Şi-n adevăr, să şedem strâmb şi să judecăm drept: oare ce desfătare vânătorească mai deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări, poate fi pe lume decât aceea care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeaţă, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca muşuroaie de cârtiţe uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii. De la movila Neacşului de pe malul Ialomiţei, până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prelargul câmpiei, ca sentinele mute şi gârbovite sub ale lor bătrâneţi. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum şi cei suri al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se reped la stârvuri şi să îmbuibă cu mortăciuni, când, prin sohaturi, pică de bolesne câte o vită din cirezi!

Alexandru Odobescu în Pseudo-Kynegetikos, I (7 mai 1874)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărţişoarele sunt simboluri. Primăvara se reflectează în aceste talismane fragile, al căror mister s-a atrofiat, s-a vulgarizat. Taina mărţişoarelor doarme printre poveşti, a căror amintire s-a pierdut.

Alexandru Robot în Mărţişoare
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când liniştea

acolo mă voi găsi într-o linişte deplină
singură în huruitul unei roţi de moară
când apa trece prin mine smulsă din călcâi
când orele
când zilele
şi din dor când mi se lasă vulturii pe umeri ca nişte miei la păşunat
să îngâne din ce a mai rămas prin munţi
am să aleg dealul acela colorat în care dorm gândurile noastre
mai jos de frunte
să mă îngroape

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiect tabu

mă uit în jur şi nu mai cred
în nimic,
de cele mai multe ori jelim
propria durere,
poate lucrurile sunt orânduite în vreun fel,
poate nu suntem la mila destinului,

nu ştiu de ce,
mai demult linia orizontului
mi se părea senină şi dreaptă,
astăzi se frânge parcă într-un zbor
de albatros rănit,

vine un moment în care începi să pierzi
treptat
câte un prieten,
câte o onomastică,
câte o iubită,
câte o înmormântare
de părinte,
când începi să-ţi pierzi minţile,
când auzi despre boli crunte şi
bătrâneţi chinuite,
când ai vrea să crezi cu disperare în ceva
chiar dacă nu credeai şi nu te temeai
de nimic,

în inerţia noastră uităm a onora viaţa,
credem că îi vom avea lângă noi pe cei dragi pentru
totdeauna,
moartea e un subiect tabu despre care nu vorbim,
prinşi în durerea noastră jelim,

odată linia orizontului mi se părea clară,
astăzi cerul are culoarea pământului,
nu ştiu de ce confund tot mai des
amurgul cu răsăritul,
nu ştiu,
poate până la urmă
orice sfârşit este doar
un nou început.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stări de suflet

Îmi vine să urlu, îmi vine să râd,
Mai lăcrim tristeţe când totul e hâd,
Devin numai zâmbet sau stau încruntat,
Sunt cerul albastru, adânc de oftat

Valsez în emoţii, emoţii devin,
Îmi pierd echilibrul atunci când suspin,
Iubesc fără ură, cum altfel să faci?
Când ura ne face mai trişti, mai săraci

Şi ştiu că greşesc, dar totuşi accept,
Nu-i strâmb tot ce-i strâmb, nici drept tot ce-i drept,
Nici griul nu-i gri, ci alb înnegrit,
Doar nuanţe ce ochiul transformă voit

Mă simt ce gândesc, gândesc ce mă simt,
Rostesc adevăr, chiar dacă îl mint,
Cu ochii închişi revăd viitor
Şi mor înviat, ca viu să nu mor

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necredinţă...

De unde atâtea stele-n frunte!?
Astăzi, nu mai există aşa ceva!
Nu mai există om care să vrea
Să mute muntele din loc, altundeva...
Şi nici nu cred că se mai poate!

Astăzi, e totul trist şi-ntunecat –
La fel ca sufletul din fiecare,
Iar dacă ţi se pare că mă-nşel...
Demonstrează-mi că eşti mai tare:
Nu băga-n seamă al meu păcat!

