Fericire, Eu

acesta este palatul meu

îl ofer tuturor cu inima
atârnând la gât ca o limbă de clopot
pe care mulţi îl aud şi puţini îl pot pipăi
sunetele curg în basso continuo
prin grădinile mele interioare
prin crăpăturile de baraj şi fântânile arteziene
departe de vuietul narcisist al lumii
te ascund în camera cu fluturi
în care nu intră soarele
te mănânc singură
un tort cu trei etaje
fără linguriţă fără milă fără oglinzi

dă-te cu pudră pune-ţi cerceii şi hai
să tragem cu puşca în cer
îmi spun vocile când tu deschizi ochii
să ne jucăm cu iepuri şi homari
apoi cu lămâi tupeu şi frunză de dafin
să-i fierbem la foc mic în oale cu capac din aramă
pentru cei mai puţin norocoşi decât noi

viaţa, iubire, este traseul spre moarte
al unei caleşti cu armăsari în spume şi vizitiu stricat
în mijlocul celor mai frumoase baluri
melancolia te poate lua de la glezne
ca o criză de gută
fie că este plictisul perucilor nepurtate
ori dezamăgirea ambasadorilor ruşi
ce nu au reuşit să îmi sărute inelul
tristeţii îi spun mereu

taci, tu, e greu e să fii fericit, să
nu mă gândesc la buzele lui
în mijlocul ceremoniilor de stat
să nu dansez frenetic prin coridoarele
cu tapiţerii şi cerubini spre sala tronului
să nu suspin în corsetul desfăcut
privind spre focul aprins de mâinile sale

există o taxă pe suflet ori de câte ori zâmbeşti
şi într-o dimineaţă oarecare de iarnă
cu degetele arcuite pe clopoţel
prin flirtul suav al florilor de gheaţă
cu aroma ceaiului de unicorn
zâmbind comand fericire

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e uneori ca un dans pe acoperişul lumii

fără mască de oxigen
niciodată supus viscolului
mai tot timpul luptând împotriva mea
deşi din vârf ar părea o sinucidere
iar dinspre poale o simplă nebunie
nu ştiu ce mă împinge spre locul din care
mulţi cred că lumea ar părea mică
nu ştiu de unde găsesc crăpăturile de care mă agăţ
defectele de creştere ale muntelui nu se ascund
din când în când o floare un pin ori un vultur pleşuv
îşi clădesc cuib cicatrizându-le
pe când eu visez că dansez cu norii
călăresc cometele
apoi mă arunc prin găurile negre
spre ceva ce ar putea fi
poate doar cu puterea gândului
sau dintr-un obicei străvechi
de a căuta dincolo de realitate
un rost pentru moarte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoveală

mă gândesc da, uite aici sunt eu
sub piatra aceea fără nume dorm oasele mele,
murii sunt goi, vântul e uscat şi rece,
copacii muncesc să îşi tragă spre cer rădăcina,
iarna cade ca un năvod peste iubiri pădurene

aici sunt buzele mele care înfloare sub râpă
auzul meu doinit dintr-un clopot mai înalt
în deal la cruce.
spre soare-răsare păsările negre se aruncă în cerul gol
de unde inima mea a mai smuls încă o stea albă.

nu mă aşteptam ca din fântâna uscată
să crească muşchiul greu sub neaua de pe ghizd şi roată
poate e fiindcă mama nu m-a înţărcat cu vorbă bună.
ori am murit când soarele cădea în echinocţii,
ori poate n-am murit deloc

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părerea ta

o respect dar nici nu există! îi s
puse tânărul
aproape poet
bătrânului de
departe poet
pe când acesta încerca să strice cu degetele
împreunate fanta cât o cutie de con
serve cu mingi
tot mai noi tot mai tenis (?!) tot
mai acoperite de pufuri citron
cum şi planeta-plămân-saxofon -
o vecină din galaxia de poezie r a r e f i a t ă
cu stelele tot
mai sus tot mai puţine la n
umăr şi la cuvinte şi
la exprimarea prin mofturi! localizate
prin vintre în molalele une
ori absolut
r a d i c a l r a d i c a l
totuşi fără
scurgeri de contor în canal
fără pierderi
fără proteze
fără pericol
de aplecare spre v e n e r a ţ i e

