Martie 4

E atâta lume împrejur
cândva mai mult cu o mie,
o pală searbădă dădu
muţie şi mânie.
Nu ştiu ce-a fost
că n-am avut tărie
să fiu stăpânul
minutului din glie.
Se unduia pământul
ca apa la potop
şi pendulau copacii
ca grâul cel necopt.
Lumini străluce
flambau până-n văzduh
căci supura planeta
cuprinsă de năduh.
Sulfuri buboase te loveau
din neguri deversate,
puţea pucios, iar împrejur
era un sloi de gheaţă.
Mugeşte solul gutural
şi zgomote de grotă
bufnesc în minte şi timpan
natura se revoltă.
Nechează caii,
coioţii buimăcesc
iar bufniţa precede
prăpădul omenesc.
Se adună case în moloz
morminte neplătite,
acopăr oameni cerşetori
şi neamuri înstărite.
N-alege ştiinţă
sau om neinstruit,
cum nu contează rândul
venirii la trăit.
Şi dintr-o dată, baltă
tăcere de mormânt.
Se acoperă trecutul,
pe locul zgâlţâit
natura se aşează
la locu-i, hodinit.
E atâta lume împrejur
şi toate reânvie,
se aşează faşă peste tun
şi-n case bucurie.
Aşa este uitarea
balsam vindecător
pe rana omenirii
în mersul trecător.
Se învârte existenţa,
şi-un ciclu viitor
se-inoadă cu trecutul,
aleargă în tandem,
e paradoxul vieţii
de care eu mă tem.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Scobitoare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sera cu întrebări

cine să rupă spinii la trandafiri?
să nu rănească fluturii în zbor
şi aşa lumea e plină de martiri
şi îngeri gingaşi din faşă mor.

cine să stingă vulcanii de foc?
acoperă oameni cu case cu tot
gem oceanele la sinistru soroc
pământul suspină în dangăt de clopot.

cine să purifice păcatele lumii?
planeta se revoltă aşa cum ştie ea
naţiuni se războiesc precum nebunii
viaţa fiecărui om a devenit grea.

dacă ploaia n-ar avea putere divină
cine ar spăla omenească vină?

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Potrivit înţelegerii mele, omul, aşa cum a trăit până acum, are nevoie de un război la fiecare 10, 12 ani. El acumulează atâta manie, atâta furie, atâta violenţă, încât nimic altceva decât un război nu le poate elibera. Aşa au avut loc războaie după războaie... Există între ele un interval liniştit de 10 până la 15 ani. Acest interval este un fel de relaxare. Dar începi din nou să acumulezi aceeaşi ură, aceeaşi violenţă, pentru că este vorba despre aceeaşi psihologie. Iar omul este la bază un vânător, nu este prin natura sa un vegetarian. Mai întâi a devenit vânător şi vreme de mii de ani a fost doar mâncător de carne, iar canibalismul a prelevat pretutindeni. Era perfect etic să mănânci oameni aparţinând tribului duşman cu care te luptai. Acest lucru s-a impregnat în conştiinţa umanităţii.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga de pământ

Ne-am smuls cu toţii brusc din rădăcini
Fugind care încotro de pământ
Ne-am părăsit străbunii în mărăcini
Scaieţii sunt stăpâni acum pe câmp

Ne-am transformat cu toţii în ciulini
Jur împrejur oameni alergici sunt
La praf, la părul de pisici şi câini
La iarbă, flori şi tot ce zboară-n vânt

Ne îndreptăm încolonaţi orbeşte
În negre găuri de asfalt intrând
Ne-nghesuim şi ura din noi creşte
Seara spre grote mici escaladând

Planeta de beton se-ntinde, se lăţeşte
O pătură de gaze peste noi trăgând
Şi toate ce sunt vii le otrăveşte
Munţi de gunoaie împrejur crescând

Şi zilnic construim noi Babiloane
Nimic din jur nu ne mai este sfânt
Şi alergăm călcându-ne în picioare
După un bine, nedefinit şi crud

Bisericile sunt aproape goale
Ca un popas în drumul spre mormânt
Se contruiesc cavouri din betoane
Căci nu mai vrem să devenim pământ.

poezie de Daniel Uritu (ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Augustus Hill: Dumnezeu a pus atâta culoare in apusuri şi tot Dumnezeu a creat caii de curse care zboară ca vântul. Dumnezeu a făcut portocala, mărul si capşunele, dar cea mai mare creaţie a Sa este femeia. Nu vreau să fiu grosolan sau ceva de genul, dar... poţi să păstrezi tu toate toate apusurile, toţi caii şi toate fructele care există, mie dă-mi toate femeile din lume. Drace, nu am nevoie de toate, doar una pe zi. În fiecare zi.

