Privit cu suspiciune

dacă nu vorbesc prea mult
lumea spune că sunt un tăcut periculos
care gândeşte prea adânc
şi ori mă ignoră ori mă provoacă
dar niciodată nu mă apreciază

cel mult sunt privit cu suspiciune

mă prefac a nu observa nimic
şi las pe fiecare să-şi spună păsul
pentru că atunci ştiu
să-i surprind cu un sfat
plin de interes

atunci oamenii se contrazic
şi încep să creadă
nu-n auzite
ci-n experienţa proprie

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu de ce

Nu ştiu de ce viaţa, nu ţine mai mult,
Nu ştiu de ce aţa, repede s-a rupt.
Nu ştiu de ce visul, de-a trăi mai mult,
Invocă Paradisul, ce nu l-am văzut.
Nu ştiu de ce iubirea, prea repede dispare,
de ce omenirea, duşmănie are.
Nu ştiu de ce iubirea, apare doar în doi,
Nu ştiu de ce menirea, prea scurtă-i pentru noi.
Nu ştiu de ce teama, de lumea neştiută,
Atunci când trecem vama, toţi oamenii o uită.
Nu ştiu de ce, dar cred, că pot trăi de două ori.
În destinul meu mai cred, că pot muri de multe ori.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurile Înţelepciunii

Pentru ori de câte ori am pierdut,
Pentru ori de câte ori am dat-o-n bară,
Pentru ori de câte ori am spus "Îmi pare rău",
Pentru ori de câte ori n-am spus –

Pentru fiecare inimă care a suferit din pricina mea,
Pentru ori de câte ori n-am întors şi celălalt obraz,
Pentru fiecare om căruia i-am provocat pagube
Datorită faptelor sau vorbelor mele:

Nu, nu sunt un ratat.
Ştiu că nu sunt o cauză pierdută.
Unele lecţii se învaţă mai greu.
Acum am toate lucrurile puse-n ordine.

Regrete? Am multe.
Dacă mi-a fost uneori silă de mine? Mi s-a-întâmplat.
Am plecat de multe ori departe,
Încercând să mă apropii de ceva inedit.

Ştiu încotro mă-îndrept, ştiu şi calea.
Poate călătoria durează un pic prea mult,
Dar nu toate regresele sunt eşecuri,
Ci doar ocolişuri prin Pădurile Înţelepciunii.

poezie de Aaron Stone, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu voi fi niciodată un om de zăpadă

Cine muşcă mâna care l-a hrănit
e mai feroce decât sălbaticii,
nu ştiu ce mă face să cred în loialitate
dar trădarea este ticăloşia întruchipată.

M-am tot convins că dispreţul învinge,
strânge în el toată ura care nu ucide,
prea multă nepăsare ori zgomot turbulent
e o alunecare dintr-o groapă în alta
ambele pline cu noroi.

Nu ştiu să fac mai mult decât pot,
dar nu mă las influenţat de minţi obscure
care îmbracă minciuna în poleială subţire,
o să sparg oglinda imaginii create de veleitari.

Sunt în afara cercului,
închistarea omoară şi ideea şi omul.
Nu mă voi lăsa atras
de vorbele ca nişte haine rupte
prin care intră gerul.

Nu voi fi niciodată un om de zăpadă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii ştiu

Vine o vreme când şi păsările află de moarte,
oamenii ştiu şi se tem
îşi propun prea târziu să trăiască fiecare clipă,
să nu se grăbească
şi să iubească la înălţimea dorinţei,
să nu plece cu visele pierdute-n uitare.

Am trecut cu sufletul prin sitele umbrelor,
prin lumina care te ridică pe creste,
să respiri aerul ozonat al pădurilor de brazi
în anotimpurile despletite frumos.

Timpul îmi împlinerşte toţi anii cu muguri imaginari
ce înverzesc treptat ori se uscă şi pier,
nimic nu se schimbă
pe drumul pavat cu fapte diverse,
unii sunt împinşi în şanţ
de cei grabiţi spre iad.

Viaţe nu se dă la o parte, îţi scapă din vedere
ca şi dragostea uneori
şi apoi este prea târziu pentru tot.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva", îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare. "Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile." ― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întreba flăcăul pe Alchimist. ― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere. Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte.

citat din Paulo Coelho
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nimeni...

Şi nimeni nu mă vede când eu tac...
Şi nimeni nu m-aude când vorbesc.
Cu sufletul rănit şi mult opac,
Ca o lumina sunt care mult orbesc...

Şi nimeni nu cunoaşte ce port eu...
Sunt ca o scoică ascunsă în durere.
Şi-mi ascund tainele în ea mereu,
Sunt inima ce ştie să ofere...

Şi nimeni nu alege să îşi tacă
Plânsul tăcut, aşa cum eu aleg...
Las zile câte una ca să treacă,
Şi-aştept comoara să-mi culeg.

Şi nimeni nu mai plânge azi cu mine...
Sunt prea avari în proprii simţăminte.
Nimeni nu vrea să-şi urce munţi, coline
Şi-au încălcat chiar proprii jurăminte.

