Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea

Mormintele ne-aşteaptă cu gurile căscate.
Şi mergem toţi spre ele, pe-un drum sau pe alt drum,
Cum merg hipnotizate gazelele de fum,
Spre şerpi cu solzi de aur şi ochi de nestimate.

Iubire, ură: viaţă. Lumini de chilimbar
Iar spintecă văzduhul, pornind din roi de stele,
Ce, prăbuşite-n beznă, or fi ducând cu ele
O altă omenire – netrebnic furnicar!

Îsi mistuie şi sorii fierbintea lor plămadă
Şi-ngheaţă (asta-i moartea?). Noi ridicăm statui,
Ca bronzul să arate, în veci de veci (dar cui?),
Că asta-i nemurirea, în haină de paradă.

Şi nici gândim că-n haos îşi va găsi-mplinirea
Pământul, când prin spaţii va trece rotocol.
Va fi-nsemnând o clipă şi el o dungă-n gol,
Şi va muri cu viaţa atunci şi Nemurirea.

poezie celebră de Păstorel Teodoreanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din alte lumi

Am irosit o viaţă
Umblând prin ceaţă
Mergând cu voi
Prin bălţi şi noroi
Cantand la stele
Visele mele
Crezând în zei
Ca-n fraţii mei
În mari experţi
Plini de peceţi
În mâini cu aur
Cu gând de graur
Veniră la mine
Toţi soli din iad
Cu ochi de jad
Ei vor să mor
Să fiu de-al lor
Cântând în noapte
Alături de şoapte
Venite din case
La ora şase
În miez de noapte
Sunt voci aparte
Dintr-un ţinut părăsit
Destin ţintuit
În cripta crăpată
Cu sânge pătată
Mă închin plângând
Văd suflete râzând
Uitate pe veci
În criptele reci
Iar eu muritor
Intru-n visul lor
Devenind ca ele
Suflete de iele
Numite în lume
Umbre fără nume.

poezie de Alin Ojog (21 martie 2022)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zadarnic şterge vremea

Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme!
În minte-mi eşti săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mână-n noapte a visurilor turme
Şi toate trec ca vântul ­ dar chipul tău nu trece.

În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,
În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,
Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.

Astfel în veci în minte-mi încremenişi frumoasă
Şi văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,
Tu, blond al vieţii mele ş-al dragostei copil!

Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus
Şi noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă
Şi mintea mea în noaptea de veci va fi apus.

Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge,
În inimă cât fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge,
Cu dânsa împreună şi ele vor muri!

O, rai al tinereţi-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost şi fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunia şi amorul (fabulă)

În nişte fabule un poet scrie
Că Nebunia şi pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieţii lor.

Ştiţi că copiii cu înlesnire
Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlceviră
Pentru o floare ce întâlniră.

Striga Amorul în gura mare;
Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.

Adânc copilul simţi durere,
Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalbă porneşte
L-al său părinte, stăpân ceresc:

Va răzbunare, se tânguieşte;
Cu ea toţi zeii compătimesc.
Mars şi Apolon, mai c-osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.

S-adună sfatul cel fără moarte
Şi hotărâră în obştea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.

Această dreaptă, grea osândire.
Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Şi Nebunia-l ţine de mână.

fabulă clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu multora nu le dă copii, pentru ca astfel să iubească pe toţi copiii din lume ca pe ai lor şi să-i ajute la renaşterea lor duhovnicească.

Paisie Aghioritul în Cuvinte duhovniceşti, vol. IV - Viaţa de familie (2003)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Seara-nvăluie cu aripa-i
Culmile din vârf de munte,
Cetinile-n taină-ndreaptă
Înspre ceruri a lor frunte.

Şi prin ceaţa înserării,
Lumânări de ceară verde
Ele par, şi-n altă lume,
Facla ştearsă li se pierde.

În curând, pe bolta largă,
Ele-aprind sclipiri de stele;
Luna--candelă de veghe--
Lunecă pe lângă ele.

Iar prin aer, liliecii,
Ca năluci, se pierd în fugă;
Coruri de batraciene
Nalţă-n ceruri a lor rugă.

