui este data cu var
L a zambet el este avar
Cum sa mai iubeasca iar??
Prefer singur sa mi fac viata, precum un olar

Al vietii orar s a sfarsit
Daca nu mai pot a fi iubit
Mai am rost sa fi trait???
Raspunsul el nu l a gasit.........

poezie de Florin Găman
Adăugat de Florin Găman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor d-un inger

Mi-e dor de tine, suflet bland,
Mi-e dor de tine, ma rasfrang.
Nu pot sa merg far' al tau pas,
Nu pot vorbi far de-al tau glas.

Ingan, rostesc, dar fara rost,
Nu pot schimba tot ce-a fost,
Chiar de-ar zbura timpu-napoi,
Nu pot schimba ce e-ntre noi.

Si merg, asa pe-un drum al meu,
Far-a mai sti ce-i bun sau rau,
Far-a simti iarna ca-ngheata,
Fara-ami mai sti rostul in viata.

Dar tu, ai fost al meu calau,
Razbit in frunte de-al tau rau,
Ai aruncat simpla-mi fiinta,
Prin largul hau de necredinta.

Si-acuma, reintors in viata,
As vrea sa cred intr-o speranta,
As vrea sa simt al tau fior,
Sa sar in foc far'de sa mor.

S-ating inaltul cer cu stele,
Sa vad cum lumea crede-n ele,
Sa trec prin forfota furtunii,
Sa-nghet usor sfarsitul lumii.

Dar din patrunsa-ti inganare,
Ajung sa spun incet, cu jale,
Ca focu-i trup din al tau trup,
Si-ajung sa sfasii si sa rup,

Din Soare, ca si Prometeu,
Un foc de sata de la zeu.
Dar cu ce rost in asta zi?
Sa-i mai ajuti far'a clipi?

Iti meriti oare obarsia?
Ce-ti rupe-n farami bucuria?
Sa lasi pamantu-ti sfant acum,
Si sa-ti arunci viata in drum?!

De ce? Si pentru cine chin?
Pentru un simplu gand hain,
Care nu-ti lasa loc de mit,
Si te aduce-n asfintit...?
..........................

Precum un suflet rastignit.
Ajuns pe-un drum mult ocolit,
Unde un om pripit de casa,
Nici apa din izvor nu-ti lasa?

Sa-nduri atata chin nebun,
Pentru-ati auzi un nume bun?
Iti merita a ta suflare,
Fiinta care-ti da salvare?

Si-ntr-un final, asa de-ar fi,
Nu poti vreodata ca sa stii,
Ca simplu-i suflet prihanit,
Ingheata timpul infinit.

Si-aduce-a ta slavire-n cer,
Far'a lasa loc de reper,
Far'de-a pasi cu chibzuinta,
Pentru-a iesi din pocainta.

Acum, cand ingerii-s in cer,
Esti tot ce mai pot ca sa sper,
Esti inger, om sau doar fiinta?
...........................
Intr-un sfarsit esti rea credinta.

Cat despre dorul meu rapus,
Raman sa spun cu capul sus,
Ca ingerii de sus gramada,
Picat-au fara de zabava.

Iar tu, inger al meu posac,
Imi lasi ca pestele in lac,
Doar o sclipire-n umbra ta,
Sa-mi tina calda inima...

poezie de Dănuţ Bărbuşelu
Adăugat de Dănuţ Bărbuşelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei lacrimi reci şi trei mai calde

Trei lacrimi reci şi trei mai calde
Curgeau la fiecare pas
Şi zi de zi noapte de noapte
Eu tot acelasi am ramas

Acuma sufar in tacere
Ca-mi stiu povara ce o duc
Şi nu am leac de mangaiere
Nu stiu ce cale sa apuc

Si zi de zi ma lupt cu viata
Dar poate Bunul Dumnezeu
Sa-mi ia cu mana toata greata
Ce-o simt in piept acuma eu

Ma simt strain pe-aceasta lume
Ma simt de parca nu as fi
De parca sunt si fara vrere
Ma simt de parca n-as trai

Acuma scriu in suferinta
Si gandurile-ncet dispar
Caci nu mai am acea vointa
Sa fac din randuri un tipar

Acuma scriu cu-ngrijorare
Si-acuma spun tot ce gandesc
Ce am in sufletul meu mare
De care nu pot sa vorbesc

E-un mare dor ce ma apasa
Un dor pustiu si fara glas
Dar nimanui deloc nu-i pasa
Caci eu in urma am ramas

Parcurg si anii tineretii
E-un mare drum obositor
Acuma simt amploarea vietii
Si bucuria tuturor

