Metamorfoze

Provoc prezentul la duel;
trecutul mă recuperează din întâmplări cotidiene.
În dezmierdările luminii,
tăvălugul de patimi tranchilizează descompunerea timpului.

Activ, nu doar prin simpla deplasare,
măsor timpul cu bătăile inimii;
cu fiecare dintre ele, tămăduiesc metamorfoza,
mă sincronizez patetic cu orele în zbor,
şoaptele paşilor, încă,
lasă urme auzite în memoria mersului...

Chiar dacă amurgul trage cu ochiul,
în marea liniştită,
gust din libertatea de a fi
fără a respinge experienţa furtunii;
numai cine n-a naufragiat niciodată o exclude.

De la viaţă,
am învăţat legea compensaţiei:
cer din ce în ce mai puţin...
Oricum, lucrurile se-ntâmplă!

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Report

Din când în când,
îmi fac inventarul patimilor.
Cu fiecare respiraţie,
trupul suspină resemnat.
Cu fiecare tăcere,
sufletul doare infinit mai tare.
Ochiul inimii
împreunează lacrimile;
cu ele,
mai curăţă o filă de viaţă.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chimie pură

suntem derivaţi din substanţa emoţiei
cu reacţii comune de contopire in acelaşi epicentru.
sfidăm orice axiomă chimică
şi fiecare element din tabelul lui mendeleev.

intrăm in metamorfoză cu fiecare sărut
intr-un magnetism perpetuu
care fericeşte in fiecare sinapsă si atom
şi mă tranchilizează.
e o chimie redefinită
de descompunerea timpului
pentru reacţiile dintre noi.

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Necunoscut
Comentează! | Votează! | Copiază!

În firuirea timpului

În oglinda timpului, tâmple cărunte s-arată
Făcând perimetrul clipei să pară o ghipură,
Dar trecutul freamătă cu bucurie alterată
Accentuând un evantai de nostalgie pură.

Rememorându-mă din timpul petrecut,
Când melancolice, când furtunoase precum
Marea în care sunt pe veci ancorat de trecut,
Amintirile mă-ntăresc pentru momentul,, acum".

Îmbrăţişând răsăritul albastru, infinit şi cinetic
Şi sfidând trecerea anotimpurilor prin cutezanţă,
Vreau să trăiesc amurgul amintirilor mai frenetic
Vindecând prin tendenţa sufletului edenica speranţă.

În acest conglomerat de viaţă multivalent,
Cu tot ce-i real omenesc, am concrescut;
Dar în ochii amintirilor şi numai prin prezent,
Găsi-voi formula ce leagă viitorul de trecut.

Doar străbătând calea prezentului la pas,
Voi reuşi să-nţeleg de unde-am plecat,
Cum am ajuns la actualul loc de popas
În drumul spre următorul loc de descălecat.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă în ciuda luminii întunericul leagă stelele

cum să nu întreb cum stă soarele agăţat acolo
ca un fruct într-un copac invizibil
dar cine să-mi răspundă din pustiul cunoaşterii
oricum în catedrala aceasta nu se trage clopotul niciodată
nici de funie nici de limbă nici în dungă nici la sărbătoare
de teamă să nu cadă galaxiile în ele
cum se prăbuşesc zăpezile în lipsa frigului
din vârful muntelui până pe fundul oceanului
acolo unde nicio stea nu poate lumina de atât adânc

chiar dacă mă întreb ca un idiot
chiar dacă să zicem că aş găsi un răspuns
cine m-ar crede
cui i-ar folosi această măsură a măsurii
în măsurarea nemăsuratului
cum să ridic infinitul într-o fracţie oarecare
ce numitor să-i pun
oricum necunoscuta va rămâne necunoscută
şi dincolo de egal
aşa cum fiecare fluture îşi poartă visul de omidă
fără să întrebe florile de unde vin

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Puţin de nor, puţin de soare,
Puţin de viaţă, puţin de moarte,
Puţin de bine, puţin din mine moare
În fiecare clipă petrecută fără tine!

Puţin din timp, puţin din azi,
Puţin din noapte, puţin din somn,
Puţin cât am putut să dorm
În fiecare noapte petrecută fără tine!

Puţin din vis, puţin te mai visez,
Puţin mai îndrăznesc, puţin te mai chem,
Puţin te mai aştept, puţin te mai iubesc
În viaţa asta petrecută fără tine!

