Mars rise

nimic nu ne distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
ca pe nişte statui de beton / torni apă pură să se cureţe singurătatea

eşti într-un film de capă şi spadă - un receptor cuplat la reţeaua neliniştilor tale

dă-mi jos praful ca de pe un telefon cu disc / ce învârte mai mult
tristeţea profundă a marţienilor în scurtele lor perioade de linişte

umbli goală prin univers acolo unde nu exista praf şi priveşti
siluetele lor lucide în oraşul înghiţind absintul din aer ca pe propriul sânge

nu mai am de dat dragoste / doar cruzime şi milă / o formă de eliberare
în spaţiul subţire dar dens care mă ajunge din spate / o formă de cuplare
al lucrurilor mecanice/ rotative care îmi învârt inima.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâţia ani

atâţia ani făcuţi din dorinţe care mai de care
mai incontrolabile la fel ca lunile pustii pe care le-ai
admirat pe fereastra fumurie

dorindu-ţi să fii acolo

atât de departe încât sângele tău să se prefacă în praf
atât de aproape de tine încât să nu mai poţi respira

liniştea e până la urma cel mai apropiat aliat al tău
vezi soarele înghiţind pământul
ca un monstru din basme

dar toate astea sunt un balast pentru a spune că

tu şi sângele şi respiraţia ta

sunt absolut întâmplătoare

acum o ţigară pe jumătate stinsă într-un pahar de whisky

ai nevoie de contrabalans
de trupul toamnei ca o eşarfă să te învăluie
de o luptă pe care să o duci încontinuu

acolo pe lună nu exista a e r nu exista nici greutatea aceasta imensă de pe pământ

rămân acolo imaginându-mi cum ar fi

un zbor de pasăre neagră stârnind praful/ imaginându-mi un alt vis în care să cad

atâţia ani în care roboţii au biruit şi ne-am trezit cu inimile pline de silicon

sau orice alt material care rezistă la rupere.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frigul dens

frigul dens atacă real
norii din inimă îngheaţă respiraţia
apatia alunecă pe-o pantă făcându-şi cuib sub pernă
un chip din cuvinte ia forma unei litere mărite
levitând în aer

fixez în vid nişte repere de care mă agăţ
îmi uit braţele şi plec fără ele
vizibil sunt toată
aceeaşi formă
într-un timp încercuit doar în gând

o linişte albastră îmi poartă mişcările
şi toate lucrurile mi se supun
numai litera aceea zguduie spaţiul
ca eu să aud.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peroane

gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în faţa camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mişcau mai încet / acele ceasului se mişcau mai încet

în spate oraşul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric

desprinderile păreau uşoare / dar nu era aşa

ştiam că trebuie să plec undeva

să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion

cu care am scris pe pereţii gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//

paşii pe asfaltul gros

până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie

atunci am simţit nebunia

calvarul

inima îmi devenea din ce în ce mai mică

odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea

le întorceam zâmbete false oamneilor care şi ei mă priveau

le cunoşteam bine soarta deşi ei nu ştiau

aveau să se întoarcă şi ei în oraşele lor pline de fabrici dezafectate

cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ

ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

//

apoi a venit noaptea şi dintr-odată nu am mai rămas decât eu şi trenul

în căldura sufocantă am întins braţele şi camera s-a oprit din filmat

m-am desprins/ am zâmbit morţii senin şi am plecat mai departe /
în visul meu în care oraşul era din ce în ce mai frumos şi strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură şi eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cuşcă

o pasăre pe care o găseşti zbătându-se pe trotuar / te uiţi la ea şi inima ţi se strânge

simţi bătăile aripile ei pe şira spinării / acelaşi arc electric care se descarcă în tine /

şi din tine pleacă mai departe / nimeni nu ştie unde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de dragoste

e ca şi cum aş fi singură/ fluturii din stomac s-au înecat în propriul lor sânge
aceasta e distanţa dintre mine şi mine

am faţa acoperită cu o burka
am ochii care văd limpede dezastrele

tocmai acum când trebuie să urc un munte

e linişte dar tot aud muzica unei viori stradivarius

sunetele de joasă frecvenţă
uitarea
mersul contorsionat până la magazin şi înapoi

am nevoi controlate teleghidat de catre un dispozitiv
controlat de alt dispozitiv

