Neputinţă

Când mâna mi-e legată
şi ochiul jartelat
implor divinitatea
şi caut împrejur,
care îmi e păcatul
şi cât o să îndur.
Capcane la tot pasul
croite-n vicleşug
ţi-nalţă slăbiciunea
la rang de performanţă,
măciuca ce urmează
te pune-n ambulanţă.
Nu scapă oaie neagră
din munca de-ndreptare
dau lapte, miei şi lână
dar semnul de turbare,
atârnă ca o piatră
şi duce la pierzare.
"Opriţi măcelul"
spunea un general necopt,
e inegală lupta,
nebunii nu mai pot.
În şocuri sociale,
continuu tracasaţi,
sunt măturaţi de vise
de viaţă săturaţi.
Nu ştiu ce vor,
găsiţi metode noi
să scape de-a lor boală,
să vină către voi.
Ce pot să fac?
- mă lapăd de păcate,
- nu vreau glorie, bani,
- nici gânduri de mărire!
doresc o blană albă
şi dacă pot o vreme
să port cu demnitate
un titlu de nobleţe
"E om de bine" e
"om în libertate!".
Târzii dorinţe,
deşarte gânduri,
nucleul vieţi-i ros
e hăituit şi-ntors pe dos,
e-n veci pierdut, furat.
De acum începe boala,
trecutul în neant.
Degaba vreu ca prostul
ce mi s-a luat, am dat
c-aceasta este cota
ce-n gene am purtat.
"Am învins", răsună încă,
o trâmbiţă revoltă
ce-n unde digitale
se înalţă către boltă.
I-am învins, în frâie i-am strunit
ne aşteaptă pace lungă
şi somnul liniştit.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vechea boală

port în mine boala, boala mă iubeşte,
e mereu fidelă şi nu leneveşte,
la tot pasu-mi spune, printr-un idiom,
că sunt omu-n care a crescut un pom
şi din el culege fructele durerii,
dar eu, ca un câine, când mă prind hingherii,
scheaun către Lună, nevoind să mor;
stelele sunt oarbe, ceru-i un decor
care nu-mi oferă nicio alinare;
port în mine boala, ca pe-o amânare,
ca pe-o veste tristă dată de himere.
oare, de la boală, simt acum plăcere?
oare, de la boală, pot acum să scriu?
boala mă păzeşte de al meu sicriu?
port în mine boala, boala nu mă iartă,
de mă simt iar bine, vine şi mă ceartă,
mă atinge-n membre, mă loveşte-n pântec,
un blestem mi-e boala sau e un descântec?
boala e tristeţe sau e fericire?
duce la noroc sau nenorocire?
nu ştiu cum se face, reînsufleţit
tot de vechea boală, m-am îndrăgostit...

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat (15 aprilie 2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce nu pot ierta

Obrazul i-am lovit cu palma,
L-am provocat şi l-am împins,
De nedescris mi-a fost sudalma,
L-am vrut supus, ucis, învins...

I-am pus bagajul la picioare,
El nu spunea nici da, nici ba,
Avea un fel de-nfumurare
Pe care nu i-o pot ierta...

N-aveam regrete şi nici teamă,
Atât am mai putut răbda
Acest actor. Această dramă
E însăşi vieţuirea mea.

Că l-am urât, ştie şi el,
Trecutul, acest infidel!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

RMN Revoluţionar

Când Arpagic motanul
fotoliu'a cucerit.
Când Polonicul pute
în sosul pregătit.
Poporul se intrigă
şi zice cu umor:
"Voinici în dizidenţă
ce tineri avântaţi!
Căzut-au frânţi de luptă
şi-a lor democraţie
e tulbure la minte,
măruntă şi pustie."
Secatu-le-a izvorul,
mintea li s-a blocat
în temniţe de groază,
în prazul preparat,
cu sos picant politic
ce pişcă în popor,
mai rău ca abureala
de la debutul lor.
Conducători de turme,
capcane de nebuni,
sedus-au tinerimea
şi-a ei naivitate
au pus-o scut la fapte
şi lucruri delicate.
"Am învins! Se aude încă
în infinit ecou,
o trâmbiţa revoltă.
Actor începător,
împins să spună rolul
făcând nemuritor,
planul ţesut în umbra
unui regim regres,
neputincios din faşă
şi bolnav la progres.
Ce vine azi, dar mâine?
căci ciclul se repetă
ca un perpetuum,
atât de căutat
la care suntem mândri
că un brevet am luat.
Stau şi mă'ntreb când trece,
când un tratat de pace
ajunge la pecete
să'ngheţe ea războiul
degenerat din rece.
Să auzim de bine,
la toate mă închin
implor divinitatea,
şoptesc încet, Amin.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Scobitoare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purgatoriu

