Lumi paralele

Tornada minţii învârte diamante, arareori,
iar cei aleşi deţin multe carate,
ce strălucesc şi-mprăştie podoabe, deseori.
Sunt "oblio" sau "cap pătrat",
poreclă ce în popor s-a dat, minţi-n exces,
caii putere ai lumii spre progres.
Îi vezi pe stradă şi te cruceşti, rămâi uimit,
nu înţelegi, în urbe, circul s-a aciuit?
Coţcaşa îmbrăcare, răzleaţa coafură
privirea lor pierdută în puncte depărtate
te fac să îi socoţi, cu mintea jumătate.
Da, dar jumătatea la normal,
nu exponentul degeaba îndoit
dacă a lui mărime, e număr înzecit.
Naivi, stângaci, în lucruri omeneşti,
nu ştiu ce-i eticheta, practica îi doboară,
degeaba mintea lor, e-o splendidă comoară.
În ochiul frământării, e liniştea propice sclipirii roditoare,
aici zâmbesc aleşii, ei nici nu ştiu că o fac,
în lumea lor aparte, imensităţi desfac.
Când li se aprinde flama înşiră teorii, aruncă-n ceruri arta,
formule născocesc,
iar legile naturii contiunuu cuceresc.
De-i pune întâmplarea pe locuri laolaltă
planşeta se aşterne, începe un duel,
purtat cu eleganţă în felul lor, rebel.
Un Nobel e trofeul, şi laurii coboară
pe fruntea lor semeaţă,
ce glorie stelară!
E greu să cumpăneşti valoarea genială,
nu ai cântar, monezi, nu ai mărimi lumeşti,
iar mintea focusată, nu poţi s-o mituieşti.
Azi bogăţia şi bunuri ne-nconjoară,
EURO, ne face banali consumatori,
sclavii lăcomiei de a fi posesori.
Ne preamărim avutul, în conturi defilăm,
Averi lumeşti şi luxul ni-l sporim,
iar dominaţia globală cu toţii o ţintim.
Dar mintea genială o gumă a născocit,
ca faima omenească să fie temporară,
atât cât îi permite uzura ei morală.
Ce-i astăzi cool, la modă încoronat
devine mâine, palid, demodat,
iar de slăbeşte punga, e sigur demolat.
Mai mult, în lumea omenească
s-a strecurat dement,
atacă existenţa, celebrul faliment.
S-au zdrenţuit bogaţi, în glorii trecătoare,
şi au gustat amarul cu trai în sărăcie,
necumpătarea minţii scăldată-n golănie.
Doar gloria eternă, de genii obţinută
creează un tunel, din plecăciuni smerite, a lumii viitoare,
forţată să respecte podoabele sădite, cu prea multă sudoare.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea manifestată este slujită de Ceea Ce Îl Susţine Existenţa. Sunetele plutesc în interiorul Liniştii - formele văzute plutesc în interiorul Nevăzutului. Însă, rareori, văzutul devine conştient de Nevăzut, tocmai pentru că văzutul este atras în permanenţă de lumea văzută. E adevărat: Nevăzutul devine plictisitor pentru mintea văzutului, deoarece Nevăzutul nu poate fi cuprins, delimitat sau caracterizat - ceea ce îl face imposibil de înţeles. Iar dacă nu poate fi înţeles, mintea devine brusc neinteresantă, căci încercarea de a înţelege are loc doar în ograda minţii. Şi pentru că oamenii tind să se identifice total cu mintea lor, conştientizarea Nevăzutului devine o reală raritate. Cel ce renunţă la interpretarea văzutului va primi vizita Nevăzutului, tocmai pentru că eliberarea de identificare îi permite fiinţei să se scufunde blând în spaţiul liber - iar acolo unde este spaţiu, este prezent şi Nevăzutul.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar dacă inima ta, dragostea ta pentru Dumnezeu, pentru Adevăr a devenit torţa care-ţi arde mintea, atunci eşti al meu.
I: Da, dar unii dintre cei care au fost aproape de tine acum te vorbesc de rău? A. M: Aşa, şi de ce îţi faci tu atât de multe grijii? Nu cumva este doar mintea lor care pune etichete despre viaţă? Oare chiar îi pasă vieţii de gândurile minţii umane? Mintea omului este mai evanescentă şi schimbătoare ca şi timpul, dar inima jnaninului care o cunoaşte rămâne etern disponibilă pentru inimă, nu pentru mintea ta. Mintea omului are exact acelaşi efect asupra jnaninului ca picăturile de ploaie pe penele de lebădă. Oare au reuşit vreodată apa să le umezească? Lebăda Sinelui sau jnaninul pluteşte pe deasupra minţii umane ca oricare alt om, dar în timp ce oamenii sunt pătrunşi uneori înecaţi de/în propria lor minte/Maya, jnaninul rămâne veşnic neatins. Eu nu mă uit după mintea ta, ea este doar încăpăţânare şi obidă. Dar dacă inima ta, dragostea ta pentru Dumnezeu, pentru Adevăr a devenit torţa care-ţi arde mintea, atunci eşti al meu. Mai bine cercetează-te pe tine, uită de ceilalţi. Şi nu veni Aici pentru ei.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare cu povestea sa...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
nu ştiu dacă pot separa
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