Dorul se deşteaptă-n umbră,
La izvor de-argint îşi spală
Faţa lui trandafirie.
Toţi se culcă, el se scoală.

poezie clasică de Nicolae Martinescu (1927)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Germinare

Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toţi cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viaţă, de zmei,

Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniştea curbă lumina e miopă,
Păşesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânţă-n pământ o îngroapă

Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Aşa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădeşte-mă cât încă sunt nevinovată,

Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădeşte-mă cât încă sunt trează,

Căci azi încolţită-n speranţa ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot şi din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul şi pământul

Cerul şi pământul este-n sărbătoare,
S-a născut Mesia, marele Împărat,
Pruncul sfânt promis, Lui să-I dăm onoare,
Fie-n veci de veci binecuvântat.

Peste tot răsună imnuri minunate,
Glorie, Osana, s-a născut Isus,
Se aud cântări, voci binecuvântate,
Bucurie sfântă la toţi ne-a adus.

Cor de îngeri cântă, ceru-ntreg răsună,
Mare-i bucuria-n cer şi pe pământ,
Prin a lor cântare aduc vestea bună,
S-a născut Mesia, Isus, Domn preasfânt.

Cerul străluceşte, raze minunate,
Lumină divină de la Dumnezeu,
Mii de îngeri cântă, glasul lor străbate,
Cerul şi pământul, pentru Fiul Său.

S-a născut Mesia, o, ce bucurie,
Să cântăm şi noi cu îngerii în cor,
Slavă şi onoare, Lui în veci să-i fie,
El e al nostru Mire şi Mântuitor.
Amin

poezie de Ica Drăgoi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale.

citat celebru din Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cineva rătăceşte prin ţinuturi mlăştinoase, el nu face decât sa-şi murdărească viaţa şi pierde astfel orice semnificaţie a ei. El se exclude din fluxul vieţii. şi acela care se distruge singur, nu este căutat de nimeni. În cele din urmă, toţi îşi vor întoarce faţa de la el.

în I Ching
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nu ar fi pe lume

De nu ar fi pe lume animale
Nu am înţelege ce-i iubirea...
Prin ochii lor plăpânzi şi calzi
Descoperim ce-i fericirea.

De nu ar fi flori în văzduh
Nu am înţelege ce este puritatea...
Ne-am pierde ca o pulbere în vânt,
În frumuseţea lor stă însuşi Duhul Sfânt.

De nu ar fi pe lume ape,
Să murmure în prag de seară,
Ne-am pierde toţi în neant
Şi am uita dorul de ţară.

De nu ar fi pe lume munţi,
Cu creasta lor stâncoasă şi semeaţă,
Vulcani ce lecţia ne-nvaţă,
Am uita a preţui chiar propria viaţă.

De nu ar fi pe boltă soare,
Pământul tot ar îngheţa,
Dar Universul e coordonat de un mare Arhiereu
Şi-n tot ce străluceşte pe pământ se simte Dumnezeu.

Căci totul e creat cu-a lui putere,
În mâna lui Preasfântă ţine mângâiere,
Ne-a dăruit a lumii frumuseţe, dar şi puţin suspin,
Să stăpânim pământul, în veci, Amin!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi oamenii, sub cer, cunosc frumosul ca frumos, iată obârşia urâtului. Toţi oamenii cunosc binele ca bine, iată obârşia Răului. Astfel, fiecare lucru şi opusul său se nasc îngemănate, greul şi uşorul se nasc unul pe altul. Cel lung determină pe cel scurt. Înaltul produce adâncul. Sunetul şi glasul se acordă reciproc. Înainte şi îndărăt decurg unul din altul. Iată de ce Înţeleptul practică doctrina Non - Acţiunii. El instruieşte prin pildă vie, nu doar cu vorbe. Pe toate fiinţele care se nasc în lume şi care îşi pun nădejdea în el, nici nu le uită, nici nu le îndepărtează. El le impulsionează şi astfel le creează merite fără a şi le însuşi. Le catalizează să se dezvolte şi nu se bizuie pe ele. Aşa câştigă el merite, dar rămâne mai presus de ele. Rămânând mai presus de ele, nici meritele nu îl părăsesc niciodată datorită detaşării sale izvorâte din înţelepciune.

