Martie 4

E atâta lume împrejur
cândva mai mult cu o mie,
o pală searbădă dădu
muţie şi mânie.
Nu ştiu ce-a fost
că n-am avut tărie
să fiu stăpânul
minutului din glie.
Se unduia pământul
ca apa la potop
şi pendulau copacii
ca grâul cel necopt.
Lumini străluce
flambau până-n văzduh
căci supura planeta
cuprinsă de năduh.
Sulfuri buboase te loveau
din neguri deversate,
puţea pucios, iar împrejur
era un sloi de gheaţă.
Mugeşte solul gutural
şi zgomote de grotă
bufnesc în minte şi timpan
natura se revoltă.
Nechează caii,
coioţii buimăcesc
iar bufniţa precede
prăpădul omenesc.
Se adună case în moloz
morminte neplătite,
acopăr oameni cerşetori
şi neamuri înstărite.
N-alege ştiinţă
sau om neinstruit,
cum nu contează rândul
venirii la trăit.
Şi dintr-o dată, baltă
tăcere de mormânt.
Se acoperă trecutul,
pe locul zgâlţâit
natura se aşează
la locu-i, hodinit.
E atâta lume împrejur
şi toate reânvie,
se aşează faşă peste tun
şi-n case bucurie.
Aşa este uitarea
balsam vindecător
pe rana omenirii
în mersul trecător.
Se învârte existenţa,
şi-un ciclu viitor
se-inoadă cu trecutul,
aleargă în tandem,
e paradoxul vieţii
de care eu mă tem.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Scobitoare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga de pământ

Ne-am smuls cu toţii brusc din rădăcini
Fugind care încotro de pământ
Ne-am părăsit străbunii în mărăcini
Scaieţii sunt stăpâni acum pe câmp

Ne-am transformat cu toţii în ciulini
Jur împrejur oameni alergici sunt
La praf, la părul de pisici şi câini
La iarbă, flori şi tot ce zboară-n vânt

Ne îndreptăm încolonaţi orbeşte
În negre găuri de asfalt intrând
Ne-nghesuim şi ura din noi creşte
Seara spre grote mici escaladând

Planeta de beton se-ntinde, se lăţeşte
O pătură de gaze peste noi trăgând
Şi toate ce sunt vii le otrăveşte
Munţi de gunoaie împrejur crescând

Şi zilnic construim noi Babiloane
Nimic din jur nu ne mai este sfânt
Şi alergăm călcându-ne în picioare
După un bine, nedefinit şi crud

Bisericile sunt aproape goale
Ca un popas în drumul spre mormânt
Se contruiesc cavouri din betoane
Căci nu mai vrem să devenim pământ.

poezie de Daniel Uritu (ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căldura

Acelaşi strigăt mic de greier se aşează
Peste tăcere şi odihnă în câmpie
Şi strălucirea gliei atâta e de vie,
Că urcă până-n ceruri înaltă. E amiază.

poezie clasică de Francis Jammes din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Mihail Sebastian
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sera cu întrebări

cine să rupă spinii la trandafiri?
să nu rănească fluturii în zbor
şi aşa lumea e plină de martiri
şi îngeri gingaşi din faşă mor.

cine să stingă vulcanii de foc?
acoperă oameni cu case cu tot
gem oceanele la sinistru soroc
pământul suspină în dangăt de clopot.

cine să purifice păcatele lumii?
planeta se revoltă aşa cum ştie ea
naţiuni se războiesc precum nebunii
viaţa fiecărui om a devenit grea.

dacă ploaia n-ar avea putere divină
cine ar spăla omenească vină?

