Gândul, nu gândirea

Mă duc pe gănd în Univers, m-aşez pe corn în Andromaca
mă tot socot să pun de un vrej, s-aduc acasă vaca.
De unde-n gând atâta energie?
Că nu-i blindaj care să-l ţină legat de tâmplă, încătuşat.
Străbate tot, se naşte-n depărtări, sfidează timpul, te transpune
oriunde vrei şi nu apune.
Particulă elementară născută-n ciclotron uman, fără efort şi legi elucidate,
arată lumii căt de sus ne-am căţărat, în evoluţie, pe cracă.
Mă tot gândesc, şi nu e gând, căci ceasul îl tot bate, ce bob s-aleg
să nu scap vaca, ce-a inundat cu aur, Andromaca.
Se mişcă biţii prin maşini, te duc din cască-n cască,
îţi mută chipul pe Pământ, dar nu e dintrodată.
Se-npotmolesc la greu, se pierd când tună,
şi-artă timp acasă când se-adună.
Departe de-a fi gând, e imitaţia prin care
materia se scurge la mare depărtare.
Vă las un pic, mă-ntorc pe Andromaca
să stau pe corn, să nu mă uite vaca.
Si-atunci, să fie gândul, un vârf de energie, vecină cu nimicul,
ce-apare unde vrei în clipa născocirii, în zona de idei?
În minte, zice omul, concept nedesluşit, rămas să-şi spună taina,
căci timpul nu-i finit.
Bogată-i Andromaca! Acolo nu-i oţel, cel care suge aur, nu e orice...
La unii, aleşi, cu har pecetluiţi, o minte înobilată
îi pune-n dreapta cinstei, conducători de gloată.
Se bucură omenirea, cu duh îi socotesc, iar simpla lor prezenţă
pe muţi îi oblojesc.
Gând, minte, duh
nu mişcă acul la cântar, sau poate că-l adie, nu pot să am habar.
Le ducem fiecare, sunt tinere, şi-s mari şi pline de vigoare,
tot energii rîmân în ultima suflare.
Nu ştiu ce fac, rămân, migrează, dăinuiesc, este enigma vieţii
la fiinţe ce gândesc.
Aşa-mi doresc când va fi gata, să stau pe gănd în Adromaca.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vaca lui Dumnezeu

De prin vârful pomilor
A venit o boabă-n zbor
De cafea,
Neclăită în perdea.
Dumnezeu când i-a făcut
Fiinţa din scuipat şi lut,
Cu o pensulă de zdreanţă
A vopsit-o cu faianţă
Şi i-a pus ca din greşeală
Două coji cu căptuşeală
În spinare,
Ca să zboare,
Şi aproape în zadar
Patru puncte, ca de zar,
Se gândea atunci că nu-i
Greu să fie vaca lui

Ca un nod de broderie
Neagră şi cărămizie
Care mişcă şi se zbate,
S-a-nnecat pe jumătate
În nemărjinire-albastră
Din fereastră.

Şi fiindcă răsar în aţă
Stelele de dimineaţă.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i aşa?

Când priveşti cum floricica dintre iernuri îşi revine
Şi aleargă păsărica ţopa~ţop peste câmpii,
Nu-i aşa că te încearcă fel de fel de bucurii
Şi că-ţi vine a pupa toate babele din mine?
Când se-aude cucuveaua ce te cheamă dintre vii
Unde strugurii-i visezi în butoaiele prea pline;
Nu-i aşa că te apucă, nu-i aşa, c-aşa îţi vine
Să m-alergi măcar o dată, ca apoi să nu-ţi revii?
Nu-i aşa că-i beznă totul, nu-i aşa că ai în minte
Gând gândeşti (deşi nu prea), ochii mei scăpărători,
Ce, c-o singură privire aruncată spre veşminte
Fac să zburde toate cele, înapoi şi înainte
Ca-ntr-un joc pe dezbrăcate care ţine până-n zori.
Nu- aşa că nu prea poţi să mă vrei numai cu... minte?

