Ţaţa Rada

e ultima din leat rămasă
pe uliţă nici nu mai are cu cine să vorbească
unde să mai găsească alta de-o seamă
s-a retras lângă soba ei cu plită
şi şade acolo tăcută zgribulită
mişcând mărunt din buze de vorbă cu omul ei
plecat înainte de vreme pe-o iarnă grea
curând s-or face douăşopt de ani
mai bine pe-acolo că n-are duşmani
cât m-am mai luptat cu a liei
mâncao-ar viermii ce credea ea
că o să mi-l ia ehee ce mai om am avut
mi-a făcut şase copii şi pe la altele vreo doi
vremuri maică nu ca acu'
nu i-ar mai primi pământu' pe ăia cu colectivu' lor
că ne-a luat tot de ne-a lăsat săraci lipiţi
e pă gata a ajuns aici în capu' pieptului
o părere un fum vezi-o cum iese pă coş afară
să te duci fă mâine la prăvălie să schimbi
că vine popa cu pomelnicu'
ce dacă câteodată mă mai păruia
aşa era bărbatu' bărbat în casă
stâlp nu altceva apoi un ciot şi băţul ăsta
să nu-l pui pă foc c-o mai trebui vreodată
şi spune-i mă-ti să aibă grijă cu batistele alea
să ajungă şi să lege la colţuri ban dă cinci
măcar ăia de i-am moşit de-or veni
îi era frig dar dădea din palmă ca din evantai
de parcă nu îi mai ajungea aerul
să iei fota aia din ladă când oi ieşi la horă
îţi dai părul pe-o parte şi să râzi
ca să moară al garoaicii de te-o vedea
şi uite aşa ca nişte şirte mărgărite
gândurile ei se povesteau neauzite
apoi se refugiau în fiecare colţişor al odăii
ca nişte ţurţuri în temelia crăpată
deschide maică uşa aia şi las-o să intre
n-o vezi cum se tot uită pe fereastră
ptiuu ce crede că mi-e frică de ea
ehee câte-am mai tras şi-am trăit la viaţa mea
da' mai bine lumea asta e tot mai streină şi mai rea

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragă mamă

era o încrengătură de voci ce-ţi şopteau
ţigară după ţigară şi râzi şi plângi şi urli
totul se destramă apoi se reconstruieşte
erau mişcările degetelor tale de parcă
dirijai corul diavolilor ce răsună în mintea ta

dacă vreodată diavolii încetează să-ţi mai vorbească
să ştii că eu locuiesc în franţa cu iulia
avem doi copii foarte frumoşi şi anul
viitor cu siguranţă vom veni pe la tine

mai ştii când eram mic vindecam oameni
împreună vorbeam cu hristos şi vedeam
boala în ei? de când te-ai îmbolnăvit
am refuzat să cred toate acestea iar lui dumnezeu
i-a părut rău că m-am îndepărtat aşa că
de anul trecut încearcă prin toate mijloacele
să mă atragă înapoi la credinţă dar mi-e frică mamă
poate mă voi îmbolnăvi ca tine din prea multă credinţă

am văzut o fotografie în care stăteai întinsă
aveai părul încurcat şi te uitai în tavan
înconjurată de mormane cu haine vechi
mamă dacă ai şti mi-am amintit melodia
pe care mi-o cântai când aveam febră mare

întotdeauna mi-am dorit să înnebunesc
numai pentru faptul că aşa vom vorbi aceeaşi
limbă şi-am fost acolo şi-am auzit
înjurăturile păsărilor şi diavolii tăi dar n-am rezistat
trebuia să mă întorc printre ai mei unde aveam treabă

se făcea că era o apă neagră din care ieşeai
în cămaşa ta de noapte murdară părul
îţi acoperea faţa apoi ţi l-ai dat la o parte
te-ai descălţat şi te-ai băgat sub plapumă

când eram mic mi-ai povestit că într-o noapte
o sferă de lumină se apropia de marginea
patului şi ai rămas împietrită dar nu ţi-era frică
erai convinsă că venise isus mântuitorul
de atunci te-ai retras în lumea ta iar noi
am ascultat ţipetele şi monologurile tale când
te plimbai de dimineaţa până seara pe hol
ei bine mamă de aceea cred că isus
nu ne-a făcut decât rău

aşa cum auzi voci este adevărat că auzi
şi vibraţia pieptului meu când mă gândesc la tine?

