Candelabrul cuvintelor

În ploi de cuvinte ce-ngheaţă,
Tot jurul devine macabru
Şi rece, şi fără de viaţă,
Din sloiuri, sculptat, candelabru.

Ca braţe-i atârnă junghere,
Se-nfig în tăcerea de stâncă
Şi ard, şi provoacă durere
În rana deja prea adâncă.

Copacul de gânduri şi vise,
Mai poate, mai rabdă şi duce
În lumea cuvintelor scrise
Îngheţul acelui ce luce.

E, totuşi, frumos, candelabrul,
Cu braţele-i reci de lumină!
Doar stânca îi simte macabrul
Prin răni ce îi cresc, fără vină.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venin

Din straturi de cuvinte puse-n fard,
din frumuseţi cu care se-nconjoară,
răzbat, prin răni adânci, dureri ce-o ard
chiar şi în lumea ei, imaginară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceri

De-acum ai s-asculţi doar tăcerea
căci vorbele-au fost condamnate
să fie de vânturi purtate
să-şi tacă prin lume durerea.

Va fi o tăcere-ngheţată,
în care găsi-vei răspunsuri
la tot ce-ai crezut neajunsuri,
dar n-ai înţeles niciodată.

Va fi o tăcere-ntrebare
pe care nici eu nu am pus-o,
plecarea ta, doar a răspuns-o,
prin paşi ce ne-aduc alinare.

Ne-a fost prea târziu în prezentul
pe care se-aşterne tăcerea,
speranţa fiind încheierea
în sensul ce-l dă transcendentul.

Şi, poate, în vieţi de lumină,
sau alta ce-mi poate fi dată,
te voi căuta de îndată,
continuu şi fără hodină.

Dar, totuşi, tăcerea de-ar sparge-o
iubirea, credinţa în mine,
voi fi tot aici pentru tine;
ţi-am spus că te-aştept şi voi face-o.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb-negru

Mai ninge în luna lui Marte,
şi-n mine sunt sloiuri, e ger,
prin suflet îmi taie-un hanger
şi-n două bucăţi îl împarte.

Mai ninge şi nu stă o clipă,
m-apasă povara de nea
pe gânduri ce-ncep a zbura
în rece şi neagră risipă.

Se-amestecă-n fire de marte,
sub cerul lipsit de culori,
ninsoarea cu văluri de moarte.

Atârnă, pe-un şnur de fiori,
un alb ce doar negru-mi împarte
în zilele-n care mă dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pragul spre uitare

Priveşte-i ochii şi ascultă
Durerea din tăcerea lor:
E prea adâncă şi prea multă
Uitare-n tulbure izvor.

Aceiaşi ochi priveau odată,
Atât de ageri şi curaţi,
C-o dragoste nemăsurată,
Spre tine şi spre cei doi fraţi.

Şi v-a crescut privirea-ceea.
Creşteaţi frumos, creşteaţi cu ea,
V-a fost un far în odiseea
Ce-n viaţă vi se aşternea.

S-a ofilit când, fiecare,
Din faţa ei a dispărut
Şi-o uşă-n pragul de uitare
I s-a deschis. Voi, n-aţi ştiut.

Privirea ei nu vă mai ştie:
E goală, dusă-n lumea sa
Şi vă-ntrebaţi: cum o să fie
Căsuţa-i veche... fără ea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător prin gânduri

Sunt călător prin gânduri în vremea dinainte,
Pe vechi poteci lăsate în urmă, nealese,
Ş pot să merg pe ele spre multe alte ţinte,
Să-mi stăpânesc emoţii adesea ne-nţelese,
Să-i pun călătoriei toţi paşii în cuvinte.

Ajung şi trec prin ziua în care o răscruce
Mi-a fost mai importantă şi-mi devenise halta
Din care o potecă ştiam că mă va duce
Acolo unde-i numai o cale, făr-o alta
Înscrisă în destinul ce viaţa ne-o conduce.

Era pe drumu-acela şi mă chema, din noapte,
Un glas pe care gândul îl ştie şi-l ascultă,
Dar azi n-am cum alege cărări ce cheamă-n şoapte,
Ci caut în tăcere, pe harta mea ocultă,
Trasee neparcurse, cuvinte noi şi fapte.

