De picoteală

Îmi spuneai că e frig dacă deschizi fereastra înainte de ora doisprezece,
râdeai,
mă luai în răspăr, eşti un vrăjitor, aşa e, doar tu ai baghetele magice aurite şi mâna de doisprezece tăciuni
ora aceea, doisprezece,
prefaci teama în cupa aceea de vin pe care n-o înţelegeam niciodată,
în Levant strugurii se coc mai repede decât aici,
aşa cum se coace floarea de vişin primăvara şi se face la urmă acrişoară apoi parfum,
cu frunzele vii de aşezat într-o carte proaspăt tipărită, prostia rămâne necumpărată de nimeni,
nu se cumpără nu se vinde,
în şi din prostie, doar cărţile singuraticilor răzbat...
sfârâiau pe undeva melcii, ar fi cerut să se işte, să se împrimăvăreze odată ierburile şi animalele
către Levant, se mănâncă de vie carnea şi în sânge multă carne de oaie şi miel qui prodest
oile şi mieii se taie vinerea
iar în ol pregătesc coca pentru plăcinte cu ierburi străbătute încă de seve
qui prodest
nu mai vrem legături
e felul lor de a se lega de ierburile care cresc pe lângă pietrele altfel prea văduve
şi de animalele singuratice, de turmele care încă le rămân.

Îmi aduc aminte, nedospirea copilăriei
mi-e dor să merg înspre sat unde uliţele au miros de văcar
ca printre păsările dumnezeieşti, uliţele miroseau a cireadă
mai demult şi pe-aici, da,
ca în levantinele şanţuri cu păsări, pentru că dumnezeu are aripi şi se mai preumblă pe uliţi
dacă chiar există, mai împingem spre El, turmele, viaţa şi ierburile.
Pe aici,
plăcintele coapte aveau gust de tămâie amestecată cu pâine,
în cuptiorul prea ars, prindeau gustul de sat.

Era frig înainte de doisprezece
deşi
fereastra rămăsese închisă, probabil multă zăpadă pe locul unde te întindeai tu,
sub fereastră ori lângă,
ai urmărit lumina îndelung, te hlizeai, oare ce femeie era înăuntru?
niciodată nu sting lampa,
e destul uloi şi
petrol, adormiseşi strângând din sprâncene,

erai prea obosit.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jake: Fată sexi la ora doisprezece.
Charlie: Unde?
Jake: Acolo.
Alan: Adică la ora nouă.
Jake: Nu, doisprezece. De fapt, Doisprezece şi cinci. În jur de doisprezece.
Charlie: Vrei să îl lămureşti tu sau încerc eu?
Alan: Haide, fă o încercare.
Charlie: Bine, motivul pentru care un tip spune "fată sexi la", să zicem, "ora doisprezece" sau "ora trei" este pentru a specifica locul folosind faţa ceasului drept hartă.
Jake: Şi dacă porţi ceas digital?
Charlie: În primul rând, nu o să te întâlneşti cu nicio femeie dacă porţi un ceas digital.

replici din filmul serial Doi bărbaţi şi jumătate
Adăugat de Ioana Niţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

După oglindă

Dansul acesta înţelege-l acum după paşi
de unde începe talpa mea să calce în care ceas în care dans dincolo de oglinda cea mare
nu mă lăsa să îţi spun totul eu
pesemne dragostea este păşitul într-o oglindă
aşezarea în ea
dacă tu mă urmezi, pesemne că ne vom îndrăgosti

lăsa-vom în spate odăile femeile tale pieptănătura timpului şi ceasurile care ştiu doar bătaia uniformă a secundei orologiul pe care l-ai cumpărat de la un anticar pe vecinul de la apartamentul doisprezece şi stupii lui din care ne-am hrănit lăsa-vom copiii pe care nu-i vom avea niciodată şi pe cei pe care îi vom avea lăsa-vom laptele de pe foc care dă să se-îmbrânzească în pasul cel vechi al timpului şi levănţica din dulapurile prea noi pe care le făceau ei dintr-un fel de rumeguş galben şi roz aurul de pe călcâiele mamei mele şi cerul mijit strâns într-o bucăţică de drojdie putrezită lăsa-vom cuptorul de pe-afară cu pâinea proaspătă şi moale aburindă în el care îmi aparţinea doar plină de funingine prea fierbinte tuleiele de porumb din care se face mălaiul pentru pâinea ce nouă a noului pentru că din galben se poate face orice pâine şi pe bărbatul pe care visam să-l iubesc în trecut în orice trecut