Puţin regret, puţin moment,
Puţin ai fost, puţin te mai cunosc,
Puţin de rost, puţin mai plâng,
În lumea asta petrecută fără tine!

Puţin mi-a mai rămas, puţin din glas,
Puţin dintr-un cuvânt, puţin din gând,
Puţin pământ, puţin mormânt
În moartea ce vine fără tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce frumos am trăit!

Îmi ascult uneori, atent,
ecoul paşilor
gândind că n-au obosit încă.
În ei simt trecerea timpului
şi-mi regăsesc
voinţa de stâncă.
Bătăile inimii nu-mi sunt singuratice.
Îmi urmează paşii cadenţat.
Prin anotimpuri mă poartă, voios
mereu pe drumuri de neumblat.
Îmi simt amintirile
încrustate în talpa rănită de dor
şi văd cum din ele răzbate
al dorinţei de viaţă, izvor.
Şi merg, merg mai departe
sângerând.
Lacrimile mi le înghit
şi râd-plângând, hohotind.
Ce frumos, Doamne, am trăit!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din În lumea iubirii
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu fuge de moarte

Nimeni nu fuge de moarte
La ieşirea din munţii semeţi
apele se limpezesc sărind în cascade
pe faţa dimineţii soarele îşi lasă razele
chiar dacă-i rece învăluită-n ceaţă,
totul se-ntâmplă normal şi grăbit,
nimeni nu fuge de moarte,
dar trăieşte cu teama în oase.

Nesfârşitul prin care curge văzduhul
lasă în hăuri ecoul
şi ziua se ridică din memoria clipei
fără cicatrici pe buzele amiezii
înflorind în ochi bucuria luminii.

Dacă pot să străbat cu sufletul,
odată cu săgeata albastră
voi străpunge cerul cu iubirea de semeni.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă oamenii nu ar fi inventat orele, zilele, anii şi tot neamul, timpul nu ar fi existat. El oricum nu există, e scos de propriul om din burtă pentru organizare. Nici măcar prezentul nu există. Singurul "timp" real e această clipă care e eternă, niciodată nu a început şi niciodată nu se va sfârşi.

citat din Cezar-Ştefan Jinga
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutele-mi urme ...

Mă-ntorc, peste umăr privind înapoi,
La urme de paşi zăvorâte în timp,
Captive în chingi de ţărână şi ploi,
Cu glezne zdrelite în lanţuri de ghimpi.
Trecutul e-o dâră târându-se-ncet,
Prin vechi amintiri zvârcolindu-se-n van,
Din care răzbate sinistru scâncet
Al timpului prins, între limbi, pe cadran.
Mă-ntorc, peste umăr privind înapoi-
Nici ceasul, nici clipa să schimb nu mai pot...
Triumfe speranţa de-a merge în doi!
Trecutele-mi urme din viaţă să scot,
Chiar dacă din timpu-mi rămas-a un ciot...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce ne naştem oare?... oricum plecăm din viaţă...
De ce ni-s numărate şi orele ce trec?
Prea multe feţe aspre ascunde-a noastră faţă
Şi măsurat ni-i timpul necredincios şi sec

De ce regret trecutul, oricum nu este cale
Să mă abat din drumul cuprins între porunci
Căci scris mi-a fost pe frunte s-o iau direct la vale
Deşi tot urc spre vârfuri luptând chiar şi pe brânci

Din tot ce-am luat cu mine nimic n-are valoare
Iluzii şi speranţe s-au rătăcit pe drum
Şi dacă spus-au unii că fericirea doare
De ce aveau dreptate şi încă au şi-acum?

Să nu te chinui astăzi să înţelegi cuvinte
Căci de înveţi prea multe, vei vrea să ai un rost
Dar vântul veşniciei îţi va aduce-aminte
Că moarte-i după viaţă şi doar un om ai fost...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout (14 septembrie 2006)
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semper angelicus

Îngere, treci în pat că
Se-ntâmplă lucruri triste-n cer:
Christos nu mai e oier,
Stelele şi-au ieşit din matcă.

Nu-ncerca să visezi nimic,
Vrăbiile-au isprăvit mălaiul…
Patru Cavaleri vântură Raiul
Că Dumnezeu e plecat un pic.