(Autor: Teodor Dume)FIECARE CU POVESTEA SA...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
nu ştiu dacă pot separa
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare cu povestea sa...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând barbarii

De ce-au venit în piaţă orăşenii?
Barbarii astăzi vor sosi.
De ce-i pasiv senatul, dezbaterile-s sfârşite,
Senatorii nu vor nimic, nici legi să decreteze?

Barbarii astăzi doar sosesc.
Ce rost mai are legi a decreta?
Sosesc barbarii, ei să decreteze!

De ce-mpăratul, trezit cu noaptea-n cap,
Tronează porţile oraşului
Şi tronul, şi coroana - pe toate le tronează?

Barbarii astăzi vor sosi.
Aşteaptă împăratul căpetenia lor
Să-i ofere titluri de onoare,-
E gata pergamentul cu ordine cu tot.
De ce pretorii, alăturea de consuli
În togă roşie s-au arătat,
Le-mpodobeşte braţele brăţare-n ametiste,
Pe degete - inele de smarald?
Sceptrele cu-argint sunt smălţuite,
La ce le-ar trebui azi sceptrele acestea?

Barbarii anume astăzi sosesc,
Iar luxul îi orbeşte pe barbari.
Dar unde-s pretorii stimabili?
Ei nu se văd, - cuvântul lor lipseşte.

Astăzi sosesc barbarii,
Iar lor cuvântul nu le e pe plac.
De ce-i atât de alarmat oraşul?
Iar străzile - atâta de pustii?
Da ce-i atât de tulbure poporul,
De ce grăbit se-ascunde fiecare ins?

Deja e noapte, barbarii n-au sosit.
De la hotarul ţării a venit o veste,
Că-n lumea asta barbari nici nu există.

Acuma ce ne facem fără de barbari?
În ei văzusem o ieşire... Acuma ce ne facem?

poezie de Konstantinos Kavafis, traducere de Ion Vatamanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă cheamă Sfântul Petre...