Lao Tse în Tao Te King, 2
Adăugat de Cristian Muresanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit Isus Mesia

Din cer Domnu a venit
Să ne-mbrace în lumină
Omul rău şi rătăcit
La viaţa ca să vină

Şi Isus Mântuitorul
Coborî jos pe pământ
De Tatăl să lege dorul
Să trăim al Lui Cuvânt

A venit Isus Mesia
În lumină să ne prindă
Să ne ofere veşnicia
Să trăim viaţa sfântă

Ceru Domnul l-a lăsat
Coborând dar printre noi
Să ne ierte al nost" păcat
Să trăim viaţa apoi

Să trăim în curăţie
Mereu în neprihănire
Privind dar spre veşnicie
Din dragoste şi iubire

A venit Mântuitorul
Să ne ia pe-a Sale braţe
Să ne fie El izvorul
Iubirii — să ne înalţe

Să ne fie El Lumina
Călăuză pe pământ
Ca noi toţi întodeauna
Să trăim al Lui Cuvânt

Şi astfel să fim lumină
Din lumina Lui Hristos
O viaţă fără vină
Să avem cu toţii jos

Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trim doar Adevărul
Pururi sufletul curat
Nouă să ne fie ţelul

Din lumină spre Lumină
Ochii să ni-i îndreptăm
Pe braţe El să ne ţină
Mire Sfânt să îl avem

Astfel în neprihănire
Să trăim surori şi fraţi
Doar prin sfânta Lui iubire
Lui în veci să-i fim predaţi

Umple-ne Isus de Tine
Pentru veci de-al Tău Cuvânt
Viaţa doar cum se cuvinbe
S-o trăim pe acest pământ

Glorie Doamne mărire
În veci fii dar onorat
Căci în marea Ta iubire
Viaţă veşnică ne-ai dat
28-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu acelaşi dar şi altul

Rămân de strajă tinereţii mele,
tot mai puţină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu acelaşi, dar şi altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieţii din înaltul
tăcerilor născute din mister.

Sunt şi acum copacul fără nume,
uitat de toţi la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toţi copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsaţi topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariştea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 23.02.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabla de Smarald

Este adevărat, de la sine înţeles şi fără nicio îndoială.
Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesupt; iar ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, pentru a împlini, astfel, miracolul întregului.
Şi după cum toate provin din Unul, toate lucrurile au fost create de acest Unic, prin reflectare.
Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vântul l-a purtat în pântec, pământul îi este doică.
Este părintele întregii minuni a lumii.
Puterea sa este desăvârşită dacă preschimbat în pământ.
Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă şi cu judecată.
Urcă de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale celor inferioare. Astfel dobândi-vei slavă întregii lumi, iar întunericul se va depărta de la tine.
Este puterea puterilor, căci biruie asupra tuturor lucrurilor subtile şi le pătrunde pe cele solide.
Astfel a fost creată mica lume, după modelul celei mari. Din aceasta şi în acest fel se fac minunate realizări.
Iată pentru ce sunt numit Hermes Tri-smegistus, având cele trei părţi ale esenţei lumii întregi.
Ceea ce am avut a spune despre lucrarea Soarelui este complet.

poezie de Hermes Trismegistul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnări

Constat că toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Şi-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeţii îşi fac veacul fără muze
Şi muzele-şi iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă şi-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocenţele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost şi ele stele,
Lumini de foc şi focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Şi din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Îşi pune foc şi arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toţi oamenii din noi se trag din stele
Şi ard cum arde focul lor din soare
Şi nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori şi ghilimele.

Dar toate ştiu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ţinea de şase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Şi-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amândoi

Dă-mi viaţă să-nvăţ să trăiesc,
Dă-mi lacrimi şi zâmbet, să-nvăţ să iubesc
Trezeşte în mine o altă fiinţă,
Şi fă să se nască din suflet dorinţă...
Greşeşte-mi şi cere-mi iertare,
Dă-mi roua din zori şi-o dulce chemare,
Cuprinde-mă-n braţe, condu-mă-n abis
Dă-mi stele aprinse şi veşnicul vis.
Dă-mi forţă să trec prin foc şi prin ploi,
Încrede-te-n mine, încrede-te-n noi
Fii înger al nopţii, lumină din Rai!
Blândeţea senină din dulcele-ţi grai.
Destramă tu, zidul durerii
Dezleagă misterul vechi al tăcerii
Dă-mi şansa să sper, opreşte-te-n loc
Să fim iar copii - sa fie un joc!
Opreşte tu, dorul ce-n suflet se-adună
Dă-mi parte din tine, să fim împreună.
Mi-e teamă de frigul din sufletul meu
Când focul iubirii se-aprinde cu greu.
Să facem lumină din cer să se nască,
Şi dragostea noastră de-apururi să crească.
Dă-mi ropot din lacrimi, culese din ploi.
Şi astfel iubirea va fi pentru noi.

poezie de Andreea Palasescu (19 iulie 2014)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!