de câte ori aud oameni vorbind singuri
îmi vine să-i rog să meargă la tine să ţi-i faci prieteni

nu mi-am imaginat niciodată cum e să ai o mamă
pentru că o am pe iulia însă de câte ori te sun
şi te simţi bine mi se face ruşine că nu am terminat şcoala

poezie de Dan Ciupureanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Cu ochii trişti şi goi, privea la noi...
Ştia că va muri-n curând
Şi ar fi luat cu ea,
În irisul aproape mat
Atâtea câte a lăsat,
Spre a le-avea în universul celălalt.
"E prea curând... De-aş fi putut lupta
Cu boala asta crâncenă şi grea!
Dar mă aşteaptă-acolo un bătrân. Mi-l amintesc..
Mai bine-l văd acum!
Îmi face semn spre a-l urma, ştiu bine,
Însă la voi, aici, ceva ma ţine.
O datorie, vezi, mai am în lume,
Câteva vorbe, maică, a vă spune.
Prin lege-şi cere lutul întrupare,
Vreau să vă cer ceva la fiecare!
Tu, pruncul meu cel mare, dă-mi icoana!
În ea îmi pare c-o revăd pe mama...
Iar tu, fătucă, candela aprinde!
Tu, fiul meu cel mic să iei aminte!
Când îmi voi da suflarea cea din urmă
Ia cornul ista şi a jale sună!
Să sufle vântul... Doliul din portiţă
Legaţi-l de un fir de lămâiţă,
Căci mă cunun cu cel ce v-a fost tată....
Să vă sărut aş vrea, ultima dată!
Nu vă certaţi pe casă sau avere!
Nu ştiţi că-n lumea asta totul piere?!
M-aşteaptă spre nuntire tatăl vostru...
Să vă rugaţi mereu! Să ţineţi postul!
Fiţi oameni buni precum v-am învăţat!
Mereu vă fie sufletul curat!
Nu-mi daţi osândă cu întunecare,
Ci puneţi la mormânt o lumânare!"
Şi a plecat... Şi ar fi luat cu ea
Cuvinte dulci de albă catifea.
Şi a plecat... Şi ar mai fi rămas
Cu cei ce i-a iubit, măcar un ceas...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e tare dor

Mi-e tare dor de tine mamă,
De chipul tău angelic, de fecioară,
De glasul tău scăzut şi blând,
Spunând vorbe bine ticluite,
Pe care şi acum le am în minte.

De la tine ştiu, e uşor a găsi pricină
Când este dragoste puţină,
Pământul negru pâinea albă face,
Numai omul, locul îl sfinţeşte
Şi câte încă or mai fi
Care s-au pierdut în negura vremii.

Gândurile mă poartă ades,
La satul nostru vechi, de la răzeşi,
Aşezat pe coama unui deal
Şi la poale, râul Berheci şerpuia
Şi toată valea lin o străbătea.

La casa noastră de pe-o a lui uliţă,
Nu mai iese nimeni la portiţă,
Mi-e greu mamă pe-acolo să trec,
Că tare, tare inima-mi bate în piept
Şi un nod în gât mi se pune,
Când gândul îmi zboară către tine.

Mi-e tare dor de tine mamă,
Lacrimi calde mi se preling pe geană,
Mult aş vrea chipul a ţi-l mai vedea,
Să-mi mai alin puţin durerea.
Aievea eşti în visul meu,
Şi-n al meu suflet te port mereu.

Timpul nu ne-a fost de-ajuns,
Să ne spunem tot ce aveam de spus,
Viaţa mi-am dus-o departe de tine,
Iar tu erai împăcată c-o duc mai bine,
Aşa cum tu te-ai luptat şi ţi-ai dorit,
Ca noi, copiii tăi, să fim mai fericiţi.