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credo

Noi credem că cea mai scumpă posesiune a noastră e Viaţa.
Noi credem că trebuie să mobilizăm toate forţele Vieţii
împotriva forţelor morţii.
Noi credem că înţelegerea reciprocă duce la cooperare reciprocă:
cooperarea reciprocă duce la Pace;
iar Pacea este singura soluţie pentru supravieţuirea omenirii.
Noi credem că trebuie să protejăm, nu să risipim resursele naturale,
ele sunt moştenirea copiilor noştri.
Noi credem că nu trebuie să poluăm aerul, apa şi solul,
ele sunt condiţiile preliminare de bază ale vieţii.
Noi credem că trebuie să protejăm vegetaţia planetei noastre:
modesta iarbă care a supravieţuit cincizeci de milioane de ani
şi copacii măreţi apăruţi acum douăzeci de milioane de ani,
astfel pregătim planeta pentru oameni.
Noi credem că trebuie să mâncăm numai hrană naturală, curată,
proaspătă, alimente integrale, neprocesate şi fără chimicale.
Noi credem că trebuie să ducem o viaţă simplă, naturală, creativă,
absorbind toate sursele de energie,
armonie şi cunoaştere în noi şi-n în jurul nostru.
Noi credem că ameliorarea vieţii şi-a omenirii pe planeta noastră
trebuie să înceapă prin efort individual,
căci întregul depinde de atomii care-l compun.
Noi credem în:
Dumnezeu Tatăl,
Natura Mamă
şi în Frăţia Oamenilor.

poezie de Romain Rolland & Edmond Bordeaux Szekely, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aspecte de vară capricioasă

uneori lumina vine de la frigider
îmi aşează bucuria într-o farfurie
la lucrurile simple mai pot să sper
când cerul tună iarăşi plin de furie.

ploaia angelică bate tandru în geam
în seva ei sunt sorţi de armonie
hrăneşte arborii cu sacrul hram
ei rodesc fericirea pe această glie.

simbolul bărbăţiei dăinuie în stejar
când brazii tremură c-or să fie tăiaţi
atâţia arbori au sfârşit în jar
în nebuloasa focului n-au fost iertaţi.

prin livezi aleargă vântul hoinar
roade s-au pârguit împrejur de Carpaţi.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebuloasa furtună

vântul îngenunchiază arborii îi frânge
furtunos şi nebun nu poate fi oprit
natura e în doliu suferă şi plânge
timpul o ia razna s-a înăsprit.

s-a pornit furtuna e periculoasă
norii de praf acoperă lumina
florile-s biciute pe faţă, se lasă
în voia morţii neştiindu-şi vina.

natura stresată nu are alinare
pericolul e-n aer în apă în pământ
clima globală vindecare n-are
oameni arbori vietăţi bagă în mormânt.

păcatul omenirii este magistral
gunoaie, dejecţii urcă şi-n astral.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura

Albastru şi senin e ceru'
Verde şi crudă e iarba
Insă decorul meu e negru
Căci asta ai lăsat în urma ta

Privighetoarea prea duios cânta
La umbra falnicilor tei
Dar eu aud doar vocea ta
Ce-mi aminteşte gustul dragostei

Murmur de izvor se-aude împrejur
Dar eu plutesc cu gândul în neant
Şi vântul ce adie peste tot în jur
Nu-mi poate trezi corpul hibernant

Nici florile nu au miros
Iar totul pare fără rost...
Decorul meu e mult prea răcoros
Şi mor... de dor... de tot ce a fost.

poezie de Stefan Tabacu
Adăugat de Stefan Tabacu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neputinţă