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moshi_moshi

.. mă auzi?
începe el trăgând de volan
cât să nu calce o oaie cu accent celtic sau
vreun arici cu ideaţii suicide
te aud şoptesc eu -
o frunză lipită temporar de parbriz
expirăm îndelung şi ne ţinem puţin de mână
până trece ţipătul unei ambulanţe
în care funcţiile vitale sunt
două paralele la care
evoluează un suflet anonim

ce faci baby?
îmi alung o şuviţă de păr de pe frunte
am emoţii şi el habar nu are
evit un biciclist şi cuvintele mari
îi ascult vocea călcând prin mine cu
dosarele zilei sub braţ
amestec de adrenalină cu zaţ
aruncăm ce am terminat şi ce nu
prin oglindele retrovizoare
ca pe nişte cotoare de măr
împinşi de motor

apăs pe accelerator cât el opreşte
să ia lămâi şi cafea
aştept să termine o frază lungă despre
o întâmplare cu polonezi în Belgia
bancul cu doi narcisişti care intră într-un bar
verde galben roşu
îi fac din instinct şosete fular şi copii
apoi trec pe banda 1
îl sărut şi el habar nu are
(gândul i-ar aluneca brusc spre locul
în care toate filamentele se ating
şi am ucide oaia, ariciul)

ploaia ne spală identitatea în trafic
cuvintele capătă un singur sens
înghiţind silabe şi virgule
vântul de toamnă ne usucă buzele
... mai eşti?

habar n-am cum să-i spun că-l iubesc

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

copacul cu cămaşă portocalie
îmi spunea
că oamenii-ferăstrău
pot ţine un copac de mână
în mijlocul singurătăţii.

frunzele lui
mi-au atins patru etaje mai târziu
zidurile pe dinăuntru,
el
s-a desfăcut
din blândeţea lui simplă
şi foşnitoare,
sângeram de tristeţe
şi
mi-a depărtat oţelul de trup.

ne-am ţinut degetele
de vorbă,
de dragoste,
simţeam
cum îmi urcă prin vene
păcatul
până la feminin vegetal.

apoi
nu au mai fost
decât lacrimi care zburau
între noi,
între joi repetate
imposibil.

atunci
şi-a deschis
cămaşa portocalie
la piept
şi mi-a zis:
-sânge-mă!

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meta

sunt un popor paşnic cu obraji roz
şi petarde în buzunar
în caz de victorie
ţin frigiderul deschis
celor ce vor să facă schimb
de amintiri dulci
cu tendinţe crocante
am scări interioare ce urcă
şi coboară în spirală
spre fiecare limită netestată
şi balustrade de care nu
mă mai ţin de mult

sunt fluentă în limbi cu care
iubesc animale mici neprotejate de lege
lipesc şi decupez în mintea tuturor
imagini de unică folosinţă
plantez şi defrişez păduri întregi
între 9 şi 5
iar uneori, sâmbăta, mă ascund în data de baze şi construiesc piramide
cu o singură mână

reacţionez bine la frig şi căldură
am cap frumos, adânc şi organic
oasele îmi balansează
sufletul +/- 0.5 şi mă
învârt în scaune roşii de birou
până ameţesc şi termin
am ochii în culori care sperie
şi mă asortez la tot ce
intră uşor în panică

când iubesc sunt un bolid
arzând tălpile universului
între adevăr şi minciună îmi place
să port şliţ
de trei ori pe zi trag
câte o gură din sticla cu apocalipsă
iar când mi-e foame
închiriez tigrii pe cale de dispariţie
şi ies cu ei la vânat

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceară şi fără logică

Plătesc tribut paşilor care sunt storşi
din ace de brad
de către degetele răsucite ale apei

Mângâi tresărind din copertă
capetele păpuşilor din cârpe când stelele zburlesc
buclele lor verzi
sub capacul de la lădiţa cu comori pe care timpul îl presează cu o stâncă

pleoapele păpuşilor îmi spun că nepăsarea calcă pe propriile ei urme
dinainte de a trece prin sunetele flautului fermecat
care îmi trezeşte teama în fiecare dimineaţă înrourată de sare
fără a-şi da seama
dacă răspântia a avut un drum sau mai multe în amprenta ei

dansez în parfum de ambră lăsând corpul meu
să-mi alunece din palmă
în mijlocul picăturii care se prelinge pe geam -
dar o crăpătură vorbăreaţă îmi schimbă drumul

mii de ochi mă fixează din guri larg deschise
care casc de eleganţă
ochii împăienjeniţi de gene, de uimire şi de vorbe goale
privesc jocul meu cu acele albinelor
din fotografia îngălbenită
de ceară