Mergeam spre ziua de apoi când de-aripioare m-au prins doi,
m-au întrebat drept cine sunt, de ce-mi fac veacul pe pământ,
că Sfântul Petre, acolo-n cer, e fără mine cam stingher,
să merg să stau de-a dreapta lui paznic la Poarta Raiului,
să-l însoţesc, barem de formă, măcar cu jumătate normă.
Am încercat să scap de ei, dar mă ţineau cu mult temei,
să mă opun n-am cutezat că mă simţeam epuizat,
m-am dus, fără să vreau, în zbor şi m-am lăsat în voia lor.
Când am ajuns, parcă visam, la sfat cu Sfântul Petre stam,
m-a luat de braţ, m-a mângâiat pe creştet, m-a îmbărbătat.
Zicea că de mult timp veghează şi mintea mi-o păstrează trează,
să n-o mai stric cu poezii, că nu sunt decât fantezii,
că viaţa oamenilor stric şi nu mai sunt buni de nimic.
De-aceea m-a chemat la el, i s-a părut că sunt rebel,
că oamenii-n loc să muncească fac cozi pe Facebook să citească
şi-n loc de slăvi şi-nchinăciune dovadă dau de-nţelepciune,
pe preoţi parcă îi urăsc, năravurile lor pârăsc,
nu-s credincioşi, dar nici supuşi, sunt rătăciţi, de gânduri duşi
şi-ar vrea, cu mintea prea isteaţă, în gura lor de nătăfleaţă,
daruri pretinse de la viaţă: să pice pară mălăiaţă!
Nu mai sunt oamenii sfioşi, dar nici smeriţi ori credincioşi
şi-n căpăţânile lor seci plesnesc seminţe de dovleci,
că sunt deştepţi şi ştiu ce fac până-s bolnavi şi la pat zac,
abia atunci şi-aduc aminte că eu exist, că le dau minte,
se roagă să-i blagoslovesc, să îi păzesc, să-i ocrotesc,
să pot să-i însănătoşesc, iar mintea să le-o limpezesc.
Iar mie-mi pare rău de toţi, că-mi sunt copii, că-mi sunt nepoţi,
li s-a dat liber la gândire, s-au făcut înţelepţi din fire,
ei soarta singuri să-şi croiască şi un destin să-şi făurească.
La fel Le-a dat-o tuturor, dar ce-au făcut cu viaţa lor?
Crime, violuri, furăciuni, încât cei răi sunt cei mai buni,
de parc-ar fi la ochi legaţi devin cu toţii-mpricinaţi,
iar lipsa lor de judecată mă înspăimântă, câteodată.
De ce-or greşi, nu mai pricep, să-i corectez, cu cin' să-ncep?
Sunt toţi o apă şi-un pământ, se jură strâmb, nici n-au cuvânt,
în faţa mea n-au crezământ şi, parcă, nu au nimic sfânt.
Pe cel ce lesne jură strâmb a doua zi îl văd scălâmb,
niciunul nu se-nvaţă minte, să creadă şi să ia aminte
că Cel de Sus din cer veghează, prin rugă mintea luminează,
le dă speranţă la cei buni, pe răi îi prinde cu minciuni,
pe primii Domnu-i răsplăteşte, pe ceilalţi îi pedepseşte.
S-au întâmplat atâtea cazuri, cu toţii au dat de necazuri,
dar nici atunci nu se căiesc, ei cred că de se spovedesc
îi iartă popa de păcate, dar nici nu ştiu ce duc în spate:
poveri ce nu pot fi iertate cu fapte neîncuviinţate!
Eu te-am chemat doar pentru sfat, mergi înapoi la tine-n sat
pe oameni să îi sfătuieşti, Cuvânt să propovăduieşti:
umili, docili şi credincioşi, să nu mai fie păcătoşi,
să uite minciuna şi ura, invidia, înjurătura,
că răul se face uşor, dar se răsfrânge-asupra lor.
Eu... am încălecat pe şa, v-am spus pe larg isprava mea
şi am încălecat pe roată, dar nu v-am spus povestea toată!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exact, dacă tot timpul ne identificăm cu gândul nu observăm că el fuge de la o dorinţă la alta şi ne bagă în bucluc, dar când ne oprim niţel din alergatul după el, identificarea încetează şi rămânem cruciţi de cât de multă suferinţă atrage prin dualitatea lui. Mintea azi vrea ceva, mâine altceva şi totuşi tot ei i se pare asta în regulă. Dar când vine vorba de ceilalţi şi de mintea lor, mintea noastră etern instabilă le cere statornicie. Nu ai putea iubi un bărbat care azi e cu una, mâine cu alta, nimeni nu ar angaja un om care azi lucrează la el şi mâine la o altă companie. Cu cât observi mai profund şi mai des mintea cu atât mai repede realizezi că tu nu poţi fi gândul schimbător, ci Acela etern neschimbător care îl vede. Gândurile se schimbă şi caută "schimbarea, transformarea, evoluţie" zice mama lor mintea, dar Acela din tine care de mic vede apariţia gândurilor schimbătoare, nu se schimbă niciodată. Când văzătorul unui film nu se mai identifică cu imaginea de pe ecran, adică cu lucru văzut, el realizează că tot ceea ce este schimbător este efemer, după cum unicul neschimbător din fiinţa noastră, etern imuabil este doar Absolutul sau Sinele.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi obişnuită