Când mâna mi-e legată
şi ochiul jartelat
implor divinitatea
şi caut împrejur,
care îmi e păcatul
şi cât o să îndur.
Capcane la tot pasul
croite-n vicleşug
ţi-nalţă slăbiciunea
la rang de performanţă,
măciuca ce urmează
te pune-n ambulanţă.
Nu scapă oaie neagră
din munca de-ndreptare
dau lapte, miei şi lână
dar semnul de turbare,
atârnă ca o piatră
şi duce la pierzare.
"Opriţi măcelul"
spunea un general necopt,
e inegală lupta,
nebunii nu mai pot.
În şocuri sociale,
continuu tracasaţi,
sunt măturaţi de vise
de viaţă săturaţi.
Nu ştiu ce vor,
găsiţi metode noi
să scape de-a lor boală,
să vină către voi.
Ce pot să fac?
- mă lapăd de păcate,
- nu vreau glorie, bani,
- nici gânduri de mărire!
doresc o blană albă
şi dacă pot o vreme
să port cu demnitate
un titlu de nobleţe
"E om de bine" e
"om în libertate!".
Târzii dorinţe,
deşarte gânduri,
nucleul vieţi-i ros
e hăituit şi-ntors pe dos,
e-n veci pierdut, furat.
De acum începe boala,
trecutul în neant.
Degaba vreu ca prostul
ce mi s-a luat, am dat
c-aceasta este cota
ce-n gene am purtat.
"Am învins", răsună încă,
o trâmbiţă revoltă
ce-n unde digitale
se înalţă către boltă.
I-am învins, în frâie i-am strunit
ne aşteaptă pace lungă
şi somnul liniştit.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva pământul străveziu

A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi caut pricini fără rost

Îmi caut pricini fără rost
Şi n-am cu cine să mă cert
Pentru trecutul meu anost
Şi viitorul meu incert

E searbăd totul împrejur
Drumurile trec pe lângă mine
Aştept osânda ca un fur
Dezbaterea juraţilor cât ţine

Fiecare trage la un jug
Şi când puterile îl lasă
În carnea lui se-aprinde-un rug
Cu flăcări albe de melasă

De unde vin? Şi cine sunt?
Ce za mă ţine într-un lanţ
Când nici un vânt, nici un avânt,
Nu mai ajunge la Bizanţ?

Pe care cronică-afectivă
Se scriu şi şterg atâtea nume
Când totul ţine de-o eschivă
Şi de-un secret ascuns anume?

M-aş război cu fiecare
Dar singur contra lumii-ntregi
E-o tragi-comică eroare
Ce-a dus la eşafod şi regi

Iar ţintele-s înşelătoare
Scadenţele vin mai devreme
De parc-anume o eroare
Naşte la rândul ei, dileme

Că fiecare-ntr-un alt fel
Îşi vede propriul sacrificiu
Şi când rămâne fără zel,
Se pierde anonim în viciu

Citesc în mine ca-ntr-o carte
Pe care-a scris-o un străin
De care astăzi mă desparte
Un fratricid: al lui Cain!

Că toate au un preţ de cost
Precum o rentă viageră
Cum fermentează un compost
Să-ngraşe solul dintr-o seră

La fiecare vârstă omul
Aleargă dup-un ideal
Da-i pune-n cale metronomul
Un munte,-o vale sau un deal;

Cu ce-oi fi eu mai bun ca altul
Ce-şi duce traiul într-o cramă?
Ne-a zămislit, e drept, înaltul
Şi amândoi dăm morţii vamă

O pâine şi-un pahar cu vin
E mulţumit: nu vrea mai mult
Cotidianul lui tumult,
Nu ştie cât e de puţin

Îşi arde darurile sale
La foc mărunt şi fără zel
Şi-l duce viaţa tale quale
Cum duci de zgardă un căţel

Atâta doar că nu se-ntreabă
Ce va fi dincolo de mâine
Şi-şi toarce firul fără grabă
Pân-la bucata lui de pâine

Mă lupt cu morile de vânt
Găleata vieţii mele-i spartă
Se scurge vlaga în pământ
Cu toată forfota deşartă

Zadarnic să întrebi ghiocul
Ce cale trebui' să urmezi
Că nici eroarea, nici norocul
Nu-i mai salvează pe aezi

Şi nu e nici un neajuns
Mărunt, atunci când nu-l poţi trece
O taină doar de nepătruns
Face izvorul să nu sece.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacără săracă

Sunt mii şi mii de case fără casă
Şi mii şi mii de ramuri fără ramuri,
Cuvinte condamnate la sloganuri
Şi oameni fără vatra lor de-acasă.