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă scurg prin propria-mi clepsidră...

Mă scurg prin propria-mi clepsidră
Şi sunt total neputincios,
E clar că soarta este-o hidră,
Iar timpul prea alunecos.

Mă scurg prin propria-mi clepsidră
Şi nu ştiu când va fi întoarsă,
Un gând adesea mă frământă,
Că nu primim a doua şansă.

Mă scurg prin propria-mi clepsidră,
Crezând că nu-i decât un vis,
Dar e realitate pură,
Pământul nefiind paradis.

Mă scurg prin propria-mi clepsidră,
Particulă, iubire, vers,
Doar gândul pur o să-mi rămână,
Pe undeva, prin Univers.

E legea scrisă în celulă,
Manualul vieţii pe Pământ,
Deasupra noastră-i o pendulă,
Ce se opreşte când şi când...

poezie de Lucian Santa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel, gândul pătrunde în mintea umană, acolo unde va fi conştientizat. "Am o idee!" - de fapt, această afirmaţie se traduce prin "Un gând a venit la mine!". Legea atracţiei, explicată într-un mod foarte derizoriu, spune că atragem ceea ce gândim. Parţial adevărat. Însă, înainte de a se ajunge la a atrage prin gând, are loc procesul de atragere a gândurilor în sine. E adevărat: omul atrage gândurile care vibrează pe aceeaşi frecvenţă cu el! De ce? Simplu: pentru că gândurile sunt entităţi energetice, cu vibraţie proprie, care au doar o singură destinaţie: mintea prin care se pot manifesta. Vibraţia proprie a omului îi permite gândului să pătrundă în mintea sa, unde va fi conştientizat. Odată ce gândul a fost conştientizat, primeşte spontan un plus de energie şi se transformă în concept. Acesta este următorul nivel de evoluţie al gândului. Când omul conştientizează un gând, de fapt acel gând tocmai a fost atras şi a pătruns în mintea sa. Bula solitară (gândul) a simţit chemarea celor dragi (mintea aflată pe aceeaşi frecvenţă), după care s-a integrat în hora celor care au chemat-o (conştientizarea gândului de către mintea care l-a atras), iar în acest fel, vibraţia sa proprie a devenit parte din vibraţia minţii în care s-a integrat, fără a-şi pierde sinele fals.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Relaţia cu gândurile
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

frică (vezi şi teamă)

Frica reprezintă un gând negativ care apare în minte când imaginaţia scapă de sub control. Înlocuiţi acest gând prin idei realiste şi constructive.

definiţie de Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconştientului tău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie trebuie să ştie când să fie Julieta şi când Andromaca.

aforism de Vasile Ghica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea în amintire

Ce vrei iubire?
Ce vrei?
Libertate?
Întâmplare?
Du-i amintirea ta pe braţe în gând
Să se delecteze cu ea
Să o savureze
Să se bucure
Şi să se întristeze... când nu mai e
Să o uite, când nu-i mai stăpâneşte sufletul
Şi să o uit si eu....
Şi locul ei gol să-l umplu cu frumos
Cu bucuria vieţii
În care minunea de a fi în doi
Încă există.

poezie de Evelina Dobre (1 noiembrie 2022)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a fost nu se mai poate...

mi-e dor de tine draga mea,
mi-e dor de-a noastră tinereţe,
de focul care ne ardea,
de tot ce azi nu ne mai este

e totul vis şi nu mai ştiu,
de-a fost vreodată a mea poveste,
la ceasul ăsta de târziu,
îmi deapăn totul şi nu-mi tace,

mă doare trupul de-amintiri,
mă dor săruturile tale,
le simt şi-acuma fir cu fir,
pe iarba bătrâneţii goale

mi-e dor de tine draga mea
şi-acum adorm în gând cu tine,
e mult de-atunci şi aş mai vrea,
să-ntoarcem timpul care vine

dar ştiu că totu-i fără rost,
căci timpul ăla e departe,
e mult de-atunci şi-aşa socot,
ce-a fost atunci nu se mai poate

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancorare

În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieţii către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viaţa-n gânduri se împarte
Şi lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea "a privi",
Tăcând.