Mi-am scos mintea la plimbare
Sau mintea m-a scos pe mine –
Oricare va fi fost adevărul.

Lumina strălucea pe apă
Sau apa strălucea-n lumină.
Pe o stâncă, la ora mareei, cormoranii

Stăteau cu aripile larg desfăcute,
Fără a împiedica traficul. Ezitante,-n aşteptare,
Fel de fel de raţe ici şi colo
Pe apa ezitantă,-n aşteptare.
Din când în când, scheunatul unui pescăruş. Mici flori,
Aşa cum îi ispitesc pe turişti autobuzelele cu etaj,
Îmbiau albinele pe trotuarul lor.

În apa clară dansau
Cu mlădieri orientale ierburi lungi, neluate-n seamă
De bancurile pline cu pernuţe de ace. O vacă
A început un muget, dar
S-a răzgândit – iar picioarele m-au dus acasă...

Şi mintea mea trăgea cu ochiul la mine
Sau eu la ea; cât de obişnuite
Sunt lucrurile extraordinare sau

Cât de de extraordinare
Sunt lucrurile obişnuite, cum ar fi natura minţii
Şi procesul de a observa.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuniune de... pierderi

Mi-am plătit pentru toţi, ce-am avut cunoscut, colegii
De şcoală, de joacă, de lucru, de vechile solfegii
Dansate de pe sunetul ebonitei rotunde, la chefuri sau baluri,
Să pot să fiu apa, ce mă scaldă de când sunt, s-o strâng iar în braţele-maluri.

Sunt roşu-n obraji iară şi ochii-mi lucesc... cât mă bucur
Că înot iar apa-timp, ce-i probabil din lacrimi, sudoare... fes cu ciucur,
Înmuiat în şampania de an nou, sau beţii de uitare de tot...
Când puţin e-a uita, sau mai mult, mai târziu adunat... cât să pot.

Stau pe mal, vânzoleala s-a dus, n-ajung banii să cumpăr atâta trecut,
Nici să ţin nemişcat ochiul minţii şi suflet, ce-i plin de atâta avut
Şi întind mâna, cât încă mai pot s-o întind, să simt apa curgând
Bucurându-mă iar, puţin palid, cu ochii mai goi... de la golul din gând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât ceea ce este teoretic cât şi ceea ce este practic, răsar şi apun în Sine. Dar Sinele nu poate fi apucat de nimic. Adevărul este Liniştea din care răsar cuvintele, nu cuvintele. Tot ceea ce cunoaştem despre spiritualitate, Sine, Spirit sunt concepte, Sinele nu poate fi cunoscut. Atât practica, cât şi teoria apar în Ceea Ce noi Suntem. Credem că putem prinde în mrejele minţii Infinitul pentru a-l folosi în scopuri personale, inclusiv în cel al practicii. De fapt, noi suntem Cel Care Vede mintea, nu suntem mintea. Spiritualitatea este extensia minţii iar mintea e un mit. Acest Acasă este de o Veşnicie Aici. Aici-ul nu se schimbă.