replică din filmul serial Oz – Închisoarea federală
Adăugat de Oana Romanescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura există în Linişte. Copacii, florile, păsările - toate există în Linişte. Sunetele naturii scot în evidenţă Glasul Liniştii. Natura este adânc înrădăcinată în Linişte, iar o privire dincolo de forme, va scoate la iveală Adevăratul Chip al Naturii - chipul de dinainte ca formele sale să existe. Natura există în acceptare completă, fără control sau pretenţii. Natura nu luptă împotriva schimbărilor, deoarece asta ar fi o risipă de efort, pentru că oricum, schimbarea va exista permanent în lumea formelor. Natura îmbrăţişează total Existenţa - exact aşa cum este - şi tocmai de aceea, natura este un Mesager al Liniştii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credo

Noi credem că cea mai scumpă posesiune a noastră e Viaţa.
Noi credem că trebuie să mobilizăm toate forţele Vieţii
împotriva forţelor morţii.
Noi credem că înţelegerea reciprocă duce la cooperare reciprocă:
cooperarea reciprocă duce la Pace;
iar Pacea este singura soluţie pentru supravieţuirea omenirii.
Noi credem că trebuie să protejăm, nu să risipim resursele naturale,
ele sunt moştenirea copiilor noştri.
Noi credem că nu trebuie să poluăm aerul, apa şi solul,
ele sunt condiţiile preliminare de bază ale vieţii.
Noi credem că trebuie să protejăm vegetaţia planetei noastre:
modesta iarbă care a supravieţuit cincizeci de milioane de ani
şi copacii măreţi apăruţi acum douăzeci de milioane de ani,
astfel pregătim planeta pentru oameni.
Noi credem că trebuie să mâncăm numai hrană naturală, curată,
proaspătă, alimente integrale, neprocesate şi fără chimicale.
Noi credem că trebuie să ducem o viaţă simplă, naturală, creativă,
absorbind toate sursele de energie,
armonie şi cunoaştere în noi şi-n în jurul nostru.
Noi credem că ameliorarea vieţii şi-a omenirii pe planeta noastră
trebuie să înceapă prin efort individual,
căci întregul depinde de atomii care-l compun.
Noi credem în:
Dumnezeu Tatăl,
Natura Mamă
şi în Frăţia Oamenilor.

poezie de Romain Rolland & Edmond Bordeaux Szekely, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E primăvară iar

E primavara iar,
Natura reinvie
E primăvară iar,
Şi am mai rupt o filă
Din micul calendar.
E primăvară iar
Şi câte s-or petrece?!
E primăvară iar,
Viaţa mi se trece.
E primăvară iar,
Şi aş vrea să fiu mereu
La fel ca altă dată
Să intru-n jocul tău.
Să alergăm pe pajişti
Verzi şi de soare pline,
Să văd in jurul meu
Doar zâmbete senine.
E primăvară iar,
Ce-a mai rămas din mine?!
E primăvară iar,
Şi-n suflet simt durere,
E primăvară iar,
Dar totul e tăcere...
E primăvară iar,
Şi mă întreb mereu,
De ce nu-i primăvară
Şi în sufletul meu?!

poezie de Mariana Simionescu (9 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să fiu indiferent

Cum aş putea să fiu indiferent,
Când cerul-mi este şi astăzi, prezent,
Când Dumnezeu mi-a dăruit doar mie,
Minunea de-al slăvi în poezie?

Cum aş putea să trec peste culoare,
Când sus, pe cer, parc-aş vedea o mare
Albastră, caldă, vălurind într-una,
Iar printre valuri, se ascunde luna?

Când prima rază-mi intră pe fereastră,
Într-o tăcere a luminii, vastă,
Şi, alungându-mi ceaţa din priviri,
Mă-ncătuşează cu-ale ei iubiri?

Când printre case eu aud, plângând,
Sfioase, adierile de vânt,
Iar salcia pletoasă, nopţi de-a rândul,
Se-ndoaie ritmic, atingând pământul?

Cum aş putea să fiu indiferent,
Când prind al dimineţilor moment,
Iar frumuseţea mi se-aşază-n palmă
Atât de caldă şi atât de calmă?

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de trepte!

Omul de mii de ani a vânturat bobul şi la separat de pleavă, altfel nu am fi existat... Motivaţia că nu înţelegem, nu vedem realitatea sau o negăm... poate sau nu să fie o acuzaţie a propriei conştiinţe, când aceasta există, pentru cel ce vrea să ştie. A fi sau a deveni pleavă sau o suţine, ne vom şterge trecutul şi existenţa, a fi fost om.