În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple şi de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit şi gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Şi cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spaţiul se curbează în nămol
Şi cerul se coboară pe pământ,
În gol.

În fiecare timp este-un alt drum
Prin spaţiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvăşeşte norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Şi gândul se rodeşte prin cuvânt,
Ca focul care-şi murmură tăciunii
Prin vatra care-şi trece-n stâlpi de fum
Tăciunii...

În fiecare om există-un ceas
De lume spaţiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăieşte-un ton
Pe-o strună cu fiori şi labirinturi,
Un mit ce-şi duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om...

În fiecare viu trăieşte-un mort,
Căci morţii lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Şi frunzele pădurii cenuşii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.

Şi suntem toţi, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare şi plecare...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărturăreasa

— Uite, ai un dar în casă,
Vorbe bune, cu temei
De la dama cea de verde,
Dar să te fereşti să-l iei.
Pentru că nu minte cartea,
Ea ghiceşte orice gând,
Vezi, cu dama cea de tobă,
Ceartă, lacrimi pe curând.
Dragoste pe drum de seară
Cu un crai de ghindă, şi
Gând la gând cu bucurie,
Chiar o veste vei primi...
Serioasă, visătoare,
Cu ochi negri şi cuminţi,
A rămas privind, copila,
Gura babei, fără dinţi...
— Cum e crai de ghindă, babo?
— Nalt şi oacheş, fata mea.
— Şi cu ochii mari şi umezi,
Şi cam palid, nu-i aşa?
Seara, când să se dezbrace,
Singurică în iatac,
Pe obrajii ei s-aprinde
Floarea rumenă de mac.
Şi privindu-se-n oglindă
Îşi sărută braţul drept:
"Crai de ghindă, crai de gindă,
Vin' la mine, că te-aştept!"

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacără săracă

Sunt mii şi mii de case fără casă
Şi mii şi mii de ramuri fără ramuri,
Cuvinte condamnate la sloganuri
Şi oameni fără vatra lor de-acasă.

Sunt mii şi mii de faceri fără faceri,
Ce-au rezultat din faceri nefăcute,
Din goliciuni cu goliciuni umplute,
De-o lume care face-n gol afaceri.

Nimicul în nimic e dat să treacă,
Din ce-a fost plin, e azi deşertăciune,
Cenuşa e scursura din tăciune,
Tăciunele-i o flacără săracă.

Din gând, rezultă totdeauna gânduri,
Şi, în pământ, pământ se pământeşte,
Iar viscolul, prin viscol viscoleşte,
Când iarna-îngheaţă seva din pământuri.

La poartă, bate-a traistă goală vântul,
Iar uşa se deschide, încă-i uşă,
Pe horn e fum, pe vatră-i doar cenuşă,
Şi-n cer se-ascunde, viscolit, pământul.

Îl strâng la piept, îl învelesc cu gândul,
La primăvară, nu-l mai creşte grâul,
Pe Valea Mare nu mai curge râul,
Săteanul şi-a pierdut la toate rândul...

Poarta nu e poartă, uşa nu e uşă,
Curtea nu e-n curte, casa nu-i acasă,
Ziua nu apune, noaptea nu se lasă,
Focul nu mai arde, nu mai e cenuşă.

Au apus ţăranii de atâta moarte,
Ţara nu-i mai ştie, câinii nu-i mai latră,
Nu-i mai arde-n palme focul de pe vatră
Cei bătrâni sunt umbre, tinerii-s departe.