Sunt într-o lume oarbă, mult prea rece...
Sunt ce nu poţi să afli când nu vezi...
Inima mea, pe toţi ea vă întrece,
Sunt mult prea mult, ca să mă crezi...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu să pun punctul unde trebuie

Lumea trece prin mine flămândă,
îi ofer tot ce am,
dar nu mai mult decât sunt,
ştiu să pun punctul unde trebuie
când nimicul se înfiripă-n luptă
cu scop de tergiversare
în calea evoluţiei mai rapide.

Pornirea este hotărâtă şi dreaptă,
dar sunt şi gânduri ascunse
puse să împiedice desfăşurarea,
de aceea lumea trebuie salvată
de fiecare, în fiecare clipă dată.

Uneori e prea târzie descoperirea,
jocul unora cu viaţa tuturora,
dar pericolul e pe muchie de cuţit
şi moartea se teme de aşteptări.

Cine spune că e o prostie,
să priveşti lumina la capătul tunelului
fără să înaintezi în viteză spre ea
are în buzunar adevărul, locomotivă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sclavii deşertăciunii

Încearcă să cauţi o ieşire,
nimeni nu ţi-o arată unde-i,
sunt plecaţi să-şi smulgă rădăcinile
din veacul trecut în istorie
şi pe acoperişul său plouă.

Prin apropiere se cultivă etnobotanice,
toţi vor un profit imediat.

Nu ştiu cum se vor descurca,
dar au piaţă destulă
findcă mulţi tineri consumă ierburi.
Poate este o modă sau o provocare a morţii
induce şi ea plăceri necunoscute.

Nu-mi excit simţurile
şi mă tem pentru cei care o fac,
nu cred că se vând ori sunt vânduţi
preţul este prea mare,
numai pământul şi cerul îl ştiu.

Oamenii probează pe ei înşişi
cum pot pierde contactul cu lumea
şi devin sclavii deşertăciunii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate mâine...

El îşi frânge degetele pe canapeaua ei mov,
aşteaptă să-i vină rândul ori deznodământul
şi nu se întâmpla nimic în camera alăturată,
mai mult, totul dospeşte într-o tăcere stranie
iar oraşul pare că ameţit doarme.

Ea apare întodeauna c-un zâmbet în colţul gurii
şi se face că nu-l vede,
de fapt nici nu l-a văzut, absorbită de grabă
s-a şters de cuvintele din poeme,
îşi gândea ziua de fericire cu voce suavă,

aşeza gândurile fiecare la locul potrivit
şi dintr-o dată a ieşi şi i-a spus
azi sunt prea obosită pentru tine,
poate mâine...

De atunci canapelele mov îl indispun
şi fete ca ea n-a mai întâlnit.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să ştiu de teamă

Întorc drumurile înapoi
şi mă pregătesc de mers,
dar am numai împotriviri.

Las în uitare toate suferinţele,
nu vreau să ştiu de teamă
şi nevinovat starea mă intrigă,

deseori tristeţea are urme vagi
care sunt greu de observat,
dar sapă în interior adânc.

Cerul se cufundă într-o linişte apăsătoare,
copacii cu aerul lor de lumină
respiră verdele prin frunze,
nu mai pun prea mult suflet,
mă înclin cu smerenie la cei dotaţi
cu harul dătător de viaţă.

Serile copleşitor de frumoase
se apropie la orizont.

Îmi lipesc fruntea de inima ta,
o ascult,
nu pot să fac mai mult,
dar pot iubi

cu toată fiinţa ce se înalţă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce se spune prea mult

Noaptea cu stele se-ntunecă-n frunze,
pădurile freamătă de orgolii
şi izvoarele murmură a nestăpânire.

Lumea se rostogoleşte pe fibre noi,
nu se lasă cuprinsă de stagnări vinovate
apoi totul se schimbă, paşii devin grăbiţi
în direcţia în care merge şi orizontul.

Lumina face parte din cuvântul rostit,
tot ce nu înţelegem că urmează
ne cheamă mai departe să desluşim
simbolul care ne situează-n timp.

Tot ce se spune prea mult
e ceva ce nu se poate realiza uşor
sau mulţi încearcă să se descopere
mai dinamici decât sunt.

Lumea se-ntoarce la năravurile ei,
nimeni nu se leapădă deodată de trecut
se macină mereu în morile vântului
făina pentru mesenii viitorului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Socotitorul

Socotesc prea repede,
oamenii mă privesc cu nedumerire,
nu cred şi verifică.

Apoi se miră tulburaţi.

Eu nu le spun aproape nimic,
sunt neştiutor al cauzei
în care de fapt şi cred.

Pleacă convinşi că am un dar divin
şi rămâne aşa,
nu-l împart cu nimeni,
dar exersez în fiecare zi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naivul

Sunt un naiv ce crede-n omenie?
Sunt sincer şi nu ştiu să mă prefac?
Sunt natural, deci bun de jucărie?
Eu, haina de minciuni, nu pot s-o-mbrac.

Dar, ştiţi ceva? – atunci când dorm, dorm bine,
Sunt liniştit şi-n cel mai rău coşmar,
De tot ce fac, nicicând nu mi-e ruşine,
Deşi am, uneori, un gust amar.