Apa în deşert este prezentă doar pentru cel care ştie să o extragă şi pe care o dăruieşte şi celui neştiutor. Aşa ajunge să fie şi după ce nu mai există! Scările înţelepciunii devin din ce în ce mai greu de urcat cu cât urci mai multe... Cine ajunge cât mai sus şi mai aproape de "ultima treaptă", cu toate că ea nu există, cu atâta va înţelege mai mult... Sunt cuvinte înscrise în cuvinte fără cuvinte, căci sunt spuse şi nespuse multe fără cuvinte...

Viorel Muha (mai 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacără săracă

Sunt mii şi mii de case fără casă
Şi mii şi mii de ramuri fără ramuri,
Cuvinte condamnate la sloganuri
Şi oameni fără vatra lor de-acasă.

Sunt mii şi mii de faceri fără faceri,
Ce-au rezultat din faceri nefăcute,
Din goliciuni cu goliciuni umplute,
De-o lume care face-n gol afaceri.

Nimicul în nimic e dat să treacă,
Din ce-a fost plin, e azi deşertăciune,
Cenuşa e scursura din tăciune,
Tăciunele-i o flacără săracă.

Din gând, rezultă totdeauna gânduri,
Şi, în pământ, pământ se pământeşte,
Iar viscolul, prin viscol viscoleşte,
Când iarna-îngheaţă seva din pământuri.

La poartă, bate-a traistă goală vântul,
Iar uşa se deschide, încă-i uşă,
Pe horn e fum, pe vatră-i doar cenuşă,
Şi-n cer se-ascunde, viscolit, pământul.

Îl strâng la piept, îl învelesc cu gândul,
La primăvară, nu-l mai creşte grâul,
Pe Valea Mare nu mai curge râul,
Săteanul şi-a pierdut la toate rândul...

Poarta nu e poartă, uşa nu e uşă,
Curtea nu e-n curte, casa nu-i acasă,
Ziua nu apune, noaptea nu se lasă,
Focul nu mai arde, nu mai e cenuşă.

Au apus ţăranii de atâta moarte,
Ţara nu-i mai ştie, câinii nu-i mai latră,
Nu-i mai arde-n palme focul de pe vatră
Cei bătrâni sunt umbre, tinerii-s departe.

Nu mai e nimic din ce-a fost de milenii,
Au învins tâlharii, visteria-i goală,
Satele sunt vide, soarele-i de smoală,
Şi s-au dus pe ape, singuri, pământenii.

Este doar o vorbă despre-o zi senină,
Când aveam o casă plină de lumină...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căldura

Acelaşi strigăt mic de greier se aşează
Peste tăcere şi odihnă în câmpie
Şi strălucirea gliei atâta e de vie,
Că urcă până-n ceruri înaltă. E amiază.

poezie clasică de Francis Jammes din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Mihail Sebastian
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te aştept pe Cetăţuie

Privesc de sus, privesc din Cetăţuie,
mă uit de ani, de zeci de ani, mai mult de-o mie.
Nu sunt pe plută, n-am mestecat tămâie,
simt de-s ciupit şi nu revin din glie.
O glumă? Nu. Să zicem truc, sau fantezie.
Pun ochelarii timpului deasupra pe retină
şi privesc, să zic aşa ca doi ciclopi,
cumva ciudat, prin ambii ochi.
Lentilele sun fumurii, din zorii timpului născute.
Lunetă imi e stânga şi străbate
urbea de la vest la est, scanând
trecutul prin prezent, aşa cum va să vie,
în panorama ce ne-a pus, natura-n reverie.
Iar în fundal se toarce încet, neauzită,
povestea locului văzut în lunga-mi defilare,
ca o idilă în debut, fidelă-n depărtare.
Cum e normal cea dreaptă o urmează,
un microscop retrovizor ce se cuplează
la turma de dentrite, furnici scormonitoare
în zonele de ştiinţă a scoarţei cerebrale.
Găsesc cioburi, frânturi din bătălii,
zidul cetăţii, turnuri, clădiri şi oseminte.
Blazoane, inscripţii, cărţi vechi şi pomeniri,
statui, portrete, gravuri, fotografii.
(Arhivă a timpului păstrată, în slovele dintre etnii.)
Toate se-nvârt, trecut, prezent,
se leagă-n conexiuni, de stânga comandate,
ca să formeze în sincron, poveşti adevărate.
Ce zbuciumat trecut, şi nobil, şi plăcut,
cetatea ne arată!
Semeţe catedrale şi nobile palate
stau încă drepte, îndeamnă la respect
chiar de trăieşti de-o viaţă în largul lor context.
Cărările cetăţii continuu s-au lungit
iar zidul de apărare prin case pripăşit,
a dispărut în burgul ce iute a-nflorit.
Când noul vrea să înalţe pe vechiul cucerit,
începe să vorbească trecutul amuţit.
Apar coloane, sarcofage, fundaţii învechite,
culuare subterane sau drumuri pietruite.
Toate vorbesc când ştii să le citeşti,
căci trunchiul milenar inele a dobândit,
din mii de generaţii ce l-au slujit fidel,
cu gândul să transmită, un Cluj, oraş model.
Modern e azi, trecutul îl obligă,
iar codul de mândrie, nescris abecedar,
vegheză cu sfinţenie, să fie neîntinat
să-şi apere emblema, oraş civilizat.
Dar, mi-am pierdut lentila, cea stângă,
era mai fumurie, în scrum s-a transformat.
O poartă vântul, liber în depărtate zări,
poţi prinde un atom, ca-ntregul să clădeşti,
te aştept pe Cetăţuie, cuibul atâtor poveşti.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vedeau în depărtare valuri de codru. Unele erau încă luminate; altele se pitiseră în umbra opcinelor. Cât cuprindeai ochiul împrejur, peste toate acele păduri şi culmi, era pustie, căci locul muntelui sfânt era oprit până la trei zile de umblet. Păstorii din toate zările aveau semne, bouri bătuţi în copaci străvechi, şi nu treceau cu turmele lor de acel hotar.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesimţirea

Este atâta nesimţire în jur,
încât se mişcă cerul şi pământul,
pe buze ne este strivit cuvântul,
e batjocorit şi adevărul pur.

Nu toţi muritorii-s fără de cusur,
dar unii întrec orişice măsură
trăind viaţa ca pe-o aventură,
iar tot ce perorează-i un sperjur.

Privim cu îngrijorare împrejur,
că nesimţirea nu are măsură,
are aripi de mare anvergură,

iar nesimţiţi sunt şi-n bătătură
şi se pare că-s săraci cu duhul...
De îngmfaţi ce sunt, le merge buhul...

Sibiu, 12.10.2015

sonet de Ioan Friciu din Inedită (12 octombrie 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copleşită de senzaţii

simfonia pământului ţâşneşte din izvoare
glasul muntelui răsună în cascadă
în poiana soarelui pe florale covoare
păşesc fericită, zburd ca o cicadă.

umbrele mele fug se tem de lumină
raze mă înconjoară de jur împrejur
armonii cereşti le-absorb în albumină
oprind jocul fantomal din clarobscur.

trăiesc o lume de visare de uitare
a tot ce-a fost urât în sufletul meu
deschizături albastre găsesc prin căutare
ştiu ca toate drumurile duc la Dumnezeu.

trăiesc cu lumina iubirii sacră fremătare
sunt copleşită de sublime senzaţii mereu.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunericul şi poetul

Întunericul

Tu, care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt,
Ce cânţi ca o stafie ieşiţii din mormânt,
Sfăramă-n stânca rece a ta nebună liră
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră.
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veştedă, bătrână se leagănă prin nori,
Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

Poetul

Şi te crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?
Voiu să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători,
Voiu să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină 1-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte?
Dar nu-s colori destule în lume să-nvesmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri
Ce-noată-n a lui suflet cum 'noată-n mare valuri
Şi-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când între noi distanţa...

Nu cred că-n zi sau noapte mai caldă viaţa-mi este
ca-n orele în care cu tine sunt mai bun,
şi am greşit, sunt omul ce-n mine zace peste
iubiri, când toate-acestea spre tine se impun.

Mai pedepseşte-mi gura ce tace-adânc şi minte,
sau scoate-mi ochii-aceia ce văd şi împrejur,
dar fii tu mâna care mă scutură din minte
şi mă învaţă-n taină să o-ndrăgesc când jur.

Să rupi din piele, muşcă, şi taie-n carne vie,
jăratec dă-mi la masă- îl voi mânca privind
cum râzi, căci râsu-acela îmi face ziua mie
mai zi ca alte zile, cu jindul cel mai jind.

E aerul otravă, şi libertatea moare,
când între noi distanţa arată a-nchisoare.

sonet de Ionuţ Popa (2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul 1990 a fost cel mai urât an din viaţa mea. Am văzut atâta lume care şi-a întors cojocul pe dos, atâta lume care a făcut pe victima fără să fi fost. Nu accept că ai fost în Comitetul Central, dar spui că ai fost victimă a comunismului.

citat din Ileana Vulpescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!