Poţi oare tu să-mi demonstrezi
Că m-a orbit pe deplin necredinţa,
Tocmai în cei ce-ar trebui să cred
Şi că singur îmi scriu sentinţa,
Când spun că: "toţi suntem perfizi"?!

Poţi oare tu să crezi fără să vezi –
Că natura umană nu este duşmană,
Acelor lucruri de care fugim,
Acelor lucruri care, azi, ne-ndeamnă,
Să nu trăim ca vitele-n cirezi?!

Înţelegi oare câte mii de ani,
Avem de când ne tot auto-pedepsim...
Inconştient?! Sau încă nu te-ai prins
Că suntem sortiţi să nu ne trezim,
Până nu vom fi măturaţi de ani?!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (10 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

În preajma ta

Când va fi dimineaţă iar
Şi rouă grea s-a aşeza,
Iar inima-ţi va bate rar,
O să m-ascund în preajma ta.

Când ziua va porni la drum
Şi multe-n calea ta vor sta,
Cu inima făcută scrum
Voi fi ascuns în preajma ta.

Când seara tainic s-ar ivi
Şi luna blând a lumina,
Eu nicidecum n-oi zăbovi
Să mă ascund în preajma ta.

În noaptea lungă fără vis
Când gândul rău te-ar căuta,
Deşi mi-e -poate- interzis,
Mă ascund iar în preajma ta.

De-ai vrea o vorbă de alint
Spusă cu drag de cineva,
Doar eu voi fi -şi nu te mint-
Acolo, chiar în preajma ta.

De vei dori să te iubesc,
Aş vrea să crezi c-a fi aşa
Că ţie-ntreg mă dăruiesc
Să stau numai în preajma ta.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (18 februarie 2014)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsuri

Sunt trist acum şi-n ploi cu vânt
Mă leagăn până la pământ
Şi prin frunzişul tot mai rar
Mă-ngân cu dorul meu amar.

În lumea asta-n tomni-târzii
Când rândunele-mi zbor prin vii
Mă primbl prin văi şi-n dulci fiori
Mai dulce-mi eşti de-atâtea ori.

O, rămâi în umbra nopţii
Să privim la luna plină
Prin păduri în voia sorţii
Lacul lin, bolta senină.

Eşti fragedă şi-atât de pură
Pluteşti zâmbind, dulce mireasă
Când ochi-mi veşnic te pierdură
În vis rămâi a mea crăiasă.

poezie de Gheorghe Burduşel
Adăugat de Gheorghe Burduşel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul drept şi omul strâmb

Eşti drept când tu, din răsputeri,
Dreptate faci, când nu decazi,
Când astăzi eşti tot drept, ca ieri,
Iar mâine eşti tot drept, ca azi.

Eşti strâmb când strâmbătate ceri,
Când judeci strâmb, când tot decazi,
Când astăzi eşti tot strâmb, ca ieri,
Iar mâine eşti tot strâmb, ca azi.

poezie de George Budoi din Dreptatea şi Nedreptatea (25 februarie 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Construcţia durerii

Îmi amintesc şi acum valurile
cât munţii şi pocnetele,
disperarea, frica...

Îmi amintesc şi acum malul,
nisipul, mâlul şi sila...

Văd că prin ceaţă,
încă...

Simt spaima în tălpi
când ştiu cât
chin m-a adus...

Aici!

Rana se adapă din victimă
aşa cum soarele scade
în apus şi în dor
când văd fregatele
la ţărm...

Când bicele pocnesc,
vuiesc,
ca urgia atlantică
prin care
am fost...

Cântând pe ritmul
plesniturilor în praf...

Dulci au fost durerile
care te tânguiesc
pe ritmul corzilor...