Psihologia mulţimii
târziu a povestit:
Nebunia unită
ciclic s-a războit.
A ei dorită eclipsă
e să trimită
lumea-n Apocalipsă.
Acum, când piticul,
atomul cel mic
e... năzdrăvanul,
supremul voinic!
Dumnezeu,
notă a luat
apoi a zis răspicat:
Îngeri şi demoni
până acum am fost delicat,
oi albe şi negre
în stână aţi stat.
v-a înbulzit răutatea,
cu Natura v-aţi pus
de era să trimiteţi
Pământu-n apus.
Gata cu gluma!
De mâine,
la strungă vă poftesc,
vă dau mătrăgună,
vreau să cermălesc.(aleg)
Nu contează blana,
năravuri eu vă cot, (caut)
de aflu că sunt multe
vă lingeţi voi pe bot.
Trai liniştit,
dulcegării în viaţă
şi tot ce aţi dorit
obţineţi cu durere,
vă pun la tăbăcit!
Cei neatinşi de turbă(rabie)
cu albul însemnaţi,
vor face front de luptă
ca lumea să salveze,
de greaua încercare
a oilor breze.
Să nu slăbiţi atacul
continuu dezbinaţi,
atrageţi în capcane,
cu ştiri debusolaţi.
Cancan, conflic, corupţie
întruna picuraţi.
Ca să nu roadă sacul,
hodină nu le daţi.
De-or înceta să sufle
de grijă vă absolv,
"legitimă apărare"
voi scrie la ceaslov.
Ce te agiţi în turmă
alb pricăjit?
ştiu că te roade boala,
eşti tare necăjit.
Nu pot să iau durerea
viaţa să-ţi prelungesc.
Am casă mare!
Zeii dospec destine,
de care nu pot
să m-ating,
cînd muribunzii
mâna-mi întind.
Cel mult câte unul
dar rar, pot să fac
Sfânt pe vecie,
Poporul să-mpac.
Mileniul e pe sfârşit,
linii bune, v-am definit.
Acţionaţi fără milă,
aveţi jumate de veac
Vacii Nebune,
Să-i puneţi leac.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare cu povestea sa...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perfecţiune?

Vreau să fiu perfect în toate,
Dar apoi stau şi gândesc,
Oare îmi voi da dreptate
Dacă, poate, mai greşesc?

Este ea, perfecţiunea,
Chiar ceva ce îmi doresc?
Îmi şopteşte raţiunea
Să mai stau să mă gândesc.

Ar fi bine bun la toate?
Mă ajută cu ceva?
O ascult, îi dau dreptate,
M-am pierdut pe undeva...

Pot fi geniu, pot fi suflet,
Sau iubire... sau nimic,
Pot fi versuri, pot fi cântec,
Pot fi tot... sau doar un pic.

Pot să fiu perfect în toate?
Poate nu, poate că da,
Conştiinţa va răzbate,
Voi trăi şi voi vedea.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

un haos plânge în mine
sau râde homeric
ha-ha-ha
nu stau
nu aştept nimic
mă sprijin de gânduri opace
nu sunt acel ce îl cauţi
nu scriu slove de aur
nu sunt acel chemat
nu am nici frumuseţe, nici noroc
pasul e întunecat şi gol
de ce îmi cer să râd
când lacrimi curg
am patimă la joc
ştiu, ştiu, nu am noroc
de ce te apropii
nu, te rog
se zvonea ieri prin târg
că sunt tânăr poet
ei, un nebun, un cântăreţ
ce pot să fac
să ţip, să plâng, să tac
din neant am fost creat
unde plec...
e drumul meu
dau de pereţi cu el
aici, nu am ce să mai fac cu el
de mine,
vai de mine...
e bine, e tare bine, nu...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am aripi