se va face dintr-odată lumină peste oglinda mea cea mare peste nisipul din ea

şi mă vei ţine în braţe doar în câmpia cea nouă, plină de flori

îmi vei spune prostii

lucruri portocalii, care se zic când vremea cucereşte pe fereastra închisă

căci dincoace de oglindă s-a făcut frig
ca şi cum soldaţii ar fi început să mărşăluiască cu puşca pe umăr
în cadenţă
sunt soldaţii nimănui dar nimeni pesemne ştie care sunt soldaţii lui şi care sunt măsurile răului şi a vânătoriilor de tot felul
şi îmi aduc aminte de ceasuri
pendula bate sarcastic nu mai este era timpurilor şi a secundelor care bat aceeaşi măsură
ca şi soldaţii
de aici va începe un timp nou şi o nouă oglindă
una mai mică
a tuturor împăciuirilor

în care vom sta amândoi
ca într-un fel de stea, cu pajişti de foarte departe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată

[imn cu păsări]

Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei doisprezece (extras din Saga lui Gösta Berling)

Noi suntem grupul străvechi al celor doisprezece din poem,
cei care care traversează veacurile.
Eram doisprezece când am guvernat lumea din vârful Olimpului acoperit de nori
şi tot doisprezece când trăiam, ca păsări, în coroana verde a lui Ygdrasil.
Oriunde se îndrepta poezia, acolo o urmam şi noi.
N-am stat noi, doisprezece bărbaţi puternici, în jurul mesei rotunde a lui Arthur
şi n-au mers doisprezece paladini în marea armata a lui Carol al XII lea?
Unul dintre noi a fost Thor, altul Jupiter, aşa cum orice om ne cunoaşte şi azi.
Splendoarea divină se simte sub zdrenţe, coama leului sub blana de măgar.
Timpul nu ne-a tratat neprieteneşte, dar când noi suntem acolo,
o fierărie devine Muntele Olimp şi scutul cavalerului o Valhala.

poezie de Selma Lagerlöf, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tristă-mi părea viaţa...

Îmi pare că nu sunt temple şi nici ziduri, pe unde trec eu...
şi nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viaţa...
că e o câmpie făcută din dragoste şi din cămăşile tale, cărora mă închin eu,
e şi ăsta un fel de a demistifica viaţa...
aşez zânele pe portative,
şi le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le ţin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie şi în ghiocurile mărilor viaţa aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
şi
alerg
prin viaţă, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poştăriţele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde eşti, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
ţipetele Africii să se audă până la toţi zeii ploii, şi mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;

Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
şi multe aripi de umplut pământurile cu viaţă,
jos,
unde miroase a pământ,

şi a apă gâlgâitoare;

Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

aşa sunt copiii, aşa e Dumnezeu, se naşte dacă lumea Îl cheamă

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest conţinut nu e disponibil momentan

întind un cearşaf lângă un alt cearşaf / lângă un alt cearşaf / până acopăr tot nisipul
aici e locul unde nu vine niciodată primăvara
aici e locul unde nu poţi scrie un poem

aici e locul unde nu ai nimic de spus

ca o casă fără oameni / 24 de ore de singurătate lângă o sobă veche

tu eşti un coyote care vine să mă adulmece seara
dar carnea mea e prea uscată / vii şi pleci / vii şi pleci

//sunt ca o papuşă care suferă de ms/ doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioşi //

toate formele de distrofie sunt periculoase / asta ţi-am spus în ultima scrisoare

suntem ca un grup de control care nu ştie ce trebuie să simtă
când se fac experimentele pe noi

dar aici / în lumina dimineţii ne vedem cel mai bine petele de pe piele

îmbinările dintre oase / aici nu sunt stâlpi de tensiune / funcţionăm fără curent electric

aparatele se alimentează de la soare şi e o creştere continuă a neliniştii odată cu lumina
până când bruma care cade dimineaţa ne linişteşte

şi pornim pe jos către acea casă singuratică

între noi un zid de nisip ce se scurge senin / scurtcircuite în creierele noastre

înnodăm cearşafurile albe până obţinem o linie continuă

un puls care ne trezeşte la viaţă şi continuăm să trăim/ nimic în acest poem nu este despre

despre durere sau păsări/ doar corpuri care se conservă pentru o nouă viaţă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De martie