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Over & over

când vine de la lucru,
păşind drept şi obosit
printre ruine şi nori
îşi aşază pe masă tacticos
inima secera şi ciocanul
apoi ascultă lupii urlând
dintr-o limbă în alta
prin crăpăturile lumii
spre lună (luna e
o lampă cu senzori pe care
gândul la el o aprinde
c-un vis)

atunci apar eu
din depărtarea ce se face
din ce în ce mai mică
sărind peste valurile oarbe ce rup
din ambele ţărmuri
jumătate iarnă, jumătate
buimacă de dragoste
plimbându-mi genele ude peste
mândria lui

prin somn vorbeşte mult despre viaţă
eu îl corectez şi el se alintă
(undeva între Crişana şi predicat)
însă eu ştiu cum
să supravieţuiesc
docilă printre căprioare
tigri şi păpădii
cu poşeta pe umăr

îi sărut uşor braţul sculptat în fier şi miere
şi mă întind ca o rană deschisă
înmugurind lângă el
(el fiind numai şi numai al meu)
aşteptând ca buzele lui să mă umple
sa mă golească
sa mă trezească din vis
tătă tătă tătă
c-un ţuc

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vreme ce ordinea lumii este reglementată prin moarte, poate este mai bine pentru Dumnezeu să nu credem în El, luptând cu toate forţele împotriva morţii, fără a ridica ochii spre un cer care tace.

citat din Nikos Kazantzakis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul meu drag! (versuri dedicate băieţelului meu Alexis)

M-ai ajutat să cred în mine... m-ai schimbat atât
Mi-ai dăruit un zâmbet cald, copile... eşti atât de bun!
În jurul tău este veselie, în ochii tăi e bucurie
Şi ştii că dăruind din ele te contopeşti şi devii iubire!

Când tristeţea mă apasă închid ochii şi-mi amintesc
Chipul tău, privirea ta duiosă şi mâinile ce ţi le treci prin părul meu...
Cuvintele frumoase şi pline de înţelepciune ce mi le-ai oferit în dar
Ori de câte ori simţeai că am să cad
Tu m-ai ajutat să mă ridic fără să îmi ceri nimic în schimb
Ţie îţi datorez acum faptul că am învăţat să râd...

Cum am să te răsplătesc, cum am să îţi mulţumesc
Căci în Ajun de Crăciun simt că sunt un om mai bun?!
Cum oare am să pot să îţi ofer mai mult decât însăşi viaţa mea?

Nici o viaţă nu ar ajunge să îţi arăt cât te iubesc
Nici o viaţă nu ar fi suficientă căldura să îţi ofer,
Tu eşti visul devenit realitate ce dă sens vieţii mele neînsemnate!

poezie de Mădălina Gheorghe (25 decembrie 2013)
Adăugat de Mădălina Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă bucuri

De câte ori ai să te faci simţită
În carnea mea şi-n Cerul meu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să stau
Cu- ai-mei ochi deschişi spre tine.

... Albă am să fiu mereu! Curată!... am de grijă
să fiu o floare mândră-n adăpostul Dumnezeului
ce-mi ştie gândul şi puterea, să-ţi zâmbesc!

De câte ori ai să te faci simţită
În oxigenul meu şi-n ungerea Lui Dumnezeu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să cresc
Cu -ai -mei ochi smeriţi spre tine.

... Albă am să cresc! Curată!... am de grijă
să nu mă strâng de frică-n dinţii tăi de fiară
din care o să-mi fac o scară, spre Hristos!

De câte ori ai să te faci simţită
În orice clipă şi-n orice gând de-al meu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să nu te simt
Să nu te văd ce formă prinzi muşcând.

... Albă am să fiu mereu! Curată!... în gura ta
ce se despică să mă-nece în negrul hău,
din care am să fiu smulsă, pentru înviere.

De câte ori ai să te simţi victorioasă
În osul meu, şi-n coasta ruptă din Adam,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să te întorc
Cu slava Lui Isus ce trece peste tine.

.. Albă am să fiu botezată! Curată!.... în tine
o să am frumoasă nuntă de înviere în Hristos
cu care am să mă bucur de viaţa veşnică!

Vino, mă bucuri Moarte! Doar prin Tine ajung
la Mirele meu.