Îmi cresc aripi către o nouă viaţă,
către un somn lin fără de uitare
către acele vise, ce azi le am
aşa cum le-am avut şi ieri
şi le mai am şi mâine...
Îmi cresc aripi, aici
lângă lăstarii timpului meu
şi vreau să zbor...,
dar voi zbura acolo unde
numai lăstarii timpului o vor şti
Îmi cresc aripi,
către o ţintă bine definită
şi chiar dacă îmi va fi greu
voi învinge..., doar
am lăstarii timpului meu
ce acum abia au răsărit.
Am aripi şi sunt abia
la începutul zborului meu
către... TOT
Am aripi!

poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!

Damnatul

Nu pot, nu vreau
Sa le mai dau crezare
Acestor zadarnice sperante
Acestor vise amare

De mi-e dat sa cad
Atunci cadea-voi de-a-ntregul!
Viata-mi un dar scaldat
In neputincioase vise si versuri

Scaldat mi-e obrazul
De-a ochilor roua amara
Amar imi este drumul
Ce-n chaos se pogoara

Si cum mai mult ma adancesc
In sumbrul intuneric
Bratele-mi simt cum amortesc
D' un vid tot mai puternic

poezie de Laurenţiu Bodişteanu
Adăugat de Laurenţiu Bodişteanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasa mea

În sufletul purtat spre nemurire,
Prin dragoste, devii nepământean,
Iar zeii-ţi plâng menirea de-a fi înger...
Eu vreau în gânduri, înger să te am!

Zeiţa mea, tandem cu poezia
Şi bolţi de flori şi versuri ţi-aş crea,
Dar nu te-ascunde iar în întuneric!
Lumină fi-vei! Nu te-ntuneca!

Te port în suflet pâine frântă-n două,
Nestăpânit de foamea de amor...
În lumea ta rodeşte curcubeul,
Iar eu, frumoasa mea, sunt muritor...

Nu pot să-ţi cer, căci eşti nemuritoare,
Spre lumea mea legată de păcat
Să te cobori, cât te-aş iubi de tare
Şi ah, cât te-aş iubi cu-adevărat!

Rămâi un vis cu aripa de ceară
Topită-n gânduri către zori de zi!
Nu vreau ca tu să fii o pământeană!
Rămâi în ceruri, să te pot iubi!

Să mă trezesc, sub geana străvezie,
Că scormonesc după iubirea ta...
Frumoasa mea din alte constelaţii!
Îngerul meu plăpând... frumoasa mea!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare cu povestea sa...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
nu ştiu dacă pot separa
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

(Autor: Teodor Dume)FIECARE CU POVESTEA SA...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
nu ştiu dacă pot separa
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim în ţara unde...

Trăim în ţara unde dorul s-a născut,
Ereditar, în gene, îl ducem mai departe
Şi unde vitejia înseamnă mult mai mult
Decât o simplă vorbă scrisă într-o carte!

Trăim în ţara unde verbul "a iubi",
Ca om ne defineşte şi ne onorează
Şi unde moştenire lăsarăm la copii
Dragostea de ţară ce-n suflete primează.

În ţara unde există bunătate,
Unde orice român în casă te primeşte
Tratându-te la fel ca pe un frate,
Să nu greşeşti, trădându-l mişeleşte!

Nu suntem slabi să crezi că poţi să râzi de noi,
Fiindc-am lăsat păduchele în cap să ni se urce,
Trăim încă pe locul unde se nasc eroi
În firele de iarbă când ţara-i la răscruce!

Poate tăcem acum şi nu zicem nimică,
Vrem să vedem răimea cât duce de departe,
Dar ai să vezi românul de jos cum se ridică
Şi-n glas de tunet zice: Azi fac dreptate!

Purtăm răbdarea, o haină pentru-afară
Când moliile-o rod, găuri în ea rămân,
Dar pielea ce se vede nu-i de ocară,
Sub ea palpita un suflet mândru de român!

Trăim încă în ţara unde se nasc viteji,
Lumini ce pot străbate şi