Prea sigur, nu-s, dar am mereu dovada
Că, ori sunt anunţat, ori pot să-i simt
Pe cei ce, între vorbe, fac rocada
Şi le încurcă, dar le place: mint,

Iar când sunt prinşi, aruncă iar cuvinte
Crezând că s-o mai dreagă are rost,
Jurându-se, chiar şi pe cele sfinte,
Că eu n-am înţeles: naivul... prost.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul nu mi-a rămas gol

chiar dacă ai muşcat din propria umbră
o parte din tine se reface odată cu ea
şi nu întârzie să se mişte pe liniia impusă
care ne desparte unul de altul
şi trecem fără să ne vedem cu inima
chiar dacă ochii ar vrea să spună ceva
e trist că nu ai privit destul
drumul de pe care veneam grăbit.

cuvintele aveau un sâsâit de şarpe
şi din prudenţă nu le-am putut folosi
nici măcar gesturile nu m-au ajutat prea mult
eram într-o sărăcie de mijloace
şi posibilităţi de manifestare directă
sufletul nu mi-a rămas gol
l-am înfăşurat în iubirea flămândă
şi l-am lăsat să-şi caute liniştea.

de acum este cazul trăirii din plin
în casa bogată ce m-a dobândit
cu angoasele mele cu tot
în cercul rotit până la margini
mai mult decât ştiu
mai mult decât cred
în viclenia unei boli
pe care o vindec.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mizaţi la mai mult

împart hrana în mod egal la toţi
nu mizaţi la mai mult
nu ştiu să mă prefac altfel decât sunt

între noi se întâmplă mişcarea
noi ne înscriem în vârtejul ei
eu încerc să schimb datele problemei
tu vrei să le concentrezi pe o temă

las cercul deschis iniţiativei
fiecare are propriile veleităţi
am uitat într-un gând expierenţa trecută
şi caut alte forme de zidre în concert
cu voci la unison.

alung temerile care aşteapătă după colţ
îmblânzesc gesturile care mă denunţă
şi cuvintele care mă exprimă
numai pentru focalizarea luminii.

mă încurc în ipotezele numeroase
fiecare îmi pare cea potrivită
logic vorbind
tu te împotriveşti la ce gândesc
eu nu agreez părerile tale

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
să cad în stropi mărunţi pe acoperişul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îţi vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ţi se va face ruşine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Ştiu, ştiu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârşim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau să trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îţi rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutiţul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-mă, răscoleşte în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, ţipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubeşti că te cred,
ţi-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca şi o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeţii,
nici nu ai să simţi cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învăţat asta,
câştigă întotdeauna jucătorul care ştie să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exerciţiul te învaţă să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
şi nimic nu va întrece vreodată dulceaţa răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa mă prefac în ploaie de vară chiar dacă ştiu că am putea împărţi acelaşi nor.

poezie de Valeria Iacob Tamaş
Adăugat de Valeria Iacob Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nu va fi prea mult

Am rămas alături de copii la joacă,
să-mi hrănesc miezul copilăriei
şi să împart miracolul cu fiecare în parte,
împreună cu urcarea în trup,
a tot ce înseamnă iubire.

Ochii tuturor aprobau orice năzbâtie gândită,
potecile şi copacii ne acopereau din umbră,
niciodată nu puteam face o năstruşnicie
fără să ne bucurăm după.

În mintea mea nu era niciun pericol
dacă se întâmpla să trecem peste ziduri
păstrate-n cuvinte de oamenii mari,
purtam în buzunar nisipuri mişcătoare
care-mi intrau sub unghii
şi mi le tăia mama
întotdeauna înţelegătoare.

De nu va fi prea mult
am intrat pe poarta zilei cereşti
cu însemnele schimbătoare în sânge
în lumea ruptă din amintiri magice.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceruri vom ajunge cu toţii, dar în direcţia opusă celei trăite pe pământ. Raiul şi Iadul dovedindu-se prea puţin, pentru gama variată de posibilităţi care ar fi trebuit să existe după moarte. Raiul sau Iadul fiind ori prea mult ori prea puţin pentru fiecare dintre noi.

aforism de Iosif M. Cristian din Decadent în transcendent
Adăugat de elena denisa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu resping nimic

Nu ştiu cum se nasc minunile,
dar oamenii cred în ele,
doresc să capăt încrederea necesară
în ceea ce înţeleg pe deplin.

Nu resping nimic din ce se poate întâmpla
raţiunea şi emoţia îşi dau rând,
fiecare celulă are o fantezie inepuizabilă
de a se reface şi regăsi echilibrul.

Închid în trup un infinit mic,
fără prea multe explicaţii
de un timp nimic nu mi se pare imposibil,
e mult prea important să vrei desprinderea
din suferinţa închisă,
să cauţi aripi de zbor prin fanta momentului.

Meditez îndelung
şi nu găsesc răspunsuri pe măsura aşteptării,
împreună cu tine clipele curg,
dar nu la fel ca mai înainte
când respiram aerul
cu gura bolnavă de sărut.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!