Ski în Austria cu Luceafărul nostru şi cu chinezii

(Un impact între Eminescu şi lume)
Chinzoaicei Lu You Hua – zisă Lisa şi băiatului ei Wang Rui

"Eşti un tip curios!? După ce mi-ai dat mie bucata de slănină
pe care ai fript-o pentru tine,
ce vrei să îţi mai spun din ţara mea?"

- Recită pentru noi o poezie în limba chineză,
îi spun. Rostirea limbii chineze mă uimeşte...

"- Bine, o să îţi recit o poezie a noastră, de bază,
şi pe urmă băiatul meu o traduce în engleză."

(Cum se poate descrie cu o imagine
rostirea limbii chineze? Cam aşa:
– o pasăre zboară într-un pom şi sărind
de pe un ram pe altul, la fel şi cântă –)

Ascultăm uluiţi poezia, de parcă prietena noastră adhoc,
drăgălaşă ar dansa cu glasul ei, ca acea pasăre, de pe o crenguţă pe alta.
Aflăm despre lună,
"cum, într-o zi anume a anului şi la o oră anume
când luna este cea mai plină,
cei ce se iubesc, din acel miliard de chinezi
privesc spre lună,
indiferent de distanţe ei simt cum privirile li se întâlnesc acolo
şi li se întâlnesc şi inimile."

O privim încă înduioşaţi
şi suntem înciudaţi de ideea la care
noi românii nu ne-am gândit vreodată,
să folosim cu toţii luna, şi la propriu şi la figurat,
ca pe un sens giratoriu
al sufletelor noastre.

"- Dar voi românii ce poezie aveţi?"

Cu talent mai mic, îmi dreg glasul
şi încerc să reprezint limba română
recitând emoţionat câteva strofe ale Luceafărului.
Prietenii mei, uluiţi de puterea pe care ţi-o dă
nevoia de a deveni internaţional,
ascultă şi ei, cu gura căscată,
de parcă ar fi şi ei chinezi
şi de parcă aud pentru prim oară
de limba noastră şi de Mihai Eminescu,
iar Mircea îmi cere să continui când m-am oprit.

"- Poezia noastră nu este cu o lună,
ca a voastră, explică Samuel, în engleză,
ci cu planeta Venus, noi în spunem Luceafăr.
Luceafărul este un prinţ din cer
care s-a îndrăgostit de o fată de împărat
de pe pământ - frumoasă ca luna între stele -
dar ea îl înşeală cu un om obişnuit,
iar Luceafărul rămâne singur în cer
şi se învaţă minte."

"- Ce diferit gândim!?" exclamă chinezoaica şi râde,
aşa cum râd asiaticii când cred ei că se cuvine, de complezenţă,
iar noi europenii doar zâmbim.

Aşa a vrut întâmplarea.
Ne-am măsurat în poezie
undeva pe un munte cu schiori
ce vin din toate naţiile de pe pământ,
taman cu chinezii.

Judecând la nivel planetar,
Eminescu nu a fost prea optimist,
trag o concluzie în barbă,
aşa cum nu suntem nici noi, poporul.

Ce băutură vă place vouă chinezilor!
Uite, nouă ne place ţuica şi vişinata,
vreţi să gustaţi!?
După ce îşi linge buzele unse cu vişinată
chinezoaica mimează diplomatic plăcerea şi ne întreabă
nedumerită:
"Dar voi românii, cu cine vă comparaţi,
cu Luceafărul sau cu fata de împărat?"

Nu am răspuns, am trecut tacit la altele
şi încă mă întreb, în sinea mea,
dacă să mai caut un răspuns sau nu...

poezie de Cornel Mărginean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu limba noastră

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea popor,
cum stelele
din cer
sunt stele
cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea pământ,
cum marea mare
este mare
cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră
şi soartă noi suntem cu ea,
cum este codru verde soartă
cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră
noi am crescut şi creştem, demn,
cum creşte pomul din ţărână
suită-n frunză şi în lemn.
Ci noi cu ea, cu
limba noastră,
nemuritori vom fi oricând,
nemuritori cum e Pământul
cu Soarele mereu arzând.

poezie de Dumitru Matcovschi (1 ianuarie 2000)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vorbim o limbă sfântă

Noi suntem pe acest pământ stăpâni
Şi vorbim o limbă sfântă.
Şi nu-i ascultăm pe acei păgâni care spun,
Că limba noastră, e o limbă frântă.