Atmaji Maharaj în Acest Acasă este de o Veşnicie Aici. – Satsang cu Atmaji, partea a II-a
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ROBOTEALA

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
S-o făcut iar ora şapte?!
Of, iarăşi mă duc la şcoală,
şi-s de-aseară obosită,
ne-am destrăbălat la party;
merg amu, direct la medic,
să-mi dea scutire di boală
nu ştiu ce ne-o trebui
să-nvăţăm atâta carti!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
La Română m-o-nvăţat
mama, cât am fost copilă,
şi-am vocabular bogat,
ştiu să-njur, să zic blesteme,
cu oricine-aş discuta,
îi înnebunesc la bilă,
iar la mate... ce-i, un fleac,
pot să pun multe probleme.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Şi nu ştiu la ce m-ajută,
funcţii, algoritmi, matrice,
trebuie să ştiu să-număr,
banii, când vor fi prea mulţi,
nici nu vreau să fiu deşteaptă,
dar nu mă credeţi novice,
fiindcă sunt inteligentă,
nu ca cei ce se cred culţi.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dar las' că se schimbă placa,
vom avea calculatoare,
doar să cunoşti tastatura,
şi lecţia-i rezolvată,
nu-ţi storci creierul şi mintea,
şi nici capul nu te doare...
Cartea, va fi o relicvă,
pentru urmaşi îngropată.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Va dispărea chiar şi munca,
ne-or înlocui roboţii,
noi vom butona flegmatic,
jonglând la telecomandă,
şi-o să fim patroni, directori,
o să conducem cu toţii,
iar profitul ce-o să vină,
n-o să aibă loc pe bandă.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Nu vedeţi, că şi acuma,
degeaba faci facultate,
poţi fi cel mult, vânzătoare,
sau o bonă amărâtă,
te mai ciupeşte patronul,
venind tiptil, pe la spate
tu, chicoteşti cu sfială,
el mai rău se întărâtă.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Iar ca să rezolvi dilema,
să nu rămâi fără pâine,
faci tot ce zice stăpânul,
mai de voie, mai forţat,
asta tot o să se-ntâmple,
că e azi, sau că e mâine,
dar speri şi tu, ca tot omul,
să ai postu-asigurat.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dar ce tot fac eu scenarii,
toate rămân amintire,
vom avea ca robi, roboţii,
iar bone vor fi roboate,
va dispărea sentimentul
de tandreţe şi iubire,
şi n-o să mai aibă cine,
pe cine ciupi de spate.

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia: În deşert se tulbură tot muritorul
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mutare

Mi-am dus mintea la plimbare,
S-o aerisesc puţin,
S-o mai scot din acea stare
Ce fără motiv o are
Cu inima când o ţin.

Mi-am lăsat inima-n casă
De dorul ei să se zbată,
Că e foarte bătăioasă,
Motivând că e frumoasă;
Absenţă nemotivată.

Fac la inima fierbinte
Şi la minte un apel:
Inimă, să fii cuminte,
Iar tu, minte, simte, simte,
Hai, simte şi tu niţel!

Şi s-a pus mintea să simtă,
Iar inima să gândească:
Minţii cum i-ar sta să mintă,
Inimii să nu mai simtă,
Mintea-n locu-i să iubească?

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (15 noiembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai cunosc subtilul, iar simplitatea cu atât mai puţin. Prea mulţi nu mai sunt capabili să citească printre rânduri ceea ce merită a fi citit. Plăcerea şi fala lor se raportează la prostie, la iluzii, la nimic din ceea ce hrăneşte mintea şi sufletul. E la modă să te minţi şi să promovezi mizeria din tine, în timp ce o îmbrăţişezi pe a altora; e la modă mârşăvia şi pupincurismul! Până şi lumea culturii a decăzut. De fapt, de aici porneşte un rău şi mai mare decât mediocritatea de zi cu zi. Totul se întâmplă pe dos. Măcar trăirea reală dacă ar fi rămas în lumina reflectoarelor, pozitivă sau negativă, dar care să poată fi rezumată la adevăr şi realitate, nu la ipocrizie şi virtual. Totul a devenit sec şi banal, din păcate, iar profunzimea majorităţii de acestea depind.

citat din Evelin L. Ş. Andrei
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul stelelor

Pe ţărmul lor, străin de odisei,
Departe de a lumilor privire,
Trăiau, se-nţelegeau – erau doar ei –
Şi îşi creşteau urmaşii cu iubire.