E-o bucurie infinita
La care nu sunt invitat
Ca toata lumea e menita
Sa-mpartaseasca-acelasi sfat

Ma simt slabit fara putere
Ma simt de parca nu as fi
De parca sunt si fara vrere
Ma simt de parca n-as trai

Imi simt si corpul cum se zbate
Cum tremura la orice pas
Dar eu ma rog totusi in soapte
Sa nu pateasca alt urmas

Eu ma gandesc la lumea toate
La binele ce l-am facut
Chiar daca mai greseam vreodata
Am inchis ochii si-am tacut

Caci nu e om in lumea-ntreaga
Sa nu greseasca far'a sti
Si nu e dragoste curata
Sa nu te poti indragosti

Trei lacrimi reci si trei mai calde
Curgeau in fiecare zi
Soptind in somn cateva soapte
Ca mai e mult pan'voi muri

De e sa mor nici rau nu-mi pare
Ca am avut o viata grea
Si am familia mea care
Va plange in urma mea

Mi-e mila de ai mei de-acasa
Dar mai ales de mama mea
Caci numai ei ce mult ii pasa
De mine, de comoara sa

O vad plangand si totusi tace
C-ar vrea ca sa ma vada des
Dar roata greu se mai intoarce
Doar dac-o-ntorci in sens invers

Mi-e greu s-o vad in suferinta
Ca m-a crescut la sanul sau
Ma aparat de-orice fiinta
Ce ma vorbea numai de rau

As vrea acuma mama draga
Sa iti ofer inima mea
Dar din pacate nu e buna
Si tot mai mult te va durea

Si zi de zi pe timpul verii
Cand stelele vorbeau in soapte
Si-ti picurau din ochii serii
Trei lacrimi reci si trei mai calde

poezie de Georgian-Ionuţ Zamfira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caracterizare

Din tot ce fac, nimic nu imi convine.
Prea multe vorbe. Si fapte prea putine.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

Aveam credinta-n viata, puneam pret pe iubire
Dar totu-i doar minciuna, e doar o amagire,
As darama toti muntii daca-ar avea vreun rost
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

In jur vad mai mult lacrimi. Putina fericire.
E tot mai neagra viata. Sarmana omenire.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

As vrea sa am puterea sa schimb tot rau-n bine.
Prea multe vorbe. Si fapte prea putine.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

Traiesc doar cu speranta, visez la cei frumos,
Mai cred ca poate maiine voi fi mai bucuros,
Ca soarele-mi va bate cu raza lui in geam
La fel ca mai-nainte. Pe cand eram pustan.

A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost!
Prea multe vorbe! Si fapte prea putine!
Din tot ce fac,-nimic nu imi convine!

poezie de Florin Dudău (7 iulie 2001)
Adăugat de Florin Dudău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul si batrana

O lume plina de suflete
In care poti fi nou sau vechi
Pe care timpul si-a pus lacate
Si tot ce-i viu domneste-n dualele perechi.

Dualitatea este un puternic inteles
Ce cateodata pare a avea un singur univers
Rau, bun; urat, frumos; lumina si-untuneric
Viata noastra este construita dup-un inteles temeinic.

Asa ca intr-o buna zi m-i se ivi in fata
Copilul si-o batrana ce mi-au dat o povata
Fara sa vrea mi-au pus in comparatie
Lumina ochilor care reflect-o revelatie.

Copilul cel trecut devreme-n lumea noastra
Parea nepasator cu o privire vasta
Stiind ce-i fericirea fara s-o gandeasca
Si neindoindu-se de bunatatea cea lumeasca.

Si eu eram odata asa,
Dar varsta stie fericirea a ti-o lua
Prin constiinta ti-o va trece si ti-o va filtra
Si la final, doar praful stelei ce demult s-a stins vei observa.

Batrana, batuta de valurile aspre ale timpului trecut
Ochii ei mari si de cristal care-au trecut prin viata crunt
Fara sa vrea ea imi soptea
Asemeni vantului ce bate fulgul lin de nea.

E o poveste cu de toate
Cu fericiri, tristeti si suflete curate
E o poveste cu morala, cu multe personaje
Uitate sau inca amintite de faptele ce inca stau de straja.