Nu mai e nimic din ce-a fost de milenii,
Au învins tâlharii, visteria-i goală,
Satele sunt vide, soarele-i de smoală,
Şi s-au dus pe ape, singuri, pământenii.

Este doar o vorbă despre-o zi senină,
Când aveam o casă plină de lumină...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

Se gudură de câte ori mă vede
şi nu ştiu, să-l privesc, aşa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar şi de-ntoarcerea-i unică
şi totu-i scurt şi nici nu ştiu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoţia de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând aşa mă ţes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, ştiind că sunt dorit
să mă scald trup şi suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum linguriţa cu şerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleştar, se savurând de bine...
Nu ştiu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neştiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stau

Când stai aşa privind de sus
Spre lumea asta toată
Îmi vine-un început de gând
Că nu voi mai pleca nicicând
Chiar de voi stărui plângând
Să plec, n-o să se poată.
Când stai aşa privind la cer
Şi mă cutremur toată
Îmi vine-n minte un cuvânt
Că încă-o dată pe pământ
Să stau atât de mult să-Ţi cânt
Nicicând n-o să se poată.

Când stau aşa şi Te privesc
În rugăciune toată
Când pleoapele Ţi s-au închis
Îmi vine-n minte ca-ntr-un vis
Ca-atât de mult cât Te-am ucis
Nicicând n-o să se poată.

Când stau la cruce şi privesc
Cum îngerii dau roată
Când taci aşa de trist şi sfânt
Îmi vine-n minte un cuvânt
Ca să mai fiu de pe pământ
Nicicând n-o să se poată...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amiază de vară

Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sunt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând,
Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate
Şi de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri fără cenzură

S-au strâns atâtea gânduri la poarta aşteptării,
Se calcă în picioare, se-amestecă ciudat;
Stau cerberii de pază pe treptele intrării,
Infernul dă green carduri la crime şi păcat.

Iar gândul meu, timidul, înfrigurat de teamă
Se tot întreabă: oare, adresa n-am greşit?
Rănit în ambuscadă şi nebăgat în seamă
Ar vrea să se întoarcă de unde a venit.

Dar, cum să se adune din marea de cuvinte
Strivit ca-n turnul Babel, la temelia lui?
Venise printre primii, eliberat de minte,
De mintea zbuciumată, în ziua cea dintâi.

Era un gând de seară, cu liniştea zdrobită
De gândul de adio al unui trandafir,
Ce îşi nega sorgintea, vrând spinii să-şi înghită
Pe timp de lună plină, ca un flămând vampir.

Şi răul se propagă din gând în gând ca ciuma-
Nu îl opreşte nimeni, câci gândul e un zbor;
Nu îl aude nimeni şi nu-i zăreşte urma
Decât când se transformă în moarte şi fior.