Sunt călător prin gânduri, rătăcitor prin vise,
Pescar ce etalează capturi din vieţi străine
Şi le aşterne-n rândul cuvintelor nescrise
Ce, la lumina zilei, dezvăluie destine
Din lumea ce ascunde potecile omise.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort. Odă luminii

Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Şi caldă erai, mai caldă decât noi...
Lumină topită în noroi!

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis
rece,
şi timpul a trecut mai lent
aşa cum totul trece
prin noi,
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis...
Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Te-am avut, te-am pierdut
şi-n ceruri răsare o umbră –
e noaptea noastră,
a celor pustiiţi.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Sus... departe încă...
Mâna ta se stinge în picături de ceară
şi-mi străpunge grumazul
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Şi din căderi învaţă apa
să urce până la nori
în noaptea nopţilor, adâncă.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă într-o toamnă cu vise...

plouă... plouă cu picuri reci fără vină,
peste măștile oamenilor
născuți odată
din sân verde-al naturii
plouă prea rece
într-o toamnă nebună
cu frunze purtate de vânt,
spre zări cu lumină.
plouă pe ceașca-mi uitată
la fereastra cu crini,
unde ninge-n petale
peste vopseaua scorojită
cu gheare de ani.

plouă în toamna cu vise
destrămate pe firul de ață.
păianjen din colț de-ntuneric
țese...țese...țese
casa pentru străinii ce vin
insecte culese de vânt,
purtate de ploaia cea rece.
e zece al orelor ceas
caldarâmul e gol de cuvinte
s-au topit precum pașii
spălați de norii cu vise.

o ramură fără frunze și fructe,
un măr uscat tot la fereastră
simt golul din mine
de galben-mătase
frunze fabricate-n cuvinte uscate
ierbar pentru o lume
peste care plouă
cu vorbe, cu frunze, cu apă...

... plouă....

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visele fără acţiune nu provoacă rezultatele pe care le dorim. Acţiunea fără vise ne duce la o viaţă mediocră. Deci, visele fac o echipă excelentă cu muncă şi dacă sunt împreună provoacă rezultate măreţe!

George Aurelian Stochiţoiu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea cuvintelor

Nici dacă a-i scrie poezia perfectă
O utopie a literelor
Timpul nu iartă nimic
Cuvinte, oameni.. piatră,
Nemurirea nu ne-o oferim singuri
In efemeritatea fără sfărşit
Ce-o radiezi prin fapte... cuvinte
Străbate intunericul şi veacurile
Cât lumea va exista
Şi intr-o zi se va sfârşi şi ea,
Şoapta ce să zboare in univers
Pe buze de stele, aştri, comete
Toată viaţa poţi să o cauţi
E in noi din totdeauna
Iubirea... praf de stele din inima ta
Ce moarte nu are
Se metamorfozează
In floare, copac tot ce ne inconjoarā
Şi intunericul de-ţi este credinţă
Ce crezi că este vidul rece?
Lumină fără suflet...
Aşa cum e şi trupul fără inimă
Ce-l vezi dar nu-l simţi..
Radiază lumina in cuvinte, fapte
Sufletul va fi o rază nemuritoare
In infinitatea iubiri..

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

"Isus este iubire."
(Goethe)

Fără de tine orişicare
Osteneşte în zadar
N-are bucuria vieţii,
Nu-i frumos, este murdar.

Cine te simte, îţi ridică
Templu zilnic, tot mereu
Nu mai simte osteneala,
Nu mai simte o dată greu.

Cine te simte şi devine,
Astă lume un poet
Cin' te simte, fredonează
Zi de zi dulce sunet.

Chipul tău iubire sfântă,
Pururi este luminat
Bunătatea ta străluce
Mai dulce şi mai curat.

Boala ta e boală sfântă,
Doar tu eşti bogată-n miere
Nu cunoşti vreo depărtare,
Nu ai aceste bariere.

Zi de zi tu eşti aproape
Scumpă şi trandafirie
Fără tine întreaga viaţă
Este searbădă, pustie.

Zi de zi eşti mai frumoasă,
Niciodată cu tristeţe
Faţa ta întrece-n lume
Orişicare frumuseţe.

Dintre lucrurile lumii
Pururi eşti cea mai de preţ
Şi-n anii de copilărie
Şi în seri pline-n nămeţi.

Glasul pururea ţi-e dulce,
Ochii tăi făr' nici o ură
Mai de preţ în astă lume
Chiar un strop, o picătură.

Ca zi zorii dimineţii
Îţi e privirea mai senină
Zările tale mai dragi,
Mai măreţe şi-n lumină.

Făr' de tine bucuria
Din viaţă ea dispare
Cerul nu-i senin vreodată
Se întunecă în zare.

Lumea întreagă-i mohorâtă,
Făr' de tine doar în chin
Chiar şi mierea fără tine
E simţită doar pelin.

Doar prin tine se clădeşte
Orişicare viitor
Doar prin tine orişicare
Devine un visător.

Orişice-ar veni pe lume,
Orişice s-ar întâmpla
Tu rămâi la fel de dulce,
Mila o vei contempla.

Anii tăi pururea tineri
Vor rămâne-n orice prag
Chipul tău iubire sfântă
Pururea rămâne drag.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarnă-n buzunarul vieţii

rece, albă, gheaţa răsuceşte viaţă, dinspre noiembrie
astăzi este decembrie
o creangă frunză rămasă, agaţă cu-un braţ, cerul
un petec de apă mai luceşte
cuvântul, supărat şi el, îngheaţă buze
literele se înghesuie în ele şi cuvântul
devine mai tăcut
pietrele scârţâie şi îşi şoptesc, este iarnă
pământul se strânge
uscături fără de viaţă îl învelesc
timpul curge prea bătrân şi greoi
cerul cenuşiu a răcit şi el
strănută cu lacrimi albe de gheaţă
din case ies aburi prin hornuri vechi
flăcări din pământ ard printr-o ţeavă
stau prea mulţi la bloc

***
dimineaţa, supărată şi ea, fumuri adună
ceţurile se fugăresc prin văi
luna trece şi repede o spărtură de nor
mi-o arată, mă gâdesc la soartă, încă sunt nevoi
***
degetele îngheţate îmi sunt reci, trec prin oameni
înfrigurat găndurile-mi bat, cifre negre
tăcerea mea aşteptă cuvinte, să-mi răspundă, tu eşti?
disperat strig că bate vântul, acolo te aştept
să vii!
o maşină claxonează, mă feresc, mergeam pe stradă
în buzunar am adunat gânduri, drept cadouri
ploverul îmi spune că este prea vechi
sacoul este prea bătut, fereastră deschisă spre ploi
***
tu ai rămas însă în eul meu, în toamnă şi-acum şi-n iarnă
te port cu mine mereu
te-am construit în gând, drept eternă primăvară
primeşte acum un cadou
un mic gând de-al meu
buzunarul vieţii, pentru tine, îl va păstra mereu

poezie de Viorel Muha (decembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-i străinul?

Te plimbi prin mine, iubire

Prin râuri fără poduri

Prin orizonturi străine

Cu umbrele reci ascuţite

În furci tăcute şi caudine

Călugăr mirean delirând

Te lapezi de aripi şi din lumini

Zvârleşti schelete de cuvinte

Pe care le-am uitat, flămând

Ţi-e trupul izbit de sânge viu

Din noaptea ta faci bisturiu

Şi-ţi tai aripile din matricea vieţii

Să te naşti încă o dată din alba

Lumină verticală a dimineţii

Fără răni cântătoare,

Pururea eternă mirare

Pasăre rară fără cuşcă

Praful de puşcă, cuvintelor

Rană le fac, când pasăre

Şi piatră tac, cine-i străinul

Ce se hrăneşte cu stele

Şi umblă pe câmpia inimii mele?

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Virtuozitatea inimii
E un foc sacru
Nu acel intuneric macabru
Carnal simulacru..

E para bătăilor arse
In dans candelabru
De inima ta atinse
In care ard tandru

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Virtuozitatea inimii
E un foc sacru
Nu acel intuneric macabru
Carnal simulacru...

E para bătăilor arse
In dans candelabru
De inima ta atinse
În care ard tandru

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Fără el, lumea mi-ar părea mai goală,
poate nici eu nu aş fi existat,
e comunicarea de zi cu zi,
miracolul pe care şi tu îl grăieşti.
Cuvinte fulgi,
cuvinte metal,
cuvinte aer,
cuvinte ce apun,
cuvinte ce răsar,
ca o zână din poveste.
E simbolul ce-l rostim
şi crează lumea.

poezie de Daniel Lăcătuş
Adăugat de Daniel Lăcătuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea adâncă

Mai sunt câţiva fideli trecutului,
Aşa cum sabia-i fidelă scutului

Şi ne îndrăgostim de toamna rece,
De umbra teiului sau umbra nucului;

Apoi, când iarna zbuciumă-n păduri
Şi se aude vag ecoul cucului,

Toţi pădurarii-şi cară lemne-n casă,
Doar lupii se aşază-n jurul focului.