Pune-ţi aripile pe urechi
Şi peste aripi câteva perne:
Oricum chiar şi-aşa se vor cerne
Coşmarurile cele mai vechi.

Nu adormi, nu te trezi încă,
Nu trage cu ochiul la fereşti:
Moartea a aflat unde eşti…

Ia un măr şi-l mănâncă!

poezie de Mariana Ene
Adăugat de Yunonna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul dimineţii

Deşi rânduiala lumii pare-mbrăcată-n ceaţă,
Sunt cuprins de farmecul vieţii, oricum ar fi,
Născându-mă câte puţin în fiecare dimineaţă,
Chiar dacă devin sclavul ei pentru încă o zi.

Când divina-mbrăţişare de lumină-mi răsfaţă
Trupul predestinat veşniciei spre-a se jertfi,
Deşi rânduiala lumii pare-mbrăcată-n ceaţă,
Sunt cuprins de farmecul vieţii, oricum ar fi.

Luându-mi povara nopţii de pe umerii nomazi,
Binecuvântarea dimineţi-mi slujeşte de povaţă:
Cum să ţin făgăduinţa soarelui în fiecare azi
Şi cum să mă-ndrăgostesc mai abitir de viaţă,
Deşi rânduiala lumii pare-mbrăcată-n ceaţă.

rondel de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă

Din năzuinţa fiecărui zmeu înălţat,
împărtăşind acelaşi cer,
simt cum se zburătăcesc în mine aripi.
Îmbătat de credinţă adâncă,
gândul le avântă spre orizonturi
neatinse de rostul timpului.
Inima desculţă bate cu sânge de cer.
Zâmbetul ei desenează zborul nenăscut.
În colţul genelor, apune luna,
dar...
aripa există,
suverană,
deasupra paşilor,
înlăuntrul albatrosului din mine.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată...

NICIODATĂ e un cuvânt care sperie ades
Şi căruia i se atribuie o conotaţie ciudată!
Optica ar trebui schimbată uzitându-l, mai des,
În expresii de genul "nu se ştie NICIODATĂ".

NICIODATĂ, sălăşluirea-n Univers nu ia pauză,
Chiar şi-atunci când, aparent, s-ar odihni;
Timpul umblă hai-hui, întotdeauna, fără cauză,
Dar NICIODATĂ nu oboseşte şi nu se poate rătăci.

NICIODATĂ, să nu spui,, prea târziu"!
Întotdeauna, e loc pentru alt început.
Chiar dacă nu totu-i uşor sau roziu,
Să nu te dai NICIODATĂ dinainte bătut!

NICIODATĂ, să nu gândeşti că nu poţi fi fericit
În această lume tot mai polarizată!
Iubirea este-al vieţii ingredient implicit
Şi nu se lasă NICIODATĂ raţionalizată.

NICIODATĂ, să nu laşi arborele cunoaşterii desfrunzit!
Informează-te şi dă motive raţiunii să germineze!
De lecţiile Universului, de te laşi întotdeauna călăuzit,
Luna strălucitoare nu va uita NICIODATĂ să te lumineze.

NICIODATĂ, să nu reduci sau să ascunzi realitatea faptelor,
Din teamă sau din laşitate făcând cu minciuna rocadă!
Chiar dacă adevărul e tocat mărunt în drogul cuvintelor,
Şi nu i-a lipsit NICIODATĂ cel puţin un motiv de tăgadă.

NICIODATĂ, să nu renunţi când viaţa te ia la rost!
Nu orbecăi între,, a fost odată ca NICIODATĂ",
,, Am pierdut" şi,, NICIODATĂ nu va mai fi cum a fost",
Căci cel ce nu luptă nu trăieşte-o viaţă adevărată!

NICIODATĂ, să nu joci şah cu destinul
– o lege având ca şi cvorum divinul;
N-acceptă rocadă, nu poate fi mituit, dosit sub preş...
Şi nu s-a-ntâmplat NICIODATĂ ca moartea să dea greş.

NICIODATĂ, lumea n-a fost, nu este şi nu va fi perfectă,
Iar tu vei rămâne-n veci un trecător străin şi efemer;
În faţa sorţii, să ai întotdeauna o atitudine corectă
Şi,, NICIODATĂ să nu spui NICIODATĂ*" în orice nictemer**.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evadare în infinitul sufletului

Se presupune că poate ucide chiar realitatea pentru o clipă.
N-a izbutit nimeni s-o definească!
E precum polenul în văzduhul răscolit de vânt?

