Principele iubeşte doar femeile foarte frumoase, la fel sluga lui

Noaptea se întâmplă mereu lucruri mari
din dulap iese zăpadă
căzând
sau un pumn de flori şi se revarsă printre lucrurile ei intime
locuiam cu un om care nu ştia cine era ea
o chema de născută cumva exotic ca şi cum ai striga pe nume o picătură de parfum
cu adevărat frumoasă era cum eu nu dar
ştiam
de ce i se spunea ei miss primavera
într-o zi mi-a lăsat pe un taburet coroniţa ei de argint
casa era plină de zăpadă
şi de flori
primăvăratice
foarte frumoase
pielea ei netedă şi fină mirosind aşa ca migdalii şi ca merele
Căprioara
de fapt o chema "pădure"
nu vă spun numele ei
= da silva =
ştiam că se născuse să o iubească bărbatul meu că într-o zi mă va părăsi
pentru că văzuse şi el coroniţa aceea,
trandafirii de argint
de pe margine,
bobocii la care eu doar visasem, o visasem, o visasem, o visasem,
şi
zâmbetul ei plin
buzele foarte frumoase
aşadar mi-am deschis propria ladă
de zestre şi de fântână de curs mai departe
eram doar o femeie
îmi dosisem cămăşile albe şi râurile
care aveau să mai curgă
un trandafir îmbobocit doar visasem
era aşezat pe căpătâiul meu
ca un sărut
la fel ca ultimul sărut pe care mi-l dăduse el pe frunte înainte să plece
poate cuvintele mi le ascunsesem, pentru timpul care avea să mai vină
flăcări luceau pe la ferestre femeia frumoasă ştia că erau de fapt stele

şi desigur din toate câte aveau să urmeze nu am mai ştiut nimic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste cu pantofi pictaţi

pantofii de mireasă se pictează
pe talpă
cu cuvintele: fericire
sau cu cuvintele: bucurie
pantofii pe care i-am văzut recent
aveau scris: ce-o vrea să fie!

pantofii de călătorie se pictează
pe talpă
cu cuvintele: drum bun
sau cu cuvintele: cea mai frumoasă călătorie
pantofii pe care i-am văzut recent
aveau scris: anulată pentru altădată.

pantofii de serviciu se pictează
pe talpă
cu cuvintele: datorie
sau cu cuvintele: job să fie
pantofii pe care i-am văzut recent
aveau scris: hai sictir!

nu mai ştiam ce pantofi doream
să-mi cumpăr
am hotărât să umblu
desculţă
o vreme

până când într-o zi
am fost oprită şi întrebată
dacă nu vreau să-mi citească în talpă
contra cost
ca într-o cană de cafea consumată

mult prea mirată
de propunerea de plată
mi-am privit tălpile
nu mai erau roz
nu mai erau fine
aveau cicatrici
nu arătau bine

m-am dus la magazinul de pantofi
şi mi-am cumpărat
pantofi roz
foarte moi şi fără toc
am avut noroc
nu era nimic
pe talpă pictat
pictorul de pantofi era plecat
la mare
pentru un curs
de perfecţionare

poezie de Codruţa Vancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem la lampă

Globurile de anul trecut au rămas neatinse
Pe la pădure brazii sunt mai înalţi mai frumoşi
Cerul îi îmbracă în luminiţe aşa cum
Eu îmi iau vestonul
Cu butoni
De
Argint
Şi ies pe afară pe sub fulgi până unde începe de fapt Dumnezeu
Pe unde se clatină
Ca un brad
Despuiat
Plin de oase
Şi stele pe piept şi altele printre degete
Care plânge în cer înconitinuu şi se face om ca să păşească şi se face din nou Dumnezeu
Doar ca să te ajungă
Cine oare bate la uşă? Cine mână cu globul în mână şi cu degetele îngheţate
în uşi?
Şi cine nu îi deschide?
De sub zăpadă parcă îi văd ochii înlăcrimaţi şi Îl plâng.

În temniţa în care sunt e duminică
Şi bărbatul acela
Stă cu mine de vorbă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel din urmă centaur

Visasem cel din urmă centaur că eram...
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Şi, seara, când în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoava mea de aur îmi scapără scânteea
Pe care,-n drumul nopţii, sonor o cadenţam.

Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătam poporul stăpân ieri pe câmpie:
Fugeau orbiţi de spaimă cârlanii-n herghelie
Când mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau când, purtat de sete, mă coboram la vad.