Fantome-n căutare, lovind apoteotic
Sunt gândurile noastre în zborul lor haotic.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este la fel de crud şi la fel de multă viaţă într-o căprioară ca şi într-un fir de iarbă. Ce minte educată poate accepta asta? Formele se hrănesc inevitabil cu forme, dar chiar şi acolo unde formele nu se mişcă exterior, la interior este aceiaşi viaţă care părăseşte forma când forma este distrusă! Viaţa trece dintr-un fir de iarbă şi însufleţeşte un prunc, apoi pruncul moare şi viaţa însufleţeşte un fir de iarbă. Încă o dată întreb: poate vreo minte educată şi spiritualizată să vadă asta nemijlocit de gând? "Eu-Sunt" sau Dumnezeu cel viu care este în om, este identic cu cel care este într-o banană. Odată ce ai înţeles asta, o să te mai crezi superior că tu eşti vegetarian sau autotrof? Dar vei mai crede că există vreo evoluţie spirituală?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Ce este iluzia? A. M: Credinţa mintii ca eşti liber de ea este iluzia. I: Ce este libertatea? A. M: Eliberarea de minte cu toate "alegerile" sau credinţele ei despre "libertate" este Libertatea. I: Este libertatea o stare a minţii? A. M: Absolut nu, libertatea este de minte, nu pentru minte, de gând, nu pentru gând, de "eu", nu pentru "eu". I: Atunci cine se mai bucură de libertate dacă nu mai este "eu"-l? A. M: Libertatea este bucurie, fericire în ea însăşi fără subiect şi fără obiect. Când conştiinţa se recunoaşte pe sine ca şi conştiinţă explozia de fericire care are loc este definită drept ananda-beatitudine neţărmurită fără formă. I: Este libertatea o stare trecătoare? A. M: Cu siguranţă nu, libertatea este liberă atât de stările trecătoare cât şi de cele aparent netrecătoare. Ea este dincolo de orice aşteptare sau dualitate.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar, gândul tinde să devină experienţă. De fapt, sinele fals al gândului visează să devină experienţă, tocmai pentru a-şi mări ponderea de prezenţă în realitatea manifestată şi pentru a putea cunoaşte lumea fizică. Şi cum evoluează o entitate de energie? Prin energie. Gândul, fiind o entitate de energie, se află în căutarea unei surse de energie, tocmai pentru a-şi asigura aportul necesar de hrană pentru a se dezvolta. Fiind o formă - o formă de sunet - această entitate este mereu influenţată de sunetele înconjurătoare şi, tocmai de aceea, vibraţia unui gând este într-o continuă oscilaţie, la fel cum, spre exemplu, este şi vibraţia omului. În fiecare moment de Acum, gândul are o vibraţie diferită, frecvenţa sa fiind determinată de direcţia în care călătoreşte şi de viteza cu care călătoreşte. Prin vibraţia proprie, gândurile au accesul permis la procesul de rezonanţă şi la contopirea cu o sursă vibratorie aflată pe aceeaşi frecvenţă. Această sursă vibratorie se numeşte minte, care este o trambulină pentru metamorfozarea gândului în experienţă. Bineînţeles, şi omul are o anumită frecvenţă de vibraţie. Iar acum urmează punctul culminant: gândurile intră în rezonanţă cu o minte aflată la acelaşi nivel de vibraţie, care călătoreşte în acelaşi direcţie.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Relaţia cu gândurile
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România e acasă!

Sunt român pribeag în lume,
N-am cui plânge, n-am cui spune,
Când m-apucă dor de casă,
Căci stăinului nu-i pasă.

Sunt român în orice ţară,
Unde viaţa nu-i uşoară;
Însă nu uit niciodată
Că am mamă, că am tată,

Că am ţara-ngândurată,
Ce-aşteaptă ca mama-n poartă...
Şi că rădăcini profunde,
Sunt "acasă". Astfel unde?

Sunt român şi-n piept îmi bate,
Cât aş fi eu de departe;
Inimă română, bună,
Dar primit de la străbună.

Patrie să nu ai teamă
Dacă opt nevoi mă cheamă
Prin străini, şi că vorbesc
Graiul lor... tot te iubesc!

Sunt român cu dor de ţară,
Care scurmă să mă doară...
Lumea largă-i generoasă,
România e acasă!

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tine

Reînoind demersul blând
De-a fi doar vesel, nu în gând
Ci în amestecul de vreme
Pierdute sunt vorbe prin semne.
Cu tine stropii nu mai plouă
Cu tine-i tot, e totu-n două
Cu tine viaţa se dezleagă
Cu tine-I tot şi nu e şagă.
Revin la timpul fără timp
Când nu e loc pentru răstimp
Revin la spaţiul fără de zare
Când totul totului mă doare.
Cobor în susul făr' de timp
Şi urc în timp făr' de-anotimp
Sunt amalgam de Univers
Dar sunt el gând fără de ghers.
Cu tine timpul e secundă
Iar spaţiul e tot mai gol
Cu tine totul se incumbă
Iar armonia-i unison.

poezie de Stelian Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!