Bun mai era şi părintele Duhu, când se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieţii în rânduială cum nu mai văzusem până atunci; cumpăra-ne el vara, din banii săi, cofe de zmeură şi fel de fel de puricale de ne da să mâncăm, şi mai în toată sâmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii Neamţului şi ne ducea la stăreţie, să dăm examen dinaintea stareţului Nionil, un bătrân olog, care ne sfătuia cu duhul blândeţii să ne ţinem de ceaslov şi psaltire; căci toate celelalte învăţături, zicea el, sunt numai nişte ereticii, care mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stareţ, ci să ne înveţe şi câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie şi din toate câte ceva, după priceperea noastră.

Ion Creangă în Amintiri din copilărie III (1881)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la "baba-oarba", ne ridica în grindă, zicând: "'tâta mare!" şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.

Ion Creangă în Amintiri din copilărie
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cânta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binişor, şi până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simţă nici măiestrele, apucă cocoşul de gât şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul câte unul, că el îi aşteaptă la uşă, pe dinăuntru.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

O! copilăria vieţii,
Floarea mea de neuitat!
S-au dus zorii tinereţii
Acum totul s-a schimbat.

Nu mai suntem împreună,
Să umblăm pe sub castani.
Timpu-n barbă păr mi-adună,
S-au dus toţi aceea ani!

Turmelor de oi din coastă
Nu le mai suntem ciobani.
Câinele în urma noastră
N-a fugit de ani şi ani;

Azi, singuraticul castel,
Pe nisip nu-l mai păzim.
Aş mai vrea să fiu la fel
Şi-mpreună iar să fim.

Nici pădurea cea vestită,
Astăzi n-o mai colindăm.
Pare mai îmbătrânită,
Iar noi parcă ne visăm.

Şi prin grâne coapte vara,
Împreună nu fugim;
Lilieci, în toată seara
Pe la colţuri, nu pândim;

După cuiburi prin pădure
Prin copaci nu ne urcăm;
Vara printre rugi de mure
După iepuri n-alergăm.

Au trecut toate acestea
Iar azi nu mă recunoşti.
Mi-am uitat copilăria,
Locul nostru de poveşti!

Unde-or fi toate acestea?
Acum totul s-a schimbat.
Să-mi revăd copilăria
Am venit din nou în sat.

Azi e linişte nebună,
De copii satu-i pustiu.
S-a adus în sat lumină,
Iar mulţi nici nu mă mai ştiu.

Căsuţa noastră cu ceardac
Micuţă printre meri se vede,
Ierburile-au crescut în prag.
De când părinţii au plecat, se pierde.

Mi-amintesc vecinul Nani:
Când pe calu-i alb suiam
Mă-ndemna cu vorba-i dulce.
Eu ca-n filme călăream.

N-am ajuns sportiv de clasă,
Cum dorinţa o aveam.
Dar şi astăzi eu în minte
Vorba-i dulce o mai am.

"Domnul" Cojocaru care,
Ce pe toţi ne-a învăţat,
În decursul vieţii sale
Fost-a domn adevărat.

Cu bastonul său în mână,
Parcă şi azi îl zăresc,
Ne zicea câte-o "dojană''
Cu a lui suflet părintesc.

Nicu Alexa cu vioara
Pe la baluri ne cânta.
Ne-aduna în toată seara
Cum vacanţa începea.

Moş David, vecinul nostru,
Un pescar desăvârşit.
Ne ducea pe toţi în Ostrov.
Ca pescar ne era ghid.

Pe sub pietre, pe la cioate
Noi cu mâna pescuiam:
Peşti şi raci, iar câte-odată
Câte un şarpe noi scoteam.

poezie de Adrian Timofte din Comuna Păltiniş - file de monografie (2012)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială. Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând. Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.

Ion Creangă în Ivan Turbincă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecea poetul

L-am văzut de curând pe marele poet
la târgul de carte.
El era.
Parcă venit din război,
din războiul de ţesut intrigi,
parcă strângând mai multe neiubiri
ale arhitecţilor speranţei.
Trecea, aşa, ca abulicul organizator al târgului,
în care şi clipa năştea puii vii,
ca o întâmplare a sănătăţii de expresie.
Trecea poetul, aruncând zâmbetele,
ca pe nişte cuţite,
spre cititorii cu tarif normal.
Orbiţi de atâta frumuseţe,
nemaiavând ochi să se vadă unii pe alţii,
admiratorii acopereau toate oglinzile,
în calea poetului.
Una câte una, se stingeau luminile,
oglinzile se topeau şi se scurgeau
la canal.
Hoţ fără aplecare, poetul
se trezea măturând străzi
care nu există,
până departe,
pe strada dosnică
a numelui său.
Cu şapca ascunzându-i inteligenţa,
când pe-o parte, când pe alta,
poeziei de mai,
iubind femei efeminate
sau vânzând ciorapi proaspeţi,
poetul îşi ducea viaţa mai departe,
mult mai departe,
ca un şirag de imperfecţiuni.
Cu paparazzii după el,
scria pe ziduri cu viţă de vie.
Drumurile i se desfăşurau singure.
Ajuns la perfecţiune,
totul se destrama în jur şi disparea,
în fel de fel de perfecţiuni,
care mai de care mai perfecte.
Nu mai era nimeni în jur,
ca în politică, intrau cu toţii.
Iubind până la uitare de sine,
trecea poetul poporului său
experimental.

poezie de Victor Martin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul. Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sânul lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit aşa de bine. Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea:" Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul!"