Sirena cea din urmă visasem că erai...
Îmi nechezam dorinţa pe ţărmul nalt al mării,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării
Privind prin valuri roşii în sângele-nserării
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ţi-l dai.

poezie celebră de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaƫa pe o plută, Jurnal...

........................................
A mai trecut un val...
Îl admirasem îndelung,
aproape ne-am îndrăgostit,
ştiam că va veni,
dar nu chiar acum,
visasem un alt drum...
Evident ne-a răsturnat,
cu tot cu ideile noastre
şi bagajele de strânsură,
şi-atunci am constatat
mica eroare de direcƫie,
acea greseala repetată,
care ne ducea spre alt tărm...
............................................
Micul radio subacvatic
pe ultima liniuƫă de baterie
anunƫa delirant:
"s-a mai scufundat o plută,
era tot neautorizată,
avea doar doi pasageri
şi nici un colac de salvare"
............................................
ce bine că nu am fost noi,
a noastră încă mai pluteşte.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, în gândurile mele, era pace, o pace la care visasem de atâta timp.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.

În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

Avea bunicul o pălărie frumoasă
mi-a dăruit şi mie una la fel
mergea la muncă în gradină ori pe câmp
îşi aşeza pălăria jos să nu o murdăreasca
eram mereu împreună, îl imitam
îi plăcea să mă îmbrace la fel cu el
fapt care s-a şi întâmplat
copil cum eram, nu ştiam că-i bolnav
şi într-o zi a murit
nici asta nu am priceput dintr-o dată
aşa că îmi tot aşezam pălăria pe cap
şi întrebam unde-i bunicul?

De atunci am rămas doar cu pălăria
în ea se ascunde bunicul
astăzi ca să fim împreună
nu numai în amintire,
o port la muncă în gradină
o aşez jos lângă flori
şi sap.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (5 mai 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânziene... flori frumoase

Într-o zi aşa frumoasă
dorul nostru se revarsă,
în jocul de Sânziene
cu flori multe ca pe scene.

Flori de câmp ce ne sunt dragi
în horă cu oameni dragi,
cerul s-a deschis puţin
ne aşteptă să venim.

Mireasma de flori pătrunde,
izvoare şi flori mărunte
plutind în părul lor bălai,
cu armonie într-un dulce plai.

Jocu-i lung în seară târzie
şi multe fete au să vie,
iar pe cerul plin de stele
cele rele să se spele.

Cerul are luna plină
o boare pe frunte m-alină
şi mă-ndeamnă să privesc
din vis, să nu mă trezesc.

poezie de Eugenia Calancea (24 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată

[imn cu păsări]

Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, şi cu apa lui cu noroi,
ciudăţenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
şi cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
şi vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este şi flămând,
este doar o tipologie a coşmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate eşti tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi pofteşte lumea şi cireşele, pe care, cu mânuţa mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
şi de neînţelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obişnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
şi bogăţia picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ţinutul acela
ori la ţinătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.

Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc şi de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl aşteaptă să intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, şi oalele sunt pline cu apă curată
şi nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
şi de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca nişte ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu niţică sare, şi lacrimi amare, şi un izvor,
şi, atunci, ele cresc...

Uneori, credeţi-mă, înţelepciunea luminii este o grădină
violet şi cu roşu
să mai zăbovim, aşadar, mult prea departe de lume!

animaţia unui bărbat care îmbrăţişează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri şi culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?

Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aştepta să apari,
vei veni, să apuci să mănânci din cireşele ei,
căci sunt bune şi dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coşul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deşertat
limitele fericirilor pot fi depăşite, într-o dimineaţă.
căci
acum este seară, târziu,
şi nu noaptea se coc cireşele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireşe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireşul este binecuvântată şi acuarela
s-a aşezat minunat
deşi aceea care pictează, abia desluşeşte, tuşele care trebuiesc să apară;

Şi ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă să îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă şi scumpă
şi
pe deplin, desluşită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
şi,
din lume, să iese, desigur, o rochiţă frumoasă şi simplă,
un semi-voal,

un destin.