şi tot aşa / îmi numesc fluturii cap de mort ceva straniu care să doară / care să mişte
în interior ca şi cum ai învârti un cuţit într-o rană

ceva creşte riscul de apariţie al nevrozelor
în camera goală înca mă aştept pe mine / distilând la maxim gândurile

fluturii mei zboară liber acum / am un stomac gol

prin care sângele curge liber

îmi dau jos burka şi fac haine mici la păpuşi care vor creşte odată cu mine / niciodată nu te-am uitat

copilărie

acum trebuie să urci muntele şi să plonjezi în gol / acolo sus pe platou e pustiu
şi din nou tebuie să te întorci în camera ta / aici unde e adevărata supravieţuire/
cu gleznele legate cu lanţuri cu mâinile libere cu care să te mângâi pe tine.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conştiinţa Naturii palpită în inima arborelui, în inima tandrului viermişor care se târăşte pe pământ, în inima acvilei care semeaţă bate din aripile sale îndrăzneţe peste masivele muntoase giganteşti de granit, care străpung cu turnurile lor crenelate albastrul cerului. Conştiinţa Naturii dă formă tuturor lucrurilor, organizează petalele florilor care înmiresmează cerul cu aromele lor şi ordonează mişcarea aştrilor în magnifica orchestraţie a infinitului.

Samael Aun Weor în Cartea Fecioarei din Carmel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt nimic, lume...

Dumnezeu îşi încordează arcul
Mă loveşte cu săgeata lui în imaginaţie
Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.
Sub mine îngerii ridică acoperişuri clădirilor zgârie-
nori
Zăresc vămile în care am minţit şi am fost minţită
Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,
Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima
Dracii legănaţi sub aripa mea de leoaică
Izgoniţi de îngerul meu grijuliu care-i scoate
Aşa cum scoţi ghimpii din labele sălbăticiunii.
Plutesc pe deasupra faptelor mele
Pe deasupra gândurilor, ideilor şi fărădelegilor mele,
Pe deasupra cuvintelor mele în spirală
Care alunecă printre boturile fiarelor
Şi sunt alungate de la inima lor.
Vine trupul lor şi le paşte,
Vine inima lor şi le uită
Şi cuvintele Tale, Doamne,
Ajung numai foarte rar la inima lor.
Eu nu am nimic, lume,
Eu nu sunt nimic,
Nici măcar praful în care am început să iau formă,
Nimic nu-mi aparţine,
Când şi când călăresc câte un cal de praf,
Strângând în braţe un iubit de praf,
Sunt prinţesa regatului de praf
Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu
La care să se-nchine toate mumiile de nisip
Cărora Dumnezeu le aprinde unima
Să lumineze veacurile ce va să vină.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Zbor... zbor şi dau de univers,
Acolo mă întâlnesc cu întunericul si misterul,
Ce mă afundă după 15 straturi de univers,
Într-un alt univers;
Acesta e făurit din gânduri călătoare
Uitate prin neant, peste tot şi nicăieri;
Acesta e cuibul lor...
Un gând plânge că şi-a pierdut iubitul,
Altul e un gând care aleargă într-un cerc continuu
Şi spune că are de gând să facă o sută de lucruri uimitoare
Pe care nu le face, doar aleargă în cerc...
Omul a murit de mult,
Dar visul neîmplinit încă duce o luptă în univers. Frica l-a oprit...
Merg mai departe de aceasta vale a plângerii
Şi dau de gânduri visătoare, de gânduri de iubire,
De toate gândurile ce dansează şi se creează nestingherite din capetele oamenilor,
Unele sunt mai ceva ca ciupercile, de cum se înmulţesc!
Eu plec pentru că nu vreau sa fiu pierdută-n gânduri...
Nu mă uit pe unde merg şi cad din acest univers,
Mă las purtată de praful de stele până la Dumnezeu.
Acolo totul e lumină, dar nu arde.
Simt că sufletul meu devine una cu lumina, de parcă şi-ar fi găsit puzzle-ul.
E un sentiment minunat!
Nu mai vreau să plec de aici...