Dar o poveste buna are-un sfarsit temeinic si bine construit
Batrana stie asta si-l va avea, dar nu va fi grabit
Alaturi de cel nou va sta si-i va transmite din povestea tineretii
Pentru a nu regreta nimic din randurile vietii.

poezie de Ştefan Eparu
Adăugat de Ştefan Eparu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea mea

Cruce a mii de cazne ce se-nalţă absurde,
Zi de zi mintea-mi iscodeste tot mai multe.
Ajung pe rand la fiecare dintre-al lor liman,
Dar limanul e hotar pentru altele in care sufletul mi-l simt pribeag.
Şi niciun rod nu dau victoriile far de temei,
Doar hrana, fala si mandrie demonilor mei.

Bucurie, pace, stele rasarite pe noian de inimi fara atatea lupte,
Pentru mine ajung sa fie pietre rare, dar catre Raiul meu o punte.
As da orice sa fie izvor al sufletului de nectar,
Sa ia locul atator intrebari ce viclean tot apar,

Cand mintea-mi strange idei de pe nenumaratele-i alei,
Impreunate si absurde, ale nelinistii scantei.

Sunt cruci atatea-n orice viata, destinul tuturor ne imparte
Catusi izbavitoare pentru ele, suflete-ntinate,
De pacate proprii sau din ascensiune partajate-n dar amar,
Caci lumina din oricine, topeste negrul sinelui, e al vietii corolar.
La lumina cea dintai s-ajunga, in al Eternului crampei,
In veci sa nu se intineze de-ai Raului spini derutanti si atei.

Sunt mii de cai pentru toti dedicate, croite pe masura la fiecare-n parte.
Cadem, ne ridicam, si Binele din noi ne-ndruma mai departe.
Orice zi buna, rea, intoarce lin sau plin de patimi o foaie din al vietii calendar,
In care avem tel sfant sa facem Rai si in mocirla, sa ne-aparam al vietii dar.
Sa ridicam baraje in fata tumultului de inselatoare idei,
Nicicand sa ne impiedicam de-ai nostri demoni, sa trecem peste ei!

Cand lumina mi-e in suflet si mintea-i sol de pace,
Gasesc crucea izvor de mantuire si o duc senin in luptele-mi desarte.
E al meu destin sa vad neclar ce pentru altii e atat de simplu si de clar,
Caci mintea-i argint viu si, cercetand al clarului hotar,
Dezvaluie lumi nestiute, complicate, mari agitate ochilor mei,
Plamadindu-mi astfel crucea, din ale vietii grele averi.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primavara moarta

Tacere mocneste sub aripi de veac,
Sub stinse cuvinte, pe buze desarte,
Scrisori ravasite de-un dor fara leac
Si-o frica de lungi asteptari si de moarte.

Copacul ce plange la marginea lumii,
Crestat are-n talpi suspinul dintai
Si-i leagana plansul in brate nebunii,
Si-i picura stele pe vechi capatai.

O aripa franta sub pasii de lemn
Isi striga din urma pierdut zburator,
Iar urme carunte, supuse la-ndemn
Ar vrea sa se-ntoarca din caile lor.

Dar zarea-i tot muta si tot neatinsa,
Si nu mai e timp de-o alta minune,
Sub pleoapa albastra, de ganduri aprinsa
Chemari tot mai albe incep sa rasune.

Poveste pe-un colt de pamant mazgalita,
A vis mirosind, si-a toamna, si-a viata
Coboara in palme supusa, soptita,
Se-aduna-n lumina de umbre si-ngheata.

poezie de Maria Marinela Circiumaru
Adăugat de Carolina Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa

Zdrobit de-al nimbului curat,
Trecut prin viata cu pacat,
In clipa resemnarii-n tine,
Vei stii ce-nseamna sa faci bine.

Vei intelege-ntr-un sfarsit,
Ca tot ce-a fost in infinit,
Va trece peste noi far'nepasare
Lasandu-si haina rece, arzatoare.

Dar tu... clipa a resemnari...
Chiar nu-ntelegi culmea dureri?
Nu lasi in om, leac de scapare,
Si vrei sa-l duci spre disperare!

Sa-i curmi a vietii-nflacarare,
Sa-l lasi pribeag ca si urmare,
Sa-i dai batai de bici cu foc,
Sa-l lasi pustiu, far'de noroc.

Si chiar de toate astea vina,
Izbindu-l de pamant cu stima,
Naltandu-l spre inaltul cer,
Tot om va fi, un om de fier.

Chiar in sfarsit de vei pali,
In biata sa fiinta... vei domolii,
Un suflet plin doar de durere,
Ducadu-l sus de sumbra-i decadere.

Si tot ce va ramane-n viata,
Patruns cu Duh si cu speranta,
Va-ntreprinde un Paradis,
Cu foc de aur de nestins,

Cu flacari ce nu vor lovi,
Decat in cei ce vor lipsi,
Si-n tot ce este nepasare,
In toti si-n toate, cu ardoare.