În ziua aceasta de opt pielea ta miroase a fragi şi cu miere
sânul tău este
un
măr
mic
şi
mai
mult
lampa ascunsă de pe trup; lampa ta;
am întors iarăşi ceasul de deasupra dormezei
şi l-am potrivit după cum mi-au crescut oasele alături de tine
astăzi nu cred că ţi-a văzut nimeni genunchii
poate doar o iconiţă cu Ioan în piei rupte şi orologiul de deasupra dormezei
eşti femeia mea
te-aş dansa prin odaie, covrig, cu genunchii la gură
îmi pari acuşic un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele,
îţi
mai beau puţin vin de vineri/ de sâmbătă
pentru că e martie şi martie poartă cu ea o spadă de flori cu care se joacă în fereastră
din loc în loc sunt spaţii rotunde/ fereastra respiră din plămânii ei ciuruiţi
şi tu
zdrenţuită şi-n zdrenţe de apă/ după cum se topeşte zăpada/ veşmintele tale prea strâmte
şi
tristă
şi
cu
pielea
lăptoasă
e prea multă zăpadă - iar eu nu te-am iubit niciodată destul
amândoi, draga mea, suntem un genunche frumos şi căzut din lumină, gemenis,
vin
să te sărut pe genunchi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripă frântă

Merg prin ploaie sub soare.
Sunetul picăturilor, ce se scurg pe stradă
Seamănă cu cel al unui atac de gloanţe, zâmbind
Cred că vreau să dispar, unde nimeni nu-mi poate vorbi;de ce?
Pentru că am auzit prea multe ca să ştiu ce e adevărat....

Oare va fi curcubeu?
oare vei fi şi tu; oare vom fi noi?
Dar nu mai pot zbura ca înainte,
Şi mă blochează tot mai mult frica,
dar dacă eşti aici am tot mai multă speranţă...

poezie de Iustina Georgiana Rusu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

Odată, demult,
am vrut să mă mut în sufletul tău, dar,
când am deschis uşa, era cineva înăuntru care
mi-a făcut semn cu mâna că
nu mai sunt locuri disponibile!

Apoi, am vrut să sar, pur şi simplu, în inima ta,
căci zărisem acolo un măr irezistibil de roşu, dar,
ca să ajung la el,
trebuia să trec peste o punte
foarte îngustă şi surprinzător de fragilă,
de pe care, chiar la primul pas,
aş fi căzut în prăpastie şi...
n-aş mai fi putut ieşi de acolo,
niciodată...!

Pe urmă, am vrut să mă agăţ de fiinţa ta
sau măcar de mâna ta dar,
fiindcă mi-o întindeai de pe celălalt mal,
am ezitat...!
Am ezitat atât de mult, încât tu
ai obosit până la urmă şi,
înainte ca eu să mă dezmeticesc,
ai dispărut...
Ai dispărut şi
ai început să te risipeşti:
a toamnă, a zădărnicie, a destin...
Acum, nu-mi mai rămâne decât
să caut urmele paşilor tăi,
ale glasului, ale întregii tale fiinţe...
Uneori, le regăsesc în mireasma unui măr...
îl privesc stupefiată: e atât de roşu...
oare unde l-am mai văzut?
Alteori, îţi aud glasul în cuvinte,
dureros înşiruite, pe o margine de infinit:
toamnă, zădărnicie, destin...!
Prea multe cuvinte, pentru un singur înţeles: absurd!
Dar, de cele mai multe ori,
când îmi ridic ochii spre imensitatea albastră,
dintr-un colţişor, mai azuriu decât cerul însuşi,
îţi regăsesc fiinţa întreagă,
alcătuită dintr-un singur cuvânt: iubire!

poezie de Iulia Mirancea (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă implor, amintiţi-mi; sunt mamă?

voi n-aţi plecat niciodată de lângă mine
aţi crescut doar, prea repede, prea uşor
v-aţi întins aripi spre lumea străină
n-aţi avut vreun păcat sau vreo vină
c-am rămas secerată de dor
voi n-aţi plecat niciodată de lângă mine

am aşteptat atât de mult să veniţi
parcă timpul încremenise în ochiul meu drept
unde cărţile voastre de şcoală
aveau fiecare pagină goală
precum laptele de la mine din piept

voi sunteţi aici în lumea mea îngheţată
fiecare cu universul lui
îmi e dor şi-mi e groaznic de teamă
vă implor, amintiţi-mi; sunt mamă?
pe un val de noroi mă tot sui
nici nu ştiu... sunt aici... sunt plecată?

poezie de Sophia Elisa Coreli
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, şi cu apa lui cu noroi,
ciudăţenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
şi cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
şi vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este şi flămând,
este doar o tipologie a coşmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate eşti tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi pofteşte lumea şi cireşele, pe care, cu mânuţa mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
şi de neînţelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obişnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
şi bogăţia picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ţinutul acela
ori la ţinătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.

Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc şi de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl aşteaptă să intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, şi oalele sunt pline cu apă curată
şi nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
şi de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca nişte ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu niţică sare, şi lacrimi amare, şi un izvor,
şi, atunci, ele cresc...

Uneori, credeţi-mă, înţelepciunea luminii este o grădină
violet şi cu roşu
să mai zăbovim, aşadar, mult prea departe de lume!

animaţia unui bărbat care îmbrăţişează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri şi culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?

Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aştepta să apari,
vei veni, să apuci să mănânci din cireşele ei,
căci sunt bune şi dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coşul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deşertat
limitele fericirilor pot fi depăşite, într-o dimineaţă.
căci
acum este seară, târziu,
şi nu noaptea se coc cireşele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireşe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireşul este binecuvântată şi acuarela
s-a aşezat minunat
deşi aceea care pictează, abia desluşeşte, tuşele care trebuiesc să apară;

Şi ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă să îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă şi scumpă
şi
pe deplin, desluşită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
şi,
din lume, să iese, desigur, o rochiţă frumoasă şi simplă,
un semi-voal,

un destin.

În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem şi cu păsări foarte frumoase deasupra
şi cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopţii

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La doisprezece fix

unii încep să arunce din lucrurile
de care s-au folosit
o viaţă
nu pentru că nu le-ar şti rostul
ci pentru că aşa le este credinţa

arunc şi eu cu privirea
toţi norii promişi
până la capătul cerului şi
totuşi
miroase a ploaie şi a mult rânced
doar sângele fierbinte
ca o linişte
îmi urcă prin vene
contra cascadelor morţii

semaforul de la colţ s-a blocat pe roşu
e doisprezece fix

poezie de Teodor Dume din Fără grupă sanguină (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă un om are o bucată de pânză gumată cu lungimea de doisprezece metri pe fiecare parte şi înaltă de doisprezece metri, poate sări de la o înălţime oricât de mare fără niciun risc.

citat celebru din Leonardo da Vinci (1483)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara, horesc toate petalele

Îmi pare că, sub pom,
nu sub măr,
îl găsisem pe Dumnezeu, era plâns, hainele curgeau de pe El,
avea muguri străini, pe la sprâncene, era mugure de salcă şi trist,
în blândeţea Lui, molcom, cu sandalele rupte, încercând să nu spuie,
aşa s-a îndepărtat.
Ce faci cu primăverile, Doamne, Domnul meu? l-am întrebat
unde pleci, Doamne? primăvara, horesc pentru Tine toate petalele
de ce îţi iei, de la mine, ştergarele, şi Te duci, cu ele, departe?
Îmi pare că, în clopotniţă, se auzeau clopotele care erau mânate de soare şi vânt,
eu nu vând;
se auzeau miei behăind, mugeau, parcă, animalele,
în loc de clopotele
care nu se
tânguiseră
încă
pentru El.
Era devreme, şi am ştiut, atunci, că se apropia Paştele.
Unde te duci, Domnul meu, pe ce Cruce? Lasă
Crucile Tale în pace, şi mănâncă de la mine din ştergar, şi bea apă,
căci ţi-am pus, în el, câteva poame...
Nu ştiu de ce a tăcut, şi nu aveam să Îl mai văd vreodată.

Pe coliba de paie,
se aşezaseră berzele, era primăvară, şi Îl găsisem, desculţ, lângă o biserică,
una străinică,
încă necreştină,
lângă pom.
Şi tot ceea ce mă întrebam, atunci, era
dacă El a avut vreodată nevoie de sufletul meu
şi de pâinea mea arsă, pe care I-aş fi întins-o, pentru că Mielul era Vinul.
Ştiam că se apropiau, pe la El, Paştele.
Unde eşti, Doamne, şi de ce nu mai
treci spre Samar?
Samaritenii, toţi, suntem barbari, dar femeile au ştergarele foarte curate...
În ştergarul meu, nu ştiam,
dar se adunseră lacrimile mele, frumoase, ca nişte boabe mari de diamante,
sau poate era, doar, roua de pe merele-acelea uscate...