Limba noastră e dulce ca mierea de albină,
E gingaşă şi frumoasă ca floarea din grădină.
Limba noastră, e limbă veche, e de pe timpul lui Traian.
Ea s-a născut atunci când s-a înfrăţit poporul dac cu cel roman!

Limba noastră, e o limbă divină.
Aşa a fost şi va fi mereu,
Căci limba noastră cea română
E vorbită chiar şi de bunul Dumnezeu.

poezie de Vladimir Potlog (30 august 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba ce-o rostim

E frumoasă limba noastră,
dar nu mulţi ştiu s-o rostească,
e frumoasă şi s-asculte,
că acum are stiluri multe.
Vreau ca odată-nvăţată
să nu se mai uite vreodată,
să dureze-o veşnicie,
că sună frumos în poezie.
Noi suntem trecători în viaţă
şi încă limba se învaţă,
copiii trebuie să ştie,
limba noastră-i poezie.
S-o ducă peste hotare,
cu respect, nu ca oricare,
căci limba ce-o avem în dar,
pentru noi n-are hotar.

poezie de Eugenia Calancea (30 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba noastră

Limba noastră e dulce
Ca fagurul de miere,
E măreaţă şi frumoasă
Ca luceafărul între stele.

E ca soarele care răsare,
Sus pe cer.
Limba noastră e plină
De taină, tandreţe şi mister.

Altă limbă mai frumoasă
Nicăieri nu mai găseşti,
Limba noastră cea română,
Limba gliei strămoşeşti!

Chiar şi sufletul şi dorul
Au şi ele limba lor,
Acesta este limba vechilor cazanii,
Limba Românilor!

poezie de Vladimir Potlog (31 august 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Compozitorii germani nu au izbutit să vorbească cu glasul poporului, n-au zugrăvit viaţa aşa cum este... Trebuie să redăm epoca noastră aşa cum este ea şi să sesizăm formele noi, pe care ni le dictează însăşi viaţa... Neîndoielnc, noi am cucerit un anumit domeniu al muzicii şi anume muzica instrumentală. Dar nu avem încă o operă germană, din acelaşi motiv pentru care nu avem încă o dramă naţională. Ne-am ridicat în sfere prea înalte, suntem prea savanţi ca să creăm caractere omeneşti vii.

Richard Wagner în articol (1834)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce poezie, marea mea iubire (poporului român)

Dulce limba românească
Tu-mi eşti alinare-n casă...
Te caut, dulce armonie
Să devii a mea mireasă.

Muzica unor suflete pribege,
Adesea plânge, suferă, respiră
nu e lumea noastră, ci conspiră
Suntem fiinţe betege?

Nici curajul nu mai avem
Trăim ca şi bulgării trişti şi grei
Ne întristăm adesea şi strigăm,
Suntem popor ales pentru încercări.

E limba noastră, mult iubită,
E limba noastră uitată uneori,
Suntem noi, românii, genii
Sau doar trudim pentru meritele lor?

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Limba Română

În limba română a sculptat Brâncuşi,
Şi şi-a vărsat tot dorul Eminescu,
A plans pe corzile viorii, a lui Enescu arcuş,
În limba română a pus viaţă-n pânze, Grigorescu.

În limba română cântă aşa duios privighetoarea,
Şi tot în limba noastră toţi stejarii povestesc,
În limba română străluceşte-n razele de soare marea,
În limba română toate florile iubesc.

În limba română lumea este mai frumoasă,
Şi tot în limba noastră rugile se înalţă către stele,
Limba română pentru mine e "Acasă"
Limba română, limba visurilor mele.

poezie de Marius Alexandru (9 august 2021)
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost eroi şi vom fi încă

Dacă peste ţara sfântă,
Norii-întunecă pământul,
Ne ridicăm ca o stâncă.
Ăsta ne e jurământul.

Am fost eroi şi vom fi încă.
Iar viţa noastră e română.
Suntem mai tari decât o stâncă.
Vântoasele nu ne dărâmă.

Ne mândrim cu naţia română.
Cu-acest popor de neclintit.
Vom apăra ţara străbună
Şi toate câte-am moştenit.