În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem şi cu păsări foarte frumoase deasupra
şi cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopţii

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care pictorul s-a întors în pânzele albe

văd frica în ochiul tău nins
de parcă mâna îngheţată într-un atac hibernal
a tras cerul de zăpadă peste clipa asta caldă
încleştată între dinţi ca şi cum ar fi
ultima muşcătură din frigul ieşit din minţi
ultimul os din liniştea înfăşată în memoria de vată prin care răzbate primul cuvânt
doar groparul îl mai ştie şi-l îngână când face încă o incizie în pământ

în noaptea aceea toţi oamenii mergeau în sens opus şi foarte grăbit
în noaptea aceea toate culorile erau albe
în noaptea aceea fără sfârşit

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inspiraţie

Mi-am pierdut inspiraţia!
Tocmai ce-o găsisem!
Acum mă pierd în gânduri,
Printre rime, printre muze!

Mi-am pierdut iubirea!
Tocmai ce-o-ntânlisem!
Acum mă pierd în lacrimi,
Printre scrieri şi visări!

Mi-am pierdut visul!
Tocmai ce-l visasem!
Acum mă pierd în deşteptare,
Printre razele de soare!

Mi-am pierdut timpul!
Tocmai ce venise!
Acum mă pierd în infinit,
În tot ce-am asteptat şi...

Şi n-a mai revenit de mult!
Poate c-am să uit..., îmi zic,
În vieţile ce vor urma,
În înc-o toamnă fără Ea!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

întâlnire

am sunat-o cu vocea în gât
de emoţie i-am spus orarul
autobuzelor care vin
mi-a spus să nu-mi fac probleme
ştie cum să circule
se născuse la londra
ştia şi orarul ploilor pe anotimpuri
sărutul a fost total ratat
o bucată din lobul urechii
ea cu buzele în părul meu

până a venit la întâlnire
am răsfoit o revistă de istorie
n-am reuşit să citesc mai mult
de patru cuvinte într-o jumătate de oră
tocurile au ciocănit asfaltul
apoi dalele până la epuizare
era cu un pardesiu negru
elegant pentru o englezoaică
zâmbea împlinită-n frumuseţe
era ca un sonet de shakespeare

făceam experimente pe musculiţe de vin
şi era atât de încântată de laborator
de parcă vedea un ocol plin
cu inorogi care aveau
un corn de argint în frunte
i-am vorbit pe larg
de drosophila melanogaster
care se-mbată de nevoie
a devenit beţivă şi trăgea la măsea
de câte ori avea ocazia
fără să fie boemă
şi fără să sufere de ciroză

a fost o întâlnire frumoasă
eu vorbeam de musca de vin
ea plângâdu-se de galeriile
de artă unde muncea
şi unde expunea artă abstractă
ne-am sărutat prin pub-uri
bând whisky şi bere şi fumând marijuana
am făcut dragoste ca la suceava
de unde ne trăgeam
guguştiuci roşi de ploi şi de geruri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă cumpănă

nu am cerut nimic
şi nu mi-ai dat nimic
ai plecat cu tot ce visasem
că voi cuprinde în braţe
măcar de acum înainte
nu sunt niciodată aici
m-ai lăsat prin toate aeroporturile
şi gările şi hotelurile
şi... nimic
sunt trecută pe o listă de aşteptare
îmi arunc inima întâi
palmele tale nu o pot cuprinde

nu ţi-am cerut nimic
pentru că nu puteai să-mi dai nimic
eşti la fel ca mine
gol
tăcut şi împăcat cu viaţa

speram să găseşti o zi liberă în care să-mi spui
cum te-ai gândit la noi
când ploaia a spart acoperişul lumii
cum perna ta mirosea a dragoste

durerea ca un bumerang
se întoarce de fiecare dată lângă mine

nu ţi-am cerut nimic
şi puteam să îţi dau totul

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita şi marea

iubito, marea agitată împingea cerul în sus
şi lovea în noaptea plină de nori fără stea
pe mine refluxul în larg mă trăgea la apus
soarele o îmbrăţişa într-o mixtură de forme şi culori
un pescar mă aduse la ţărmul plin de scoici şi sare
cred că marea mă voia pentru-o eternitate la ea.

iubito, visasem că in zori murisem
şi moartea mă ţinea prizonier într-un câmp cu flori
să-mi fie iubită, îşi dorea, şi să-i fiu iubit
însă uşile inimii sigilate cu sărutul tău
mă ţineau departe de buzele ei de zenit
în depărtare umbrele noastre se sărutau pe ţărmul infinit

iubito, se făcea în vis că ne iubeam pe marea
ale cărei linii converg spre orizontul lung
sânii tăi greoi erau sărutaţi de scoici şi de sare
soarele frângea lumina în trupuri la amurg
observ albeaţa cărnii cum se deschide spre limite
sub sâni se adunase argintul lunii blând.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

poezie de Poemul invectivă (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!