Sunt mii şi mii de faceri fără faceri,
Ce-au rezultat din faceri nefăcute,
Din goliciuni cu goliciuni umplute,
De-o lume care face-n gol afaceri.

Nimicul în nimic e dat să treacă,
Din ce-a fost plin, e azi deşertăciune,
Cenuşa e scursura din tăciune,
Tăciunele-i o flacără săracă.

Din gând, rezultă totdeauna gânduri,
Şi, în pământ, pământ se pământeşte,
Iar viscolul, prin viscol viscoleşte,
Când iarna-îngheaţă seva din pământuri.

La poartă, bate-a traistă goală vântul,
Iar uşa se deschide, încă-i uşă,
Pe horn e fum, pe vatră-i doar cenuşă,
Şi-n cer se-ascunde, viscolit, pământul.

Îl strâng la piept, îl învelesc cu gândul,
La primăvară, nu-l mai creşte grâul,
Pe Valea Mare nu mai curge râul,
Săteanul şi-a pierdut la toate rândul...

Poarta nu e poartă, uşa nu e uşă,
Curtea nu e-n curte, casa nu-i acasă,
Ziua nu apune, noaptea nu se lasă,
Focul nu mai arde, nu mai e cenuşă.

Au apus ţăranii de atâta moarte,
Ţara nu-i mai ştie, câinii nu-i mai latră,
Nu-i mai arde-n palme focul de pe vatră
Cei bătrâni sunt umbre, tinerii-s departe.

Nu mai e nimic din ce-a fost de milenii,
Au învins tâlharii, visteria-i goală,
Satele sunt vide, soarele-i de smoală,
Şi s-au dus pe ape, singuri, pământenii.

Este doar o vorbă despre-o zi senină,
Când aveam o casă plină de lumină...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu văd lacrimi!

Din stele îmi voi împleti o scară
Cu care să mă urc spre veşnicie;
Planeta noastră intră-n agonie
Că siguranţa vieţii e precară.

Eu, peste lume nu mai vreau urgie,
Nici cimitirte-n câmp să mai răsară,
Să nu văd lacrimi curse din vioară,
Nu vreau să plâng a păcii nostalgie!

În suflet, Omul aibă bucurie,
Să moştenească-n linişte pamântul
Atâta vreme până-i vine rândul

Ca să asculte Domnului cuvântul;
Înveşmântat în capă alburie,
El să depună dreaptă mărturie!

sonet de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă fură în gândul Său

mă fură Dumnezeu în gândul Său,
îmi cerne zilele ferit de tot cei rău,
îmi pune drumuri înainte,
să le străbat cu luare-aminte,
mă fură uneori dintr-o strânsoare,
chiar dacă sufletul mă doare,
aşează peste mine zilele ce vor să vină,
pline-n lumina lui de tainică odihnă
şi-ncearcă să-şi coboare calde raze
şi mă împinge către roze oaze

mă fură Dumnezeu în liniştea-i deplină
şi mă aşează să primesc lumină
şi mă aşează unde-i este rădăcină
şi mă absolvă dacă am vreo vină
şi din iertările ce mi le dăruieşte,
învăţ timid şi înţeleg că mă iubeşte,
învăţ să iert şi eu la rândul meu,
pe cei ce îmi greşesc o dată sau mereu,
învăţ să mângâi firi întortocheate,
pierduţi în negrul ce-i învăluie în noapte

mă fură Dumnezeu şi totuşi fac greşeli,
păcat că aflu uneori târziu şi-s aiureli,
sunt o ambiţie pornită într-o clipă,
îmi cer iertare că am judecat în pripă,
îmi cer iertare şi încerc să mă îndrept,
îndrept unde în gând n-am fost un înţelept,
îndrept că mă abat rostind la judecăţi,
punând pe semeni pete în prea multe dăţi,
mă fură gândul în iertările divine,
văd cu tristeţe răul ce se-ascunse-n lume

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiul vieţii - IV

Într-o lume relativă
Tot privind ultimul pas
Am avut de toate-n viaţă
Dar cu nimic n-am rămas!