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ABC

A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedica,
Nu ştie-aritmetica.

Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pensulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Inalt şi Sfânt
Fiind clădită de peşti meşteri
Intre talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la tarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o scolăreşte,
Şi-a făcut condei, în stare
A scrie şi pe piatră tare.

A-ntins cerul ca o coală
In toata Taria goală.
Insă până nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A făcut şi cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân' la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua şi pe-nserare –
A citit şi tot a şters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Şi câte o dată, fată,
Toata foaia, cartea toată,
Fiincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Invăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Insă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară! — aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa;... deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea... dar acum s-au trecut toate!"

Ion Creangă în Soacra cu trei nurori
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până în măduva oaselor

stăm pe o terasă şi ne vorbim
amândoi într-un colţ
de parcă ar fi doar al nostru
ne ascundem de soare şi cum el nu se dă la o parte
încercăm să facem ceva
îţi mângâi pe sub masă genunchii
şi atunci se întâmplă să mă priveşti într-un anume fel
şi parcă vrei altceva
tot mai mult

şi
cât de greu îţi vine să spui
şi câte scoici ai strânge într-un pumn
dar câtă căldură umană
ai putea să-mi oferi

numai eu

dar vine unul şi spune
şi tu îl crezi
şi crezi că e bine

e vară mulţi merg la mare şi se coc pe nisip
mai ceva decât mititeii
puşi pe grătar
te doare sufletul
îţi arde inima
dar nu din cauza asta

e şi ăsta un punct de vedere
numai că vederea îţi poate juca uneori feste
dar să nu mai vorbim despre asta
mai bine să vorbim despre pietre
sau mai degrabă despre delfini
ei sunt cu mult mai deştepţi decât noi, ei
ştiu într-adevăr să iubească
pe când noi

şi o insectă ar şti ce să facă
dacă ar încerca cineva să o rănească
ar riposta
dar eu nu
căci nu-i aşa
după furtună doar pietrele mai rămân
şi sunt atât de tăcute

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu! Este om bun; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! Şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era vara în care am încetat să o mai caut. Când am încuiat toate uşile, am spălat paharele de vin, am ascuns toate discurile. Vara în care nu am putut să arunc fotografiile, dar am reuşit să nu le mai privesc, să nu le mai trăiesc. Vara în care m-am scos singur de sub dărâmături, fără să o mai aştept pe ea să vină să mă salveze. Atunci am început să trăiesc din nou, dar altfel. Involuntar am început să trăiesc prin ea, chiar dacă ea încetase să-mi mai fie stâlp. A fost momentul în care ea s-a mutat de lângă mine, undeva... în mine, pentru că abia după ce am pierdut-o, am reuşit să o cunosc cu adevărat.

Andreea Blându în In Tempora
Adăugat de Andreea Blându
Comentează! | Votează! | Copiază!

La această petrecere

Nu vreau să fiu aici singurul
Care îşi spune secretele –

Care umple toate paharele la această petrecere,
Care împărtăşeşte toate râsetele.

Mi-ar plăcea ca şi tu
Să începi a pune câte ceva pe masă,
Lucruri care să hrănească de asemenea sufletul,
Aşa cum fac eu.

În acest fel
Vom putea avea

Mai mulţi
Prieteni.

poezie de Hafiz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absolutul relativ

moto: Câte legi descoase-le
Toate sunt de-a-ndoasele
---------------------------------

Dacă e sau nu mai e
Totul o iluzie
După care doar alergi
Numai ca să scrii şi ştergi
Sare cercul, sare doaga
Mâzgăleşti şi terfeloaga

Că se totul dă de-a dura
Şi mărind harababura
La ce bun să-nveţi ce nu e
Nicăieri bătut în cuie:
Relativul absolut
Şi plăteşti mereu tribut

Ca orbetele ce plimbă
întunericul. Şi schimbă
astăzi sfoara, mâine ruta
Şi-a crescut numai deruta
Dacă-nveţi mereu şi ştii
Mai puţin în fiecare zi?!

Şi eu zic să ne oprim aci...

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice mizantrop, oricât ar fi de sincer, ne aminteşte din când în când de acel bătrân poet, ţintuit la pat şi cu totul uitat, care, furios pe contemporanii săi, decretase că nu mai voia să-l primească pe nici unul. Soţia lui, din milă, se ducea să sune din când în când la uşă...

Emil Cioran în Despre neajunsul de a te fi născut
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În grădină plânge vara

În grădină plânge vara,
Sună cornul în ispită,
A căzut pe gânduri seara
Cu lumina risipită...

Cine ştie-n câte rânduri
Geana nopţii se mlădie
După lacrimă de vânturi,
Care bântuie-n pustie?

Ne mai saltă, când şi când,
Bolovanii de pe gând,
Când se leagă de pereche
Mirii potcoviţi de streche...

Toate vin şi toate trec,
Gerul vieţii ne sfâşie,
Paşii verii ne petrec
Toată toamna cenuşie...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purcelul umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!