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhanghel spre vatră

Mă-ntorc de acum ca
albina spre stup,
cu harul subt aripi
cu-amurgul în trup.

Pe cumpăna lumii
o zi se înclină
plină de fapte
şi fără de vină.

De câte ori calc
prin brazda bătută,
buzele humei
pe tălpi mă sărută.

Mă-ntorc de acum spre
vatra-n lumină.
Adâncile mele
orzuri se-nchină.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1931)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uit că fără tine nu mai pot

Chiar dacă altuia îi sunt mireasă,
Cu-al tău sarut, eu veşnic mă voi îmbrăca,
Şi-atunci, când dorul, pe suflet mă apasă
Eu, pe sub piele port, iubirea ta.

Mereu absentă, când viaţa-ţi pare fantezie,
Purtându-ţi frigu-n ochii verzi,
Căci calea către răsărit imi e pustie,
Trăgându-mi soarta în zăpezi.

Fatomă sunt, cand viaţa mea prin viaţă-ţi umblă,
Si nu mai ştiu, ce să-ţi mai spun că sunt,
Căci fără tine-s fără umbră,
Şi nu îmi gasesc locul pe pământ.

Cu-n ochi te văd, şi totuşi esti departe,
Când teama-mi face noaptea-n zi,
Tinându-mă legată, de viaţă si de moarte,
Crezând, că fără tine voi muri.

Când mă priveşti, imi sare inima din piept,
Iar ochii-mi verzi te caută prin casă,
Amintindu-mi, ce lung e drumul unde-aştept
Să-ti spun doar tie da, şi să îţi fiu mireasă.

Mai trece-o iarnă, apoi o vară,
Şi-n lume moare aproape tot,
De când, in inimă mi-am pus, tot frigul de afară,
Să uit de noi, să uit că fără tine nu mai pot!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să simţi culoarea din cuvânt

augustule sunt o poartă spre culoare
cum aş putea să nu văd să nu aud
tulnicele florilor de câmp
cum cântă ele sălbatic şi nu au moarte
de câte ori mi s-a-ntâmplat
să zăresc prin secetă ori zăpezi
chipurile ruşinate de roşu violaceu ori
griul acela cumplit de trist
în contraste luminoase
cineva a răsfoit tablou după tablou
file de carte cu miros acrilic
prin care am fost ispitită să intru
am trăit povestea unei iubiri maritime
am colindat universul acesta cromatic
am răsfirat pilitură de cuvinte
incredibil cum şi-au ştiut locul
am înţeles că fiecare are culoarea lui după cum
şi culoarea are cuvintele ei
augustule mă faci vară mă faci mare şi cer
mă las strivită de culorile tale
până ce o pânză de uleiuri voi deveni
poartă spre cuvânt

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant

"Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului." (G. Călinescu)

iubesc prea mult viaţa pentru a renunţa la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparţine
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu

până la urmă paradoxal vorbind şi simţind
ajungi să iubeşti şi exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputinţa de a fi fericit întru totul

(doar răstignirea face posibilă
existenţa concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)

întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
şi să le iubim fiindcă
ne amintesc că suntem aici acum
şi nu altundeva altcândva

iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplaţie
în faţa ferestrei deschise spre neant

nu ştiu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispiteşte
doar un fior îmi trece prin şira spinării
făcându-mă să cred că e mai bine aici

în ciuda durerilor şi mizeriilor care mă deziluzionează
există şi un dram de frumos există şi multă imaginaţie
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări şi suflă flăcări

dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc să simulez nemurirea
şi să trăiesc în poeme
aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile
mă torturau să mărturisesc contrariul

facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realităţii alternative în care
voi fi mereu fericit

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigătul muntelui

Când ceţurile toamnei se ridică
Şi soarele pătrunde prin fereşti,
Tu te ridici, desculţă,-aşa cum eşti,
Iar trupul tău visarea mi-o complică:

Prin ochii-ntredeschişi, lumina zilei
Îmi schimbă doar decorul ce, în vis,
Era ceva mai vag, mai imprecis,
Pierdut, cumva, în spatele idilei.

Căci te visam zeiţa vieţii mele,
Şi numai braţele-mi ţi-erau veşmânt
Pe malul unui lac ferit de vânt,
Sau, poate,-al unui râu, sau printre stele,

Căci nu mai ştiu să-ţi spun ce e decorul
Din visu'-n care,-atât de înfocat,
Te-am învelit în dulce sărutat
Şi m-ai crezut, în noapte, Creatorul.