Mi-e tare dor de tine mamă
Amintirile în minte-mi dau năvală,
Dar nu voi uita vreodată,
Odăiţa în care am crescut odată,
Când amândouă coseam şi tricotam,
Taina meşteşugului o descifram.

Mi- e tare dor de tine mamă
Şi nu voi uita vreodată,
Cum ne petreceai până la poartă,
Ne binecuvântai şi-ncercai mereu să spui,
Când vă voi mai vedea, dragi copii.
Dar cum era firesc şi de aşteptat,
A venit şi clipa de adio şi de bun rămas.

poezie de Georgeta Ganea (19 ianuarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste în versuri

Mi-a trimis mama scrisoare pe la miezul nopţii-n vis... îmi cerea un cal de mare să se mute-n paradis...
-Dar, nu eşti în rai, Anică, că păcate n-ai avut? Nici măcar n-ai plâns vreodată, cât de mult te-ar fi durut...
-Ba am plâns pe-ascuns, măi, mamă şi-am şi suduit, să ştii... de unde să ştiţi voi asta, eraţi doar nişte copii...
Şi mai am păcate multe, mi le ştiu eu, nu se spun.. doar la vreme de spovadă, de prin minte mi le-adun...
-Nu cred, mamă,-n astă lume, toţi păcătuim cumva... dintre toţi, mai vinovată nu eşti tocmai dumneata...
-Atunci, de ce m-a luat moartea, când doream să stau cu voi? De-aş avea bilet de voie să vă văd şi plec 'napoi!
-Ştii că asta nu se poate, însă vom veni curând, să ne-aştepţi la miez de noapte, nu-mpreună, ci pe rând...
-Pe acasă ce mai este, toate sunt la locul lor? Că mi-e tare dor de casă şi de voi îmi este dor...
Flori mai sunt pe la morminte, sau uscatu-s-au de vânt? Pe cine întreb mă minte, sau nu spune un cuvânt...
Sunt pe lista de-aşteptare, să mă ierte Dumnezeu, să-mi dea drumu-n Raiul Mare, că-n cel mic e mult mai greu... Şi trimte-mi înc-o carte, ''Dincolo de cer'' e gata, poate ai mai scris poeme... dă-mi şi una pentru tata!
-Toate-s bune şi frumoase, mamă, cum ni le-ai lăsat, doar de dorul dumitale-n chinuri mai mereu mă zbat...
Am mai scris, scriu ca nebuna, dorul să mi-l ostoiesc, când privesc în noapte luna şi în ea nu te găsesc...
Cum să-ţi spun că nu e bine şi că iadul e aici? Mi-e necaz şi mi-e ruşine că te mint... suntem furnici...
Nu avem nicio putere, n-avem pâine şi bolnavi ne târâm printre ruine cu paşi zdrobiţi ca de sclavi...
A venit vremea aceea când spuneai că ne-om ruga să ieşiţi voi din morminte şi noi viii vom striga
Să intrăm în locul vostru, schimb să facem de iatac... cum să-ţi spun eu toate astea? Mai bine mă-nchin şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trautman: Ai făcut tot posibilul ca acest război personal să aibă loc. Ai produs si aşa destule pagube. Această misiune a luat sfârşit, Johnny. Ai înţeles? A luat sfârşit! Uită-te la ei acolo. Uită-te! Dacă nu îi pui capăt acum, or să te omoare. Asta urmăreşti? S-a terminat, John! S-a terminat.
Rambo: Nimic nu s-a terminat! Nimic! Nu poţi pur şi simplu să-l opreşti. Nu a fost războiul meu. Tu m-ai recrutat, nu te-am recrutat eu. Şi am făcut ce trebuia să fac ca să câştig. Dar cineva nu ne-a lăsat să câştigăm. Şi mă întorc în lumea civilizată şi îi văd pe toţi aceşti viermi la aeroport contestându-mă, scuipându-mă. Spunându-mi "ucigaş de copii" şi tot felul de porcării desgustătoare. Cine sunt ei să mă condamne? Cine sunt ei? Poate au fost ei în locul meu, au fost acolo, şi ştiu despre ce naiba strigă atâta!
Trautman: Au fost vremuri grele pentru toată lumea, Johnny. E de domeniul trecutului!
Rambo: Pentru tine! Viaţa de civil nu înseamnă nimic pentru mine. Pe câmpul de luptă aveam Codul de Onoare. Eu te sprijineam, tu mă sprijineai. Aici nu mai e nimic!
Trautman: Eşti ultimul dintr-un grup de elită. Nu sfârşi aşa!
Rambo: Acolo puteam pilota un elicopter, puteam conduce un tanc, aveam în grijă echipament de un milion de dolari, aici nu pot să am nici măcar un job de parcat maşini.