(cred)
(uscate)
un pic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi de ceară se strivesc de asfalt

cu o anume indecenţă zgomotoasă
ca pe la un show păcătos
apoi îmi las inima pe spate într-un hohot liber
doar nu sacrific niciodată pionii inutil
fiecare jertfă e un pas înainte
spre singurătate
locul unde sunt în sfârşit învingător

aici amestec lacrimile într-un singur sens
să nu se taie fericirea asta atât de absurdă
după aceea înmulţesc cu doi fiecare gol alb
împletesc diagonalele să găsesc sprijin înălţimii
în niciun caz pentru steaua polară
doar nebunului de negru rătăcit în turnul rece
care încă se mai crede prinţesă

oricum afurisiţii aştia de cavaleri nu mai au cai
dar îndrăznesc să zboare pe orice himeră

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucinda Matlock

Mergeam la dansurile din Chandlerville
Şi jucam snap-out la Winchester.
Odată am schimbat partenerii
Şi, atunci în Iunie, întorcându-ne acasă sub lumina lunii,
L-am cunoscut pe Davis.
Am fost căsătoriţi şi am trăit împreună şaptezeci de ani,
Bucurându-ne, muncind, crescând doisprezece copii,
Din care am pierdut opt
Înainte să împlinesc şaizeci de ani.
Am tors,
Am împletit,
Am ţinut casa,
Am îngrijit pe cei bolnavi,
Am făcut grădina, iar sărbătorile
Cutreieram câmpurile unde cântă ciocârliile,
Adunând lângă Spoon River multe scoici,
Multe flori şi ierburi vindecătoare –
Strigând pe dealurile împădurite, cântând prin văile verzi.
La nouăzeci şi şase de ani am trăit îndejuns, asta-i tot;
Şi am trecut la dulce odihnă.
Ce-i asta, ce aud despre tristeţe şi oboseală,
Furie, insatisfacţie şi speranţe pierdute?
Degeneraţi fii şi fiice,
Viaţa este prea puternică pentru voi –
Trebuie sa fii viu ca sa iubeşti Viaţa.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheterabis

Gheterabis e limba mâinilor mele prin cuvântul de după şi de mai dinainte
ca să nu te mai înţeleg,
ca pe-o mură.

Ţi-am păstrat căciula albă de oaie
dosită
într-un
cuib
de flori
de
primăvară
ştiam
că te
întorci
repede,
dacul meu molcom, prostuţ, ca o pasăre mare!

Nu-mi mai adu, acasă, mătănii.
Ia-mă mai bine în braţe şi să fugim de aici
unde e frig
şi sunt multe fântâni.
Să căutăm un sat foarte mic, unde sunt multe fântâni.
În olcuţa de lut să mă pui să îţi fac mămăligă,
să îţi aduc apă,
cu vadra,
şi să mă înveţi să îţi mai scriu din nou,
cu mălai, pe zăpadă,
în limba
neştiută
a zorilor
degetele mele ştiu
să stea în zăpadă
şi să lase repede semne ca după trecerea
anilor cu lupi
şi
a bolilor de tânjire
nu îmi plac turturelele îmi par nişte paseri prostuţe
dar o să le dau mult mălai
dacă le iubeşti tu...
poate şi tu eşti o turturea, una mică, dar bătrână...
(îmi spui)
ca apa de dedesubt dintr-o fântână foarte curată...
(îmi spui)
e prea mult mâl pe la case...
să ne facem din mâlul de după ploi şi din fântâni
un fel de căsuţă...
a fugi într-o fântână, e trist.
dar şi prin cer, stelele uneori se-ntristează, aşa ca şi tine, femeie!
da!
chiar şi stelele!
să le facem case de mâl şi fântâni, atunci,
şi să ni le facem fiice,
o să îmi iau atunci năframa, să mă acopere, ca pe o femeie bătrână,
şi o daltă, ca să descoperim o fântână foarte veche, dar tulbure
în pământul mâlos,
ca o oglindă murdară, care aşteaptă anotimpul de după,
ia să mă ascund un pic în pasărea aceea,
ca să nu te mai văz!

Gheterabis. Sum. Ego.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile nedesluşite

azi a fost la fel ca ieri,
poate mai cenuşiu a fost cerul,
ne-am aruncat vorbe mai grele decât altădată
când felinarele păreau că aleargă pe lângă nori
mai repere decât noi,
paralel cu destinul.

azi a fost la fel de frig ca ieri,
crengile prea ude
sfârâie pe un foc făcut în pripă.
o jumătate de pădure a luat-o la goană dintr-un
peisaj prea liniar,
suntem doar nişte copaci cu ramuri
înlănţuite
care se mai gândesc
la o iarnă lungă de împăcare
înainte de balul bobocilor,

în definitiv ne raportăm la trecut,
punem într-o balanţă iubirile de ieri
cu greşelile de azi,
facem ceva ce ne doream doar pentru noi
de prea mult timp,

îmi plăcea să merg cu tine de mână
de la colţul străzii până la
capătul lumii.

mi-e dor de zilele nedesluşite
şi porţile albastre ale oraşului,
când nu mai ştiam de unde începe
Paradisul
şi până unde se termină
Pământul.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!