Mă rup de vis venind, uşor, spre tine,
Şi te cuprind. cu braţul, mă lipesc
De trupul gol pe care-l îndrăgesc
Şi, la fereastră, noi, statui eline,

Privim spre muntele ce se arată
Chemându-ne, spre piscuri să urcăm,
Bineţe orizontului să-i dăm,
Cu ochii, să cuprindem zarea, toată.

Ne-ajunge o privire. Îmbrăcarea!
Ne savurăm cafeaua şi, zâmbind,
Cu ochii de iubire strălucind,
Ne aşezăm, în rucsac, demâncarea.

Nu peste mult, apare-o potecuţă
Pe care-o ştim - am fost de-atâtea ori!-
Se-arată dintr-odat', cum treci de mori,
În ziua care e, deja, călduţă.

Ne poartă prin pădure, şerpuieşte
Şi se opreşte, brusc, la micul lac.
O pauză, aici, ne-ar fi pe plac,
Dar muntele, de piscuri ne-aminteşte...

Privind spre vale, nu-mi ascund uimirea:
Abia de se mai vede lacul meu!
Mă simt uşor, mă simt precum un zeu
Şi-mi strig, privind spre ceruri, fericirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu toate acestea nu este îndeajuns

mă întrebi cum e
să te trezeşti deprimat
să vezi lumea prin crăpăturile pleoapelor
să fii infestat cu brumă
ori încă din somn să fii beat
să aluneci în vomă
să cazi fulgerat
sau să te loveşti crunt de-o mirare
ca de o şoaptă ca de un păcat

cum să fie, îţi răspund
aş putea să-ţi spun că sunt fericit
că iubesc şi dacă mă trezesc
în fiecare dimineaţă îmi este îndeajuns

o doamnă mi-a scris că nu ar strica
să iau câteva lecţii de dans
şi ori de câte ori îmi va bate în uşă
să o invit la vals
i-am răspuns că altădată
aş fi preferat o partidă de sex
doar că acum este ceva mai complicat
şi de vină nu este vârsta
ci starea de nu
efortul de a pedala în van
dar şi roata afurisită
ce-mi zuruie toată ziua în cap

iubito, de o vreme privirea îţi atârnă grea de ape
aripile ţi le-am legat strâns cu aţă la spate

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum plângem din cauza tristeţii. Tristeţea urmată de iubire, de bucurie sau, în general de o cauză oarecare, face ca inima să împingă mult sânge prin artere şi de acolo mulţi vapori spre ochi care se transformă în lacrimi. Este nevoie pentru aceasta de tristeţe, fiindcă răcind tot sângele, îngustează porii ochilor. Dar întrucât, pe măsură ce îi îngustează, micşoreză şi cantitatea de vapori pe care ei trebuie să-i lase să treacă, producerea lacrimilor nu mai este posibilă, dacă în acelaşi timp cantitatea acestor vapori nu este sporită de o altă cauză oarecare. Şi nu există ceva care să o sporească mai mult decât sângele care este trimis spre inimă în pasiunea iubirii. De aceea observăm că cei trişti nu varsă neîncetat lacrimi, ci numai la intervale, atunci când meditează din nou asupra obiectelor pe care le îndrăgesc.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu iartă-mă, iubito

un gând fugar prin marmura cea rece
îşi face loc cu teamă, spre tine astăzi trece
o pânză de păianjen pe ochii mei s-a pus
şi văd obscur lumina cea stinsă în apus

o floare răsărită din pură întâmplare
în minte îmi aduce privirea-ţi sclipitoare
în candela ce arde la cruce căpătâi
de dincolo de moarte, tu îmi şopteşti... rămâi

-Rămâi să-ţi pot a spune prin câte am trecut
în viaţa fără moarte şi fără început
ţi-e mâna ca de gheaţă şi-ncremenită pari
nu te speria iubito, nu e nici iad nici rai

e altă existenţă a spiritului viu
ce e transmis din veacuri de tatăl către fiu
dar nu-nţelegi că nimeni nu poate înţelege
ce a creeat Divinul prin propria lui lege

de dincolo de moarte îţi spun că te iubesc
şi te privesc adesea din-naltul cel ceresc
tu iartă-mă, iubito... ştiu ai crezut în noi
dar timpu-a luat în braţe doar unul din noi doi

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!