replici din filmul artistic Rambo I, după David Morrell
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă, domn' poliţist...

- N-ai voie aici, mamaie!
- Iartă-mă, domn' poliţist...
Dar c-o pensie-aşa micuţă,
Abia dacă mai rezist.

Mă trezesc de cum dau zorii,
Şi vin să strâng un bănuţ,
Foamea mă obligă, maică,
Stau în ploaie şi-n friguţ...

Lumea trece, lumea vine,
Însă puţini se opresc,
Să cumpere de la babă,
Cei mai mulţi mă ocolesc.

Tricotez de copiliţă,
Şi la anii mei n-am carte,
Degeaba îmi spui matale,
De-autorizaţii, acte...

Am venit doar cu-n baston,
Mă vezi bine, sunt bătrână...
- Şi în sacoşă ce ai?
- Nişte şosete din lână.

- Dar copiii tăi, mamaie?
- Ehehe, domn' poliţist...
M-au lăsat în voia sorţii,
Au uitat că mai exist.

O mai văd, câteodată,
Pe fata mare, trecând,
Nici măcar nu mă priveşte,
Să-mi vadă ochii plângând.

Am oprit-o, într-o zi,
S-ai dau bruma mea de lei,
Mi-a spus sec: "Nu te cunosc!",
Şi-a plecat pe drumul ei...

- Să mă ierţi, te rog, mamaie,
Dar asta mi-e meseria...
- Nu-i nimic, domn' poliţist,
Vă faceţi doar datoria.

- V-amendez cu două sute,
Strângeţi astea şi plecaţi!
- Cumva, nu doriţi sacoşa,
Cu şosete, să o luaţi?

V-o dau aşa, pe degeaba,
Şi vă rog, nu-mi mulţumiţi!
Când n-o să mai fiu pe lume,
Atât... Să mă pomeniţi...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi vezi...

- "Câte fete mândre-n sat
Toate ţin cu tine" -
Zic şi eu! Şi nu-i păcat,
Ele ştiu mai bine.
Când încep şi eu să joc
Intră junghiu-n fete
Şi s-opresc drumeţii-n loc:
- "Ăsta-i joc, băiete!"
Voi săriţi ca un ileu,
Ici e şes, ici groapă -
Apoi vezi! Frumoasa, eu,
Voi, pe câte-o schioapă.

Iar la plug de-oi vrea, apoi,
Să mă las pe coarne,
Brazda mea nici patru boi
Nu pot s-o răstoarne.
Eu din umeri scot un car
Până-n dealul mare,
Mut o piatră de hotar...
Ce vi-e de mirare?
Vouă şi-un butuc vi-e greu,
Eu ridic o bârnă -
Apoi vezi! Pe mândra eu,
Voi, pe câte-o cârnă!