Si in final, tot ce a fost,
O viata simpla, dar cu rost,
Trecuta toata intr-o clipa,
Vei intelege-ntr-un sfarsit,
Ca iadu-i cel ce ne despica...

poezie de Dănuţ Bărbuşelu
Adăugat de Dănuţ Bărbuşelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferenta...

Cum sa privesc in ochii tai, pradati de un fior ce trece?
Si cum s-ascult tacerea lor cand ma privesc atat de rece...
Cat sa pasesc in urma ta, cand tu mereu te-ndepartezi?
Si oare cum sa cred in noi, cand tu nu crezi...

Dar cum sa plang la pieptul tau cand sunt doar singura si trista
Si tu ai vrea sa sper, mereu ce nu exista
Cum sa pastrez in sinea mea atatea rani ce urme lasa
Cand tu te-afunzi in viata grea si nici nu-ti pasa...

Cat sa astept sa ma iubesti si sa tot iert greseli ce vin
Cand tu mereu te ratacesti lasandu-mi dulce chin
Si cum sa-nvat sa mai zambesc cand au ramas la tine toate
Tu ai plecat pe drumul tau... si le-ai facut uitate

Dar astazi toate sunt trecute si focul meu domol s-a stins
Cum am putut cu-atatea lacrimi sa-l tin aprins?
Si tu oftezi in sinea ta caci nu mai sunt sa te ador
Decat sa ma-njosesc din nou... mai bine mor...
De ce ma lasi in visul greu? m-ai intrebat candva in soapte
Caci nu mai esti in drumul meu cand eu merg mai departe!

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu a fost

Atat de falsa aratare,
Nimic nu esti din ce-ai jurat,
Te-am adorat ca pe o floare,
Dar nu prea esti, m-am inselat.

Te-am descusut asa usor,
Jurai ca ea, cu glas nemernic,
Stiam ca -n orice coltisor
E si lumina, si-ntuneric.

"Sa fim doar noi, sa fim pereche..."
Ori eu, ori altul, ti-e tot una,
Ori acea cunostinta veche,
Ce te urma precum furtuna.

N-am suportat in viata mea
Femeia -ndragostita-n gluma,
Ce spune nu crede nici ea,
Si mai nimic nu isi asuma.

Eu sunt acelasi om, tot unul,
Nu mai simt rani ca altadata,
Am mai patit si-n alte dati,
Nu esti in asta prima fata...

Sufletul meu facut covor,
De toate ce-ati calcat pe el,
Acum il scutur mai usor,
Si e si nu mai e acel....

M-am intarit, sufletul dur
E tot ce mai am amintire,
Am vrut iubirea sa ti-o fur,
Dar ce-am furat n-a fost iubire.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Andrei Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea

viata acum mi se pare
o flacara ucigatoare
te manii cand e insuficient ceea ce primesti
pe altii dai vina, dar nu te gandesti
ca ai fi putut nici atat sa nu ai
ca trebuie din cand in cat sa mai si dai
pe altii sa-i faci si tu fericiti
fara sa ii faci sa se simta mintiti
dar nu poti... asta-i firea omeneasca
parca din pamant a fost scoasa!?

poezie de Raluca Rusoiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot un om...

Atata timp te-am ridicat,
Pana acolo unde nu-ti era locul..
Atata timp am asteptat
Sa pot sa-ti zic ce simt cu adevarat..
Dar parca totul a fost un joc..
Acum cand jocul s-a terminat
Am reusit sa te cunosc cu-adevarat...
Ti-am vazut fata fara masca,
Am vazut adevaratul "TU"
Caci tu cel ce erai in mine, erai altfel decat "TU"
Acum am senzatia ca totul s-a schimbat,
Ca tu esti altfel,
Insa tu ai fost mereu asa,
Eu sunt cea care a vazut in sfarsit realitatea...

Dupa toate astea, a mai ramas ceva?
E prea tarziu sau poate prea devreme ca sa pot accepta,
Adevarul si pe tine...
Insa asa cum esti tu... esti o parte din mine...
Asa ca... mai bine un gol in mine decat un suflet plin de iluzii desarte
Sunt toate doar povesti... ce s-au lasat prea mult asteptate....
Esti tot un om ca si mine..
Altceva nu esti si nici nu vei mai fi
In ochii mei esti tot un om, un copil, un adult...
Se aud ganduri pe care tot incerc sa le ascult...

poezie de Ana Cirlan
Adăugat de Alesia Moroianu
Comentează! | Votează! | Copiază!