Privind spre stele, nu ştiau decât
Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
Apar, mai strălucesc, mai cad... şi-atât,
Căci Soarele-i stăpânitor deplin

Şi îi iubeau lumina, iar căldura
O aşteptau din mângâieri de rază
În zori de zi, când le-atingea făptura
Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.

Iar Luna... da, a Soarelui pereche,
Cu razele-i de noapte, argintii,
Era şi ea, în lumea lor străveche,
Iubită-n înserările târzii.

Ştiau ei, lupii: hărţile din stele
Au ajutat străini, pe bărci imense,
La ţărmul lor să îşi coboare vele
În căutări de jaf şi recompense,

Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
Dar n-au uitat de Soare şi de Lună,
Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
Nu pot, iubirea lor, să o supună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei au venit

EI AU VENIT
în costume de "prieteni",
au venit de nenumărate ori, duşmanii mei,
călcând în picioare pământul primordial.
Iar pământul nu s-a contopit niciodată cu tălpile lor.

Au adus
pe Înţelept, pe Fondator şi pe Geometru,
Biblii de litere şi de numere,
toate felurile de Supunere şi de Putere,
pentru a domina lumina primordială.
Iar lumina nu s-a contopit niciodată cu acoperişul lor.
Nicio albină nu s-a lăsat amăgită să intre-n jocul lor poleit,
iar Zefirul nu le-a umflat niciodată şorţurile albe.

Pe piscuri, în văi, în porturi
ei au fondat şi înălţat
turnuri puternice şi vile,
poduri plutitoare şi corăbii;
iar Legile decretând goana după profit
au corupt cumpătarea primordială.
Iar cumpătarea nu s-a contopit niciodată cu gândirea lor.
Nicio umbră de zeu n-a lăsat un semn omenesc în sufletul lor,
nicio ocheadă de zână n-a încercat să le corecteze discursul.

Ei au venit
în costume de "prieteni",
au venit de nenumărate ori, duşmanii mei,
purtând darurile primordiale.
Iar darurile lor nu erau nimic altceva
decât fier şi foc.
Pentru degetele desfăcute-n aşteptare
doar arme şi fier şi foc.
Doar arme şi fier şi foc.

poezie de Odysseus Elytis, Premiul Nobel pentru literatura-1, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să crezi şi să nu mai crezi

În mintea mea stau sânii tăi
Aprinşi precum două văpăi;
Poţi să te uiţi pe pieptul tău;
De nu mai sunt, îmi pare rău!

De-i vezi la locul lor cel vechi,
Să crezi că ai două perechi,
Din care una s-a mutat
În mintea mea. Nu i-am furat,

Dar i-am primit. Să vii să-i vezi;
De te-am minţit, să nu mai crezi!

poezie de Marius Robu (20 mai 2021)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posedat

Când dorm citesc pe cozi de comete
Gândurile celor ce stau ascunşi pe planete
Îi văd zâmbind, dansând printre munţi,
Cărunţi.

Iar unii din ei vorbesc despre Pământ
Iar vorbele lor, ca timpul, dispar în vânt
Ori sunt aruncate de către mândrul Soare,
Pe altare.

Şi simt acum că mă privesc cum dorm
Cu a lor corp de umbră, cu chipul lor diform,
Aud cântecul lor, cântat de-un stol de corbi,
Toti orbi.

Iar şerpi ispititori, îmi spun să mă trezesc
Cu glasul lor sâsâitor, mult prea grotesc
Dar voi rămâne în lumea mea din vis,
Precis.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea este un dar preţios de la Dumnezeu care este destinată să călăuzească sufletul omului la cele bune şi plăcute Lui. Mintea este în suflet, iar sufletul este în trup. În minte este cuvântul, iar cuvântul este este sluga minţii, căci ce voieşte mintea, aceia tâlcuieşte cuvântul.

Aurel Roşca
Adăugat de Aurel Roşca
Comentează! | Votează! | Copiază!