Flacăra de spaimă şi viaţă
în care îţi căleşti
metalul preţios al libertăţii...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăşti aşa de tare, Haydn, la vârsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, die Jahreszeiten în care, recapitulând toate amintirile vieţii sale, simplă şi simţitoare, bătrânul maestro cântă pe rând, cu instrumente şi cu glasuri omeneşti, toate bunurile şi toate plăcerile de peste an. Când ajunse la timpul toamnei, unchiaşul obosit nu se sfii a îmbuca bărbăteşte trâmbiţa vânătorească, şi tot ştiu încă să mlădieze, prin simpatica şi naiva dulceaţă a geniului său, stilul muzical cam pipernicit şi cam înţoponat al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit, în ţările occidentale, cu porecla comică de stilul perucilor, Zopfenstil, şi care la noi s-ar zice: de când cu nemţii cu coadă.

Alexandru Odobescu în Pseudo-Kynegetikos, VI (1874)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E plânsul Tău

Când stau culcată-n margine de noapte
Şi mă-nfior de ce mai este rău
Printre atâtea mii şi mii de şoapte
Aud în depărtare plânsul Tău.
Când stau culcată-n margine de lume
Şi-aud scrâşnind al vieţii ferăstrău
Şi vine-un plâns amar să mă sugrume
Eu ştiu, o, Doamne, că e plânsul Tău.

Când stau culcată-n margine de clipă
Cu scoici de lacrimi prăbuşite-n hău
Şi inima şi sufletul îmi ţipă
Eu plâng, o, Doamne, pentru plânsul Tău.

Când stau culcată-n margini de tăcere
Şi-am îngheţat trecând prin vadul său
Când închinată sunt dar nu pot cere
Aud în depărtare plânsul Tău.

Când am ajuns povară pentru mine
Şi mă cutremur în atâta rău
Mă sfâşii, Doamne, toată pentru Tine
Atât de mult mă doare plânsul Tău...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi îndrăgesc pe cei care pot zâmbi la necaz, care îşi adună forţele la supărare şi devin cutezători prin reflecţie. Numai minţile mici dau înapoi, în timp ce oamenii a căror inimă este fermă, şi a căror conştiinţă le aprobă purtarea îşi urmează principiile până la moarte.

citat celebru din Leonardo da Vinci
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina Crăciunului

O mare taină ni se dezvăluie în Ajun
E taina cea de preţ a Sfântului Crăciun.

E-o taină mai presus de fire
Taina Cuvântului jertfire.

E taina Duhului ce prinde trup,
Taina păstorului care păzeşte oile de Lup.

E taina Împăratului care devine rob
Şi taina trandafirului care răsare dintr-un bob.

E taina Soarelui ce stinge nopţi,
Taina Luminii şi-a dreptelor dreptăţi.

E taina păcii ce se aşterne peste lume
Şi taina iubirii ce ne poartă nume.

E-o taină a patimilor pe cruce îndurate
Taină a milei şi a păcatelor iertate.

E taina morţii şi-a vieţii fără moarte
E taina ce sufletul o-mparte.

E taina Raiului ş-a Tatălui de Sus
Taina dumnezeiască a pruncului Iisus!

poezie de Adrian Artene din Colindător la porţile cerului (1 decembrie 2018)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare pot fi eu...

oare pot fi eu în apusuri
care cresc în ochii tăi, sau
în cerneluri de roşu
acolo, unde se deschid
zăvoare de lumină?

Oare pot fi eu, acolo sus...
unde pana vulturului fulgeră-n zări
sau în mine răscolind
tainice şoapte?

oare pot fi trecerea timpului
atunci când...
picur încet tăceri de copil
din timpul trecut prin mine?
sau oare...
când am adormit la sânul tău
dăruindu-mi vis de nebunii?

oare pot fi eu în...
ploi de curcubee, în furtuni
sau când scriu în seri tărzii
cuvinte cu picuri pe ferestre
gândidu-mă la tine?

oare pot fi...
clipa din căuşul palmei tale
strâns întinse sau...
aburii treceri de după furtună?

oare sunt eu în clipe ce trec,
tăcute, ce nu ştiu răspunsul?
sau oare sunt eu sufletul tău
prin apusuri ce plecă
printr-un nou început?

poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pace

Traseul imuabil parcurs de stele,
Valurile lovind în mal cu muzical tumult,
Arborii viguroşi care an de an
Se-întind spre cer din ce în ce mai mult,

Juvaierul luând formă-n în mină,
Zăpada care cade moale şi strălucitoare,
Cerul înalt în catifeaua nopţii,
Soarele care apune şi soarele care răsare –

Toate lucrurile naturale trăiesc şi se mişcă
Într-o firească şi senină, proprie împăcare;
Doar în viaţa noastră mereu dezordonată
Această pace e o absenţă mare.