Are un anotimp al ei.
Oarbă la prima vedere,
se propune doar ochilor inimii;
o simţi când trece prin tine.
N-ai cum să te fereşti din calea ei:
nu se ştie cum arată,
nici când şi cum vine...

Între deşertăciunea iluziei şi
triumful imaginaţiei,
chiar dacă umbli în vârful inimii, să nu fii auzit,
bătăile-i neprefăcute te vor da de gol..

În edenul culorilor,
cel mai fertil pământ
este însăşi cenuşa ei.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu cine eşti?

Eşti doar o frământare a timpului uitat,
sau eşti zeiţa care nicicând n-a abdicat
şi-a zeilor putere spre oameni o îndrepţi,
trasându-le cărarea ce-i duce la cei drepţi?

Eşti o închipuire, eşti nimfa din păduri,
doar o hamadriadă ce, uneori, te-nduri
să ieşi din lumea-ţi verde, din casa ta de vis,
spre-a netezi cărarea ce duce-n Paradis?

Eşti poate un oracol, ce-apare din vechimi
cu soarta mea în mână: abisuri, înălţimi,
înscrisuri ne-nţelese, pe-un pergament de timp
mesaj din alte vremuri, venit de prin Olimp?

Fiica neştiută a unei energii
ce-n viaţa pământeană, cu ai naturii fii,
a fost însărcinată, de la pămînt la cer,
cu viaţa ce apare din marele mister?

Eşti marea mea-ntrebare, eşti o minune azi,
iar dacă eşti venită din cer sau dintre brazi,
din marile legende sau, poate, din poveşti
şi vrei să-mi fii iubită, răspunde-mi: cine eşti?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârful inimii

Lacrimile copacilor nu pot să cadă
decât dacă le culeg în pumnii mei.
Cine are urechi, cu ele o să vadă
prin ochii pisicii fără clopoţei.

Umblu în vârful inimii, să nu fiu auzit
dar bătăile sale mă dau de gol

încât lacrimile din pumn mi-au căzut rostogol
şi pădurea e acum un râu liniştit.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă şi niciodată dacă...

dacă greşeşti îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău
dacă eşti trist îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă
dacă întâlneşti un străin pe stradă
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs
dacă îţi mai aduci aminte
de lucrurile frumoase din trecut
îţi prelungeşti viaţa cu o visare
dacă ai încredere în oameni
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe
dacă ţii la prieteni
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână
şi o vorbă spusă din suflet
dacă ai speranţă îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate
dacă eşti conştient că totul este posibil
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună
dacă eşti credincios îţi prelungeşti viaţa
cu un crez şi o rugăciune
dacă ai căzut îţi prelungeşti viaţa
ridicându-te din nou
dacă te loveşti de un zid
îţi prelungeşti viaţa imaginîndu-ţi o uşă
imaginându-ţi un zbor
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa
cu o altă viaţă
dacă eşti poet îţi prelungeşti viaţa
cu fiecare cuvânt
dacă şi niciodată dacă...

poezie de Ionuţ Caragea din Suflet zilier (23 decembrie 2010)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer ajutor

Nu mai am o mamă pe pământ,
Să-mi spună şi mie un cuvânt
Şi să-mi poată da ceva, de-i cer;
Am o mamă numai sus în cer.

Deznădăjduit de ce să fiu,
Dacă din experienţă ştiu
Că doar din puţin m-a susţinut,
Pe pământ, cu tot ce a putut?

Nici nu mă gândisem că din cer,
Mama-mi poate-ndată da ce-i cer,
Nu ca pe pământ, doar din puţin
Şi târziu, ci grabnic şi deplin.

Mamă, prins doar cu păreri de rău,
Nu m-am prins de ajutorul tău,
Să ţi-l cer frumos, cum se cuvine,
Până n-a venit el peste mine.

Că, de când în ceruri te-ai mutat,
Cererile mi le-ai ascultat,
Fără să le spun măcar în gând;
Le-ai ştiut când m-ai văzut plângând.

poezie de Marius Robu (4 decembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!