Vrem pace cu popoarele.
Le acordăm prietenie.
Dar apărăm hotarele
Când ne vorbesc cu duşmănie.

Chiar dacă murim în luptă
Pentru ţara noastră sfântă,
Suntem clădiţi din tare stâncă,
Am fost eroi şi suntem încă.

Am fost eroi, şi suntem încă
Ostaşi în armata română.
Noi de la viaţă-avem poruncă
Să apărăm glia străbună.

Să apărăm limba şi neamul,
Să ţinem mai sus tricolorul,
Să apărăm pâinea şi ramul,
Stăpân să fie doar poporul.

Ţarina-n care străbunii
Au semănat oase şi grâu,
E ţara-n care românii
Se-adapă din acelaşi râu.

Coaptă-n vatră românescă,
Aici pâinea e mai bună.
Setea să ne-o potolească
Dunărea noastră bătrână.

Dumnezeu ne-a dat grădina,
Noi trebuie s-o apărăm.
România e lumina
Ce cu credinţă o urmăm.

Am fost eroi şi vom fi încă.
Ne vom lupta să dăinuim.
Noi suntem rupţi din tare stâncă.
Noi niciodată nu pierim.

poezie de Dumitru Delcă (30 iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graham: Mai am un scenariu pentru tine.
Amanda: Ce bine.
Graham: Te iubesc. Îmi cer scuze pentru dezvăluirea foarte directă, dar oricât de complicat ar fi acest lucru, sunt îndrăgostit. De tine. Şi nu simt asta doar pentru că pleci, şi nici pentru că e un sentiment plăcut – care, că veni vorba, chiar este, sau era înainte să te înfurii aşa. Nu-mi pot da seama de logica acestui lucru, ştiu doar că te iubesc. Nu-mi vine să cred de câte ori spun asta. N-am crezut că voi mai simţi asta vreodată, aşa că e aproape incredibil. Dar îmi dau seama că vin cu o ofertă – 3 la preţ de 1. Şi poate că la lumina zilei ambalajul meu nu este chiar aşa de minunat, dar, în final, ştiu ce îmi doresc, iar asta e un miracol în sine. Şi tu eşti ceea ce îmi doresc.
Amanda: Nu mă aşteptam la "te iubesc". Poţi să nu mă mai priveşti aşa? Încerc să găsesc cuvintele potrivite.
Graham: Cred că dacă răspunsul evident nu îţi vine imediat în minte, atunci am putea vorbi despre altceva. Cum ar fi despre cât sunt eu de ridicol. Îmi aduc aminte faptul că mi-ai promis că nu te vei îndrăgosti de mine. Ar fi trebuit să fiu mai atent.
Amanda: Nu am mai întâlnit până acum un tip care să vorbească la fel de mult ca mine. Dar pentru moment, nu mai vorbi.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi, către sfârşit!
Trăieşte-ţi viaţa pe deplin, cititorule!
Procrează, dă viaţă!
Căci doar ea va dăinui şi te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viaţă!
Căci ea oferă, bune şi rele...
Căci dulceaţa mierii fagurelui,
Fără înţepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceaţa strugurelui fără damful beţiei!
Dar cine stă să mă mai asculte?
Cu nepăsare, păşim sfioşi în viaţă,
Crezându-ne noi înşine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de aţă...
Aţa vieţii noastre.
Ce trebuie să facem?! Doar s-o trăim... aşa cum se cuvine!
Nu îţi pot spune eu ţie, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înşine trebuie să o trecem prin sita învăţăturii.
Şi să alegem doar ce-i frumos şi bun!
Dar cine ne spune ce e frumos şi bun? Asta aţi înăţat?
Este chiar creşterea, cultura ţi ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim şi când să murim!
Nu lăsaţi pe nimeni să aleagă în locul vostru!
EU iubesc viaţa cu toate ale ei
Şi am dreptul să aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiţi şi alegeţi un drum!
Haideţi să facem ca viaţa noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi şi pentru cei din jurul nostru...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum spun la revedere ( extras din Profetul )

Acum spun la revedere, ţie şi tinereţii petrecute cu tine,
Parcă ieri ne-am întâlnit într-un vis.
Eram singur şi tu mi-ai cântat,
iar eu din dorurile mele ţi-am înălţat un turn spre cer;
dar acum somnul nostru s-a sfârşit şi visul s-a destrămat,
duşi sunt zorii, pentru totdeauna.
Mareele amiezii sunt deasupra noastră, dimineţile noastre
au devenit zile pe de-a-ntregul, iar noi trebuie să ne despărţim.