Ea nu înseamnă tihnă, nici somn, nici moarte;
Ordinea şi mişcarea stau pururi treze
Pentru a-i îndeplini poruncile limpezi, ferme –
Sentinele lângă ea pe metereze.

Şi ceva de pe chipul ei viu, puternic,
Se modelează pe buzele credincioase
Când cer Celui Care susţine-întreaga lume,
"Îndură-Te, dăruieşte-ne Pacea Ta, Hristoase!"

poezie de Bessie Rayner Parkes, 1829 –1925, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se întâmplă fără cauză. Nicio intuiţie nu se produce fără afecţiune; aşadar nici cea din vis. În vis, această afecţiune nu poate veni din afară, decât poate doar dacă izolarea a fost întreruptă, ceea ce este deja o trezire pe jumătate; urmează deci că afecţiunile care produc visarea iau fiinţă din lăuntrul organismului nostru. - Cele ce urmează le putem presupune cu mare probabilitate. Prin faptul că natura utilizează starea de repaos a maşinii (sau o şi produce) pentru a o repara pe aceasta, se întâmplă că, în cursul acestei intense activităţi, anumite impulsuri slabe răzbat până la acele părţi ale creierului a căror afecţiune în stare de veghe obişnuieşte să provoace intuiţia lumii exterioare. Or, prin faptul că, în somn, aceste părţi sunt afectate din interior din când în când fără regulă şi coerenţă (ca şi corzile unui pian atunci când curăţăm clapele), mintea îşi îndeplineşte imediat funcţiile obişnuite (să facă să răsune corzile) şi creează din aceste afecţiuni sporadice, natural, întotdeauna cu concursul amintirii celor trăite mai înainte, atât de neregulata şi totuşi atât de determinata, atât de uimitor de confuza şi totuşi atât de consecvent coerenta intuiţie a visului.

Paul Deussen în Elementele metafizicii (noiembrie 2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânez o pasăre de foc

adun cer după cer
liniez subtil coridoare între lumi
cu vârful ascuţit al piconului
apoi tai un şor în care adâncesc grinda
să nu-mi mai cadă întunericul în cap
şi doar uneori când inima permite
desenez clipe de fericire pe un abur de suflet
care nu pot fi privite decât atunci
când un ocean îşi cerne nisipul prin două inimi
unite într-un sărut

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zapis

Câte jalbe stau în suflet
cine oare le citeşte
când tot sângele-i un scâncet
taina cine-o desluşeşte?

Când se dumică privirea
şi sunt ţăndări în cuvânt
cin' ne face-orânduirea
între cruguri şi pământ?

Câţi judecători de pace
dau sentinţi de-mbrăţişare
bun comun cât să provoace
zâmbetul, de-naripare?

Clauză de confidenţă
mai primim pe termen lung
s-aibă dragostea fluenţă-n
cursul patimii-ndelung?

Doamne, anuleaz-afectul
celor ce ştiu a răni
le desfă-n două ''perfectul''
(in)completul de-a iubi.

De n-au conştient garant
nu le da în dar prezumţii
dă-n prescripţie- vacant-
lasă-i, Doamne fără funcţii

Câte jalbe stau în suflet
cin' le pune pe hârtie?
când durerea se prescrie
prin înscris, de poezie...

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânşii, aci iar sosesc voioşi, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, graţios plecate pe şeile lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, şi după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.

Alexandru Odobescu în Pseudo-Kynegetikos, VIII (1874)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!