poezie de Veronica Ştefania Dănciulescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tainele Celui Fără De Formă îi sunt relevate celui care priveşte dincolo de formă, căci locul din care priveşti îţi creează experienţa cu ceea ce priveşti. Dacă privirea ta transcende forma, vei zări Nevăzutul, iar dacă poţi vedea Nevăzutul, înseamnă că priveşti prin ochii Nevăzutului. Nevăzutul nu este văzut de cei care privesc, ci doar de cei ce văd ceea ce privesc, pentru că niciodată nu o să vezi Liniştea, dacă priveşti de la nivelul sunetului. Ochii prin care priveşti, determină ceea ce vezi.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde, pentru că nicio formă nu există cu adevărat (absolut). Fiecare creaţie este un avatar pentru Oceanul Esenţei, prin care Viaţa se manifestă sub diverse forme. Când forma se raportează la formă, apare egoul - sinele fals - care ţine forma departe de ceea ce nu este formă, pentru că forma este o expresie a Lipsei de Formă. Liniştea din care provine sunetul, este lipsită de formă, lipsită de orice crede omul despre Ea, pentru că o idee care pleacă în direcţia Liniştii joacă rolul unui ghid către Linişte, însă o idee nu poate cuprinde niciodată Liniştea, pentru că Liniştea nu este gând, o idee, un concept. Liniştea nu este o formă, ci sursa fiecărei forme, întrucât fiecare formă este un sunet, iar sunetul provine din Linişte. Nimic nu desparte sunetul de Linişte, în afară de identificarea sunetului cu sunetul, aşa cum nimic nu desparte valul de Ocean, în afară de identificarea valului cu valul. Prin conştientizarea Liniştii ce precede sunetul, sinele fals al sunetului este slăbit, iar dacă sunetul se eliberează de sinele fals, se eliberează de ceea ce îl desparte de Ceea Ce Este El Cu Adevărat. Acolo unde nu este identificarea cu "eu", nu este iluzie, iar acolo unde iluzia nu penetrează, suferinţa nu îşi poate susţine existenţa, pentru că suferinţa însăşi este o reflexie a iluziei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Praf interstelar

Din praf de supernove plutind prin univers,
coagulat în forme, ne-ai dat demult un sens,
al vieţii ce vibrează, pulsînd ca un pulsar
de atracţii şi respingeri de praf interstelar.

Umblăm prin univers chiar mii de ani lumină,
prin goluri şi fisuri de timp, către o mină,
din care să extragem ce nu ne mai ajunge,
fără să luăm în seamă pământul care plânge
secătuit de foamea şi lăcomia crasă
că Terra nu ne-ajunge, că vrem o altă casă.

Să avem mai bine grijă şi să gândim mai clar
să nu ajungă Terra, un praf interstelar.

poezie de Ioan Forgaci
Adăugat de Ioan Forgaci
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

oraşul greu îmbrăcat
într-o mantie de scârna
sub care unii îşi mai caută
ce şi-au dat ce le-a fost luat
ce nu a fost niciodată a lor
dar din care au făcut danii
postamente de statui într-un picior
furat de la eroul nepomenit
oraşul greu îmbrăcat
în goliciunile noastre
ruşinea e un sentiment istovit