Dacă-n seara memoriei ne vom mai întâlni încă o dată,
vom sta de vorbă iarăşi, iar tu îmi vei
cânta un mai adânc, un mai intens cântec.
Iar dacă mâinile noastre trebuie să se reîntâlnească,
noi vom înălţa încă un turn spre cer.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

V-aţi pus vreodată această întrebare: cine este aproapele nostru? Probabil că nu, pentru că nu se pare că avem răspuns în orice moment. Însă nu cred că este aşa. Am fi tentaţi să spunem că aproapele nostru sunt cei de lângă noi, familia, rudele. Hristos însă ne spune că nu acesta este răspunsul pe care-l aşteaptă de la noi. Când rostim cuvântul "aproapele", suntem tentaţi a ne gândi la distanţă, la ceva de lângă noi. Dar Hristos trece peste această distanţă şi vrea ca între noi şi "aproapele" să nu fie nici o distanţă, ci "aproapele" să fie în noi, în inima noastră, să-l primim în inima noastră cu toate problemele, cu necazurile lui, aşa cum a făcut samarineanul din parabola spusă de Iisus Domnul învăţătorului de lege şi nouă, celor de astăzi, în duminica rânduită a se citi în toate bisericile şi mănăstirile noastre.

Ioan Selejan în Pe cărarea Raiului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson: Bun, deci... Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
Pacey: Nu e ceea ce crezi tu, Dawson, nici pe departe.
Dawson: De unde ştii ce cred eu?
Pacey: Pentru că se vede pe faţa ta, amice! Da, eu şi cu Joey am petrecut mult timp împreună în ultima perioadă, pentru că am fost aici încercând să învăţăm să dansăm şi apoi ea mă învaţă trigonometrie. Dar ce mi se pare mai interesant e că dintre toate blondele şi bruntele posibile, dintre femeile pe care noi le cunoaştem, prima care ţi-a venit în minte a fost Joey. Oare de ce?
Dawson: Pacey, nu o să scapi încercând să mă analizezi pe mine.
Pacey: Doar te întreb ceva simplu. Adică, Dawson, tu şi Joey... nu mai e iubita ta.
Dawson: Da, nu mai este.
Pacey: Da... aşa că de ce mai purtăm discuţia asta? Înţelegi ce vreau să spun? Eşti acelaşi tip care mi-a spus acum câteva săptămâni că voi doi aveţi nevoie să fiţi separaţi.
Dawson: Mda, trebuie să mergem pe căi diferite, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că...
Pacey: Că ce? Că şi ea o să-şi continue viaţa... sau poate că nu ţi-a trecut prin minte că în drumul ei s-ar putea opri la mine, despre asta este vorba? Dumnezeule, frate, aşa faci mereu, vorbeşti şi iar vorbeşti şi nu te asculţi. Spui că ai trecut peste ea, dar nu este aşa. Sunt doar cuvinte care nu înseamnă nimic pentru tine.
Dawson: Nu ştii despre ce vorbeşti.
Pacey (râde şi se întoarce şi arată spre Joey care dansează cu un bătrân): Uită-te la ea, Dawson. Uită-te bine, este o zeiţă, prietene. Cât timp credeai că o să treacă până să apară vreun tip care s-o placă?! Pe bune, frate, şi când o să se întâmple asta ce o să faci?
Dawson: O să... o să accept totul aşa cum o să fie.
Pacey: O să accepţi totul aşa cum o să fie, hombre, poate că ar trebui să-ţi dai seama de acum pentru că tipul care o să apară nu o să fie prietenul tău cel mai bun şi nu o să-ţi ceară permisiunea, tipul ăla o să se uite bine la ea şi o să treacă peste tine.
Dawson: Ce ascunzi tu, Pacey?
Pacey: Ce?
Dawson: Pentru că toată analiza asta a vieţii mele amoroase nu schimbă faptul că nu mi-ai răspuns la întrebarea mea iniţială, de ce am găsit prezervativul ăla?
Pacey: De ce îmi mai bat capul? (Se întoarce şi pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!