Beau şi eu, şi joc, şi-arăt
Că mi-e lumea dragă,
Dar ca voi eu nu mă-mbăt
Săptămâna-ntreagă.
Ce-mi tot cânţi de boi şi bani?
I-am găsit eu gata?
N-aveam cas-acu cinci ani,
Şi-a făcut-o tata?
Palmele, că-mi ard mereu,
Capul, că mi-e moară -
Apoi vezi! Pe mândra eu -
Voi, pe câte-o chioară!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una din fetele de împărat nu avea. Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară. Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luke: Vine un elan. Elanul ăsta îi spune altui elan că e de fapt un cerb şi că ar trebui să-şi aleagă o altă turmă.
Kevin: Aha?
Luke: Ai înţeles? Dar elanul îşi bazează afirmaţia pe o dovadă dubioasă.
Kevin: Gen coarnele sunt cam mici?
Luke: De fapt, e mai mult o observaţie de comportament. Să zicem că cerbul a fost văzut mirosind o floare. Potrivit elanului, ăsta e un comportament tipic pentru un cerb. Dar elanul nu e aşa de sigur. Nu se simte ca un cerb, nu are gânduri de cerb. Doar pentru că-i place floarea asta, înseamnă că e cerb?
Kevin: Ai vrut să foloseşti o metaforă din ştiinţă?
Luke: Sunt gay dacă-mi place o lesbiană?
Kevin: Cu cine ai vorbit?
Luke: Aş prefera să-l lăsăm pe elan în afara discuţiei.
Kevin: Păi, mai întâi de toate, nu. Dacă-ţi place o fată, îţi place şi gata. Şi cine zice că e lesbiană?
Luke: Elanul, din nou.
Kevin: OK. Ştii, de obicei simţi dacă eşti gay ori ba.
Luke: Ştiu, dar aparent lumea crede că transmit nişte semnale gay.
Kevin: Uite unicul semnal. Eşti gata? Când eşti singur şi stai degeaba, la ce te gândeşti?
Luke: Cum să trec de nivelul 5 în Diablo. La asta te referi?
Kevin: Nu, vreau să zic... Bine, dar atunci când faci duş?
Luke: A! Păi câteodată mă gândesc la Condoleeza Rice. E pe locul 2 ca influenţă după Kissinger. (Kevin se holbează.) Şi apoi mai sunt Sigourney Weaver în Aliens, Christina Ricci, Batgirl.
Kevin: Bine, opreşte-te. Vezi, asta e tot ce trebuie să ştii.
Luke: Deci chiar sunt un elan?
Kevin: Să nu mă mai faci niciodată să port discuţia asta cu tine, bine?

replici din filmul serial Joan din Arcadia
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoria Magilor

'Am avut parte de ger când am ajuns,
Era cea mai neprielnică perioadă a anului
Pentru o călătorie – şi, mai ales, o călătorie atât de lungă:
Drumurile erau desfundate şi vremea aspră,
Chiar în toiul iernii.'
Iar cămilele pline de răni, cu picioarele inflamate,
Recalcitrante, zăceau în zăpada apoasă.
Au fost momente când ne era dor
De palatele noastre de pe colinele însorite, de terase
Şi de fetele cu piele catifelată care ne-îmbiau cu şerbet.
Apoi, conducătorii de cămile înjurând şi bombănind,
Trăgând de timp şi poftind lichior şi femei,
Şi focurile stingându-se în noapte, şi lipsa adăposturilor,
Şi metropolele ostile, şi orăşelele neprietenoase,
Şi satele murdare, şi preţurile mari:
Am avut parte de-o călătorie grea.
Până la urmă, am ales să umblăm noaptea,
Dormind pe apucate,
În timp ce nişte voci fredonau în urechile noastre
Că ceea ce facem e o nebunie.

Apoi, în zori am coborât într-o vale mai călduţă,
Sub zăpada subţire, miros de vegetaţie;
Mai era acolo un pârâu şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci sub geana cerului,
Şi un bătrân cal alb galopa spre marginea păşunii.
Apoi, am ajuns la o tavernă cu frunze de viţă de vie pe fereastră,
Lângă o uşă şase mâini aruncau zaruri pentru monezi de argint
Şi nişte picioare împingeau ploştile de vin goale.
N-am primit nici o informaţie, aşa că am plecat mai departe
Şi-am ajuns acolo la căderea serii, nici un moment mai devreme,
Găsind locul căutat; era (aş putea spune) curăţel.