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

împachetăm în containere lumea / încă o dată
ne retragem înăuntru nostru ca într-o peşteră goală
aici frica mea e o stalactită care continuă să crească până ajunge sus la tavan

privesc de sus / totul e nemişcare / totul e ură & dependenţă

ne retragem în paturile noastre albe şi moi ca în nişte vise lucide

pentru că nu mai avem aer & substanţele pe care le inhalăm
au facut să ne creasca un fel de aripi

apoi ne trezim întinşi pe asfatul fierbinte / avem braţele care se ating cu degetele

avem sufletele ca două dungi care taie strada

oricât am încerca nu putem depăşi bariera

batem din aripi & în sfârşit liniştea coboară înspre noi
doi plămâni uscaţi împachetaţi în folii/ urcaţi în containere / duşi pe un vapor
şi lăsaţi să navigheze singuri / ca pe doi copii străini abandonaţi în pădurile
încă verzi/ încă neincinerate unde

batem din aripi batem din aripi batem din aripi

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp

ne-am făcut din trupuri case în care să ne ascundem
ne-am făcut din suflete izvoare de smoală

ne-am încheiat cămăşile cu flori în dreptul inimilor
am respirat
am respirat
am respirat

în timpul acesta alţi oameni mor

ne-am făcut din ciment casele
şi acum stăm în ele ca în nişte corturi de gheaţă

respirăm frica precum un aer murdar

când vom fi arşi şi împrăştiaţi în ocean
acolo nimeni nu ne va mai cauta
timpul va dispărea
dar vom continua
sa respirăm
sa respirăm

fluturi albi vor zbura deasupra apei cu aripile lor transparente
prin ele o să ne mai atingem degetele
prin ele ca prin nişte geamuri de sticlă o să ştim că mai suntem aproape.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputând vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decât în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sunt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.

Octavian Paler în Scrisori imaginare
Adăugat de Valentina Becart {scriitor}
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu adevărat (în mod absolut), Tu nu eşti forma, ci Esenţa manifestată sub respectivă formă; tu nu eşti forma, ci Viaţa din respectiva formă; tu nu eşti forma, ci Liniştea exprimată sub respectiva formă. Esti o formă doar din punct de vedere relativ, adică incomplet. Dacă este incomplet, este temporar. Dacă este temporar, în plan absolut nu există. Aşadar, cu adevărat (complet, absolut), eşti Factorul Fără Formă, fără de care forma nu ar putea exista. De îndată ce te identifici cu forma, dai naştere unor întregi scenarii, construite prin raportarea la celelalte forme ale realităţii, formate chiar în jurul formei care crezi că eşti. Privind realitatea prin ochii formei, încerci să interpretezi ceea ce priveşti, tocmai pentru a-i da sens realităţii şi pentru a construi ierarhii de valoare.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slash. poem în care îngrop tot

îmi îngrop poemele în slash-uri / linii care ar trebui să
delimiteze forţa mea vitala de restul lumii
azi cerul este opac ca o grindă ce stă să cadă peste oraşul muribund

// îmi aud de fiecare dată paşii uscaţi pe caldarâm//

în drum spre tine am remarcat

mama a încetat să mai ţipe ca şi cum ar avea un niqab peste gură
tata a încetat să mai respire / unele respiraţii dor ca şi cum ai fi vinovat de ceva

dar nu ştii de ce anume

soră-mea s-a urcat pe umerii mei şi acum mă apasă fiecare mişcare a ei/ i-am spus mori sau va trebui
să te îngrop aşa de vie cu tot cu păpuşile tale şi rochiţele cu volănaşe

îmi îngrop poemele în cuvinte tari acide care să doară / astfel suprapun
şi controlez mai bine durerile / ca şi cum aş avea un ac înfipt într-o venă / apoi mi-l scot
şi frica de ace dispare

dar nu dispare tristeţea/ ea e prezentă ca un element chimic al vieţii mele
fără ea nu aş mai putea să mai îngrop nimic

pe trecerea de pietoni trece o fată care seamăna cu mine
atunci cand beau multă vodkă ca să uit / asa cum a uitat şi ea să se uite la culoarea semaforului
şi nu a văzut că este roşu