Într-o lume perdandă
Tot trecutu-i greu de învins
Am avut de toate-n viaţă
Dar multe mi-au rămas în vis!

Într-o lume captivă
Tot sperând la mult mai mult
Am avut de toate-n viaţă
Dar toate cu timpul au trecut!

Într-o lume plină de vii
Tot iubind mii de virtuţi
Am avut de toate-n viaţă
Dar tu, iubire să nu mă uiţi!

Într-o lume absolută
Tot rugându-mă la Dumnezeu
Am avut de toate-n viaţă
Dar nu le-am avut când am vrut eu!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nod 5

El era un singur ochi peste tot,
o singură gură de jur împrejur,
un singur piept peste tot,
o singură frunte de jur împrejur.

El era blestemat,
de Fatum era blestemat.
Sub coasta unică avea două inimi
două inimi, două inimi, două inimi...

poezie celebră de Nichita Stănescu din Noduri şi semne (Requiem la moartea tatălui meu) (1982)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti creator

În cântări de bucurie
Izbucnesc ‘naintea Ta
Stelele de dimineaţă,
Cerul în splendoarea sa.
La cămările zăpezii
Nimeni altul n-a pătruns
Dintre toţi ce sunt în lume
Cine altul dă răspuns?

Poarta morţii ai deschis-o
Doamne îţi e supusă Ţie
Cerurile îţi scot toate
Strigăte de bucurie.

Tu cunoşti drumul ce duce
La locaşul de lumini
Tu pe spini şi pălămidă
Le poţi transforma în crini.

Împarţi a luminii cale,
Vântul Ţie ţi-e supus
Ai legat cu legătură
Toate stelele de sus.

Porunceşti lumina zilei
Ea să îşi arate zori
Glasul Tău Ţi se înalţă
Din pământ până la nori.

Picăturilor de rouă
Naştere Doamne ai dat
Tu cunoşti la toate calea
Toate Doamne ai creat.

Eşti trecutul şi prezentul
Şi la toate viitor
Eşti Stăpânul de creaţie
Eşti a toate Creator.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea perfectă

Într-o lume perfectă,
Noi doi am fi aproape,
Paşii noştri şi-ar dansa mersul
În acelaşi metru pătrat.
Într-o lume perfectă
Aş adormi în fiecare noapte
Îmbrăţişându-ţi căldura,
Ca două linguriţe simetrice,
Aşezate perfect, în acelaşi sertar.

Într-o lume perfectă
N-am cunoaşte neliniştea ori uitarea,
N-am căuta fericirea în locuri îndepărtate,
Cu orice preţ pe insule exotice.
Într-o lume perfectă, am şti că Paradisul
Este acolo unde simţi Iubirea.

Într-o lume perfectă,
Lumea ta şi lumea mea,
Ar fi lumea noastră.

În existenţa atât de imperfectă
Cu prea mult dor şi aşteptare,
Inima-mi spune că Tu
Eşti lumea mea perfectă.

poezie de Ovidiu Scridon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde se află un înţelept, nu trebuie să existe vreo femeie la douăzeci de picioare împrejur. Unde sunt doi înţelepţi, nu trebuie să existe vreo femeie la două sute de picioare împrejur. Când vaginul (sau coapsa?) femeii va sta alături de coapsa înţeleptului, sfârşitul lumii fi-va aproape: ba chiar e la îndemână şi i se simte mirosul de păr umed. Căci la ce bun să păstrezi aparenţele (adică la ce bun să le interzici femeilor să fie prezente la Marele Sfat) când pământul (sau: epoca, secolul) se cutremură din temelii?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!