*

Plânge şi muntele, plânge câmpia,
Cu râuri în volburi, zvâcnite din stâncă,

Plânge salcâmul şi ciocârlia,
În noaptea adâncă, în noaptea adâncă...

Plânge mioara, plânge şi lupul,
Apoi gura nopţii, hulpav, îi mănâncă,

Cu râuri în volburi, zvâcnite din stâncă,
În noaptea adâncă, în noaptea adâncă...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia în negru

Aştept îngerul divin să mă primească
Care de lumină se-adună în mine
Nu mai poate fi decât steaua promisă
Nici o umbră nu-i. E doar lumină...
Mila mulţimii se vede acum
Femeia în negru, rătăcită-i pe drum
Şi urlă-n gânduri, trăind ca o fiară.
Istovită îngână o poezie
Pentru fiica ei bună. Amară trăire!
......................................................
Nici o hârtie nu-i poate şterge
Amintirile memorate adânc
Suntem din ce în ce mai goi...
Sufletele noastre se întorc pe pământ.
Amurgul se pierde în vaietul ei...
Mirosul de tămâie şi smirnă se simte
Peste mormânt, lacrimi flori şi cuvinte
În inimi de stele, poeme scrise cu pierdutele vise.
O viaţă la geamul durerii s-a stins
Vibrează de doruri şi taină secunda
Schimbată va fi din albă în gri.
Toamnă de vieţi arămii,
Pregătită de veşnica nuntă.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul spinului hain

Sălbatic şi rece mă cheamă
să uit, să m-ascund şi să stau
în lumea acelor ce au
doar gânduri ascunse şi teamă.

Voi fi nemişcat ca o stâncă
la care nici valuri n-ajung,
în vântul ce suflă-ndelung,
iar noaptea e rece şi-adâncă.

Vei şti, doar atunci, ce-ai făcut
cu floarea albastră-suspin
pe care-ai străpuns-o c-un spin.

Voi fi o-ntâmplare-n trecut,
un vis risipit şi un chin
în dorul ce plânge tăcut.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesager sânzian

Se simte un tremur în noaptea adâncă
A ierbii umbrite din partea de deal
Ascunsă în taine ce trec un portal
Deschis doar o dată pe an într-o stâncă.

Apar, ca din visuri, plutind, în tăcere,
Cu forme ce par mesageri în destin,
Fecioare desculţe, cu-aspectul divin
Din gânduri pierdute-n luciri efemere.

Se-nvârt printre vorbe ce par un descântec
În tremur frenetic, trecându-şi, agil,
Din braţe în braţe, firavul copil
Ce-n lumea de dincolo încă-i în pântec.

Îi pun coroniţă de flori sânziene,
Îi mângâie zâmbetul şi îl vrăjesc,
Punându-i pe frunte puteri ce-l feresc
De orice descânturi şi gânduri viclene.

Îi cântă destinul cu glasuri şoptite
Îi fac viitorul să-i fie deschis
La tot ce înseamnă frumos într-un vis,
Privirile-albastre să-i fie vrăjite.

Cuvinte să-i zboare spre lumea cea mare,
În versuri iubite de toţi ce le-aud,
În suflet să aibă doar verdele crud
Al anilor tineri şi plini de candoare.

Îl trec prin portal înspre partea-nsorită,
Fecioarele-s goale, sunt iele acum,
Pământul e ars, sânzienele scrum,
Prin focuri aprinse, în rouă călită,

Micuţa făptură se naşte când cerul
Trimite lumina, al soarelui dar,
Trecând în uitare al nopţii hotar
Şi poarta ce-ascunde în neguri misterul.

Când timpul, trecut printre gânduri, se cerne
Şi caută doar amintiri ce-au rămas,
Se-opreşte o clipă şi face popas
În mica poiană, în care-şi aşterne,

Din flori ce-mi răsar dintre gânduri mereu,
Un pat sânzian, căci copilul... sunt eu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!