//
inima tânără încă vibrează/ îmi afund paşii în betonul cald
pentru că între timp a venit vara / iar soarele acesta

se umple încet, încet de teamă/ /îmi afund corpul în beton
şi acum nu mai aud ţipetele/ respiraţiile/ mişcările lor /

e atât de bine/ când îmi îngrop toate poemele în fumul ţigărilor de contrabandă/ şi nimeni nu-mi spune hai ieşi de acolo / nu e vară / e primăvară şi

toţi ghioceii vor răsări din pământ pentru tine.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice creaţie, la nivelul ei de bază, este o undă, un sunet, o vibraţie. Aceste unde sunt primul nivel al oricărei forme de creaţie. E foarte important de înţeles acest aspect, deoarece sunetul joacă un rol fundamental într-o relaţie conştientă cu Liniştea. Din Oceanul Esenţei, răsar aceste unde, care, în călătoria lor, intră în rezonanţă cu alte unde, care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. Cu alte cuvinte, două unde asemănătoare se unesc, într-un proces de rezonanţă. Această unire a undelor asemănătoare creează o nouă formă, care conţine acele unde care au intrat în rezonanţă de frecvenţă. Această nouă formă se uneşte cu formele asemănătoare care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. După care, această nouă formă urmează acelaşi proces, până când se ajunge la forma finală a unei creaţii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adu-ţi aminte

Adu-ţi aminte de cerul sub care te-ai născut,
află povestea fiecărei stele.
Adu-ţi aminte de lună, descoperă cine-i ea.
Adu-ţi aminte de naşterea soarelui în zori,
acesta-i cel mai puternic punct al timpului.

Adu-ţi aminte de asfinţitul soarelui care deschide poarta nopţii.
Adu-ţi aminte de naşterea ta, de lupta mamei tale
pentru a-ţi da formă şi respiraţie. Eşti evidenţa
vieţii ei şi-a mamei ei.
Adu-ţi aminte de tatăl tău. El, de asemenea, e viaţa ta.

Adu-ţi aminte de pământul a cărui piele eşti:
pământ roşu, pământ negru, pământ galben, pământ alb,
pământ cafeniu, noi toţi suntem pământ.
Adu-ţi aminte de plante, de copaci, de fiinţele vii care toate
au triburile lor, familiile lor, istoriile lor. Vorbeşte-le,
ascultă-le. Ele sunt poeme vii.
Adu-ţi aminte de vânt. Adu-ţi aminte de vocea lui. El cunoaşte
originea acestui univers.

Adu-ţi aminte că tu eşti toată omenirea şi că toată omenirea
este fiinţa ta.
Adu-ţi aminte că tu eşti acest univers şi că acest
univers este fiinţa ta.
Adu-ţi aminte că tot ce este mişcare, care creşte, eşti tu.
Adu-ţi aminte că limbajul provine din asta.
Adu-ţi aminte de dansul care-i limbajul, că viaţa este.
Adu-ţi aminte.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Everest

mă mişc ca într-un vacuum în care particule suspendate
plutesc / nu am acea inimă pe care să o
împart cu tine/ ceva mă forţează în trecerea aceasta
de la sălbăticie la a tăcea încontinuu

// mii de cartoane lipite de pereţi ca benzile desenate îţi arată sensul//

mereu ocoleşti străzile întunecate de frica unui monstru ascuns în întuneric

dar nu astăzi

când direcţiile se schimbă/ decupezi din cartoane
oraşul şi străzile lui

mergi încet şi cerul pare un bibelou care se sparge deasupra ta

// ce să faci cu toate aceste cioburi //

ai o gură pe care vrei s-o lipeşti de tine mai mult
ai o gură pe care vrei să o coşi
ai un piept ca de păpuşă rusească
ai o inimă plină de nicotină şi apă

nu mi-a zis nimeni că dacă ar fi ceva pentru care să lupt/ aş lupta

când picioarele sângerează mă simt ca pe everest / privind cadavrele îngheţate ale celor
care nu au reuşit să supravieţuiască

şi eu trec printre ei / am o boală

nu te întoarce înapoi să priveşti / nu vei vedea piscul

la ce bun să îl cucereşti

două trei secunde de respiraţie profundă şi puterea de a te întoarce
scade

aşa că rămâi aici / în liniştea camerei tale / e mai multă dragoste
decât ai putea să crezi.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!