Toate acestea, îmi amintesc, s-au întâmplat demult,
Şi aş face călătoria iarăşi, dar să lămurim,
Să lămurim
Asta: am bătut atâta amar de drum pentru
Naştere sau pentru Moarte? Acolo era o Naştere, desigur,
Am avut dovezi şi nu există dubii. Mai văzusem naştere şi moarte,
Dar noi credeam că sunt diferite; această Naştere a fost
O agonie grea şi amară pentru noi – o Moarte, moartea noastră.
Ne-am întors acasă, în aceste Regate,
Dar nu ne simţim largul nostru aici, cu vechile legi,
Printre nişte oameni străini agăţaţi de zeii lor.
Ar trebui să mă bucur de o altă moarte.

NB.
*Poemul este încărcat de simboluri biblice: pârâul – Apa Vie sau Apa Vieţii, moara "bătând întunericul" – Lumina Lumii, cei trei copaci –cele trei cruci de pe Golgota, calul alb este calul lui Isus la a doua venire, frunzele de viţă de vie şi ploştile goale fac trimitere la nunta din Cana Galileii şi la Cina cea de Taină, iar cele şase mâini, respectiv zarurile şi arginţii amintesc de trădarea lui Iuda şi de tragerea la sorţi a veşmintelor lui Isus de către soldaţii romani.

*Primele cinci versuri sunt un citat din Predica Naşterii Domnului, aparţinând episcopului Lancelot Andrewes, 1622.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duke: Haide, Negustorule, s-auzim, ce le-ai dat nemţilor pentru oul ăla?
Sefton: 45 de ţigări. A crescut preţul.
Duke: Sper că nu-s ţigările pe care le-ai luat de la noi aseară.
Sefton: Şi ce să fac cu ele? Eu nu fumez decât ţigări de foi.
Duke: Drăguţ băiat. Nemţii i-au împuşcat aseară pe Manfredi şi Johnson iar el face comerţ cu dânşii.
Sefton: Uite ce e. Ăsta s-ar putea să fie ultimul meu mic dejun cald, pentru că or să ia soba, aşa că lasă-mă să mănânc în linişte.
Animal: Nu-i păcat? Mâine va trebui să sugă dintr-un ou crud.
Shapiro: Nici o grijă, o să se tocmească iar cu nemţii pentru un aruncător de flăcări. Poate şi un congelator.
Sefton: Şi care-i problema, băieţi? Toată lumea se tocmeşte pe aici. Poate că eu sunt un pic mai iute la minte. Mă face asta colaborator?
Duke: Un pic cam prea iute, Sefton. Vreau şi eu ce ai în lădiţa aia.
Sefton: Chiar? Uite ce e, găgăuţă. În prima săptămână mi-a furat cineva pachetul de la Crucea Roşie, pătura şi bocancul stâng. Ei, bine, de atunci m-am şmecherit. Aici nu e Armata Salvării. Fiecare pentru el. Pe viaţă şi pe moarte.

replici din filmul artistic Stalag 17 (29 mai 1953)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulcahy: Bună dimineaţa! Iată-ne din nou aici. Este iarăşi duminică. Sunt sigur că toţi aţi venit aici aşteptându-vă să auziţi o predică. Ei bine, trebuie să recunosc că nu sunt la fel de pregătit pe cât mi-aş dori. De fapt, nici măcar nu sunt îmbrăcat aşa cum mi-aş dori. Vedeţi, îmi pregăteam predica, despre care speram să fie una deosebit de emoţionantă în onoarea cardinalului Reardon, dar am fost chemat în altă parte şi, ca să fiu cinstit, nu m-am mai reapucat de ea. Aşa că, dacă aveţi răbdarea să mă ascultaţi, aş vrea să vă spun de ce nu am mai continuat-o. Aş vrea să vă povestesc despre doi bărbaţi, fiecare luptându-se cu propria sa criză personală. Pe primul dintre ei îl cunoaşteţi destul de bine. Al doilea este un pacient aici. Ei bine, primul bărbat credea că se confruntă cu o criză, dar de fapt el doar încerca să impresioneze pe cineva. Voia să i se recunoască meritele, să fie încurajat, să fie apreciat. Când aceste merite erau ameninţate, reacţiona de-a dreptul copilăreşte. Dar cel de-al doilea bărbat se confrunta cu cea mai mare criză în care se poate afla omul muritor, pierderea propriei vieţi. Cred că sunteţi de acord că cel de-al doilea bărbat avea tot dreptul să fie egoist. În schimb, acesta a ales nu să se gândească la persoana sa, ci la cea a unui frate de-al său. La un frate. Şi când primul dintre ei a observat demnitatea şi altruismul celui de-al doilea şi-a dat seama cât de meschin şi de egoist a... am... am... am fost. M-a făcut să văd lucrurile mai clar decât le-am văzut vreodată. Dumnezeu nu ne-a lăsat aici pentru a primi acea mângâiere de apreciere. Ne-a creat ca să poată fi aici El însuşi, pentru ca El să poată exista în vieţile celor pe care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa.

replică din filmul serial M.A.S.H.
Adăugat de Huzlău Alina Cristina, Mttlc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intimitate

Aducându-ne aminte
De unde am plecat
Amintiri au fost multe
Am plecat şi le-am lăsat.

Am venit, din îndepărtatul sat,
Fără asfalt, cale ferată,
De la cei care ne-au îndreptat
Spre o viaţă luminată.

Trimişi să-nvăţăm carte
Ce să ştim, nişte copii
Cu greutăţile toate
Le înfruntăm în fiecare zi.

Cei dragi ne-au fost de ajutor,
Ne-au sfătuit să'nvăţăm
Ca să ne fie mai uşor
Acolo unde lucrăm.

Naivi, ne prindeam de mâini
Şi ocoleam parcul cu lac.
Eram nişte străini,
Dar cu ambiţii la învăţat.

Amiciţia a prins bine
În cei opt ani de liceu,
Ne sfătuiam împreună
Şi la bine, ori la rău.

Anii visurilor au trecut,
Care au fost pregătitori,
Am luat-o iar de la început
Cu alţii mai superiori.

Eu Politehnica, tu Medicina,
Intervenind depărtarea
Totodată şi uitarea
Curmându-se idila!

Tu – medic şi cu satul
Aşa cum ţi-ai dorit,
Eu – cu vina şi păcatul,
Ajuns serile la Institut.

Mulţi ani au mai trecut
Şi distanţă foarte mare.
Şi nu ne-am mai întâlnit
Având suspine, remuşcare.

A venit însă şi vremea
Vârstei a treia şi albiţi,
Ca să dăm socoteala
Anilor noştri petrecuţi.

Ne-am întâlnit, îmbrăţişat,
În parcul cu amintirile plăcute.
Ne-am spus tot şi am jurat
Trecutul, să nu se uite.

Destinul, ne-a fost Guvernant,
Care ne-a dirijat viaţa
Iar tu, omule azilant
I-ai respectat întocmai povaţa!

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apă deosebită

Toată lumea ne-a cerut să nu mergem în zona răutăţii,
Deşi toţi se mişcau acolo cu tăria de a răbda răutăţi ce te consumă.
Acum parcă se spune să nu vi în zona bună,
Acolo unde totul lucrează pentru tine cu tot atacul din rău.

Aşa de mult ai rămas în încet încât nu mai vezi nici o picătură de bine,
Iar mica ta răutate pare bunătate de nota zece.
Şi a primi un bine e un bine... deşi te sperie lipsa lui de umbră,
Deşi te sperie frumuseţia fără glamur şi plină de linişte.

Ai gustat din zona ta şi pare că doar gustul acesta există.
Dar gustă şi din zona de dincolo... şi nu prin oameni de aici.
Nu merge în zona de bine dacă nu vrei... nimeni nu cere asta.
Dar probează bunătatea nu numai o zi... şi nu de la cei ce se dau buni.

Ci chiar de la Izvorul ce a ajuns şi la uşa ta.

poezie de Ioan D. Lechintan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu două feţe: Erau oamenii tăi, planul tău!
Jokerul: Ţi se pare că sunt genul de persoană care să aibă planuri? Ştii ce sunt eu? Eu sunt un câine care aleargă după maşini. Nici n-aş şti ce să fac dacă aş prinde una. Ştii, eu pur şi simplu... fac lucruri. Mafia are planuri, poliţia are planuri, Gordon are planuri. Vezi tu, ei sunt nişte uneltitori. Uneltitorilor le place să deţină controlul asupra universului lor mărunt. Eu nu sunt aşa. Eu încerc să le demonstrez cât de jalnice sunt încercările lor de a controla lucrurile. Aşa că eu când spun... A, vino aici. (Îi mâna lui Harvey în a lui.) Atunci când spun că ce s-a întâmplat cu tine şi cu iubita ta nu a fost nimic personal, trebuie să ştii că spun adevărul. Uneltitorii sunt cei care te-au adus în situaţia asta. Tu eşti ca ei, ai avut planuri şi uite unde ai ajuns. (Dent încearcă să-l prindă pe Joker.) Eu n-am făcut altceva decât ce ştiu eu cel mai bine. Am luat micul tău plan şi l-am răsturnat. Priveşte numai ce am făcut din oraşul ăsta numai cu câteva canistre de benzină şi câteva gloanţe. Hmm? Ştii... Ştii ce am observat? Nimeni nu intră în panică atunci când lucrurile decurg "conform planului". Chiar dacă planul acela este teribil! Dacă mâine voi spune presei că un violator periculos va fi împuşcat sau că un camion plin cu soldaţi va fi aruncat în aer, nimeni nu va intra în panică, pentru că totul face parte dintr-un plan. Dar dacă vin şi spun că un primar bătrân şi neînsemnat va muri, toată lumea o ia razna! (Jokerul îi dă Omului cu două feţe un pistol şi îl îndreaptă spre el însuşi.) Creează puţină anarhie. Strică ordinea prestabilită şi totul devine haos. Eu sunt un agent al haosului. Şi ştii cum e haosul? Este corect! (Ţinând încă pistolul în mână, Omul cu două feţe scoate o monedă din buzunar.)
Omul cu două feţe(arată spre jumătatea intactă a chipului său): Trăieşti.
Jokerul: Aşa.
Omul cu două feţe (se întoarce, arătând spre jumătatea desfigurată a chipului său): Mori.
Jokerul: Mmm, aşa mai zic şi eu.

replici din filmul artistic Cavalerul Negru
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri noi

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare... ce să mai! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş'cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi....

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie... dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân' să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Şi tot din motive care... l-au făcut să-şi ia nevastă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

Din fotoliile moi, lângă căminul călduros nespus,
Unde-aţipem şi visam lângă flăcările entuziaste
Sau răscoleam jăraticul, privirile noastre
Abia sesizau soarele sau ploaia pământului balsam,
Niciodată ele nu s-au înălţat mai sus
De acest foc cuminte, parcă pe gânduri dus.

Însă-n seara asta am auzit o chemare,-un chiot,
Nişte bătăi cadenţate-n geam,
O voce-n aerul tăios – vântului supus
Şi-am simţit în păr răsuflarea unui intrus,
O văpaie-n noi: Ceva măreţ şi urgent a dat în clocot,
Ne-a pătruns în suflet şi-apoi s-a-ndepărtat. Şi-asta a fost tot.

Un înger al luminii sau al beznei? O şaradă?
N-a lăsat nicio urmă pe zăpadă,
Dar a rupt lanţul şi-a deschis deodată
Larg uşa, izbind-o de perete
Uşa aceea nu mai fi-nchisă niciodată;
Acum nu mai putem sta aici, ni s-a făcut sete.

Trebuie să ne ridicăm şi să plecăm îndată:
Afară lumea-i rece şi zburlită,
Întunecată şi-mpânzită
De mistere, de răutăţi, de contradicţii, nefericită;
Dar noi trebuie să plecăm îndată,
Deşi încă nu ştim cine ne-a cheamat în stradă
Şi nici ce urme vom lăsa mâine pe zăpadă.

poezie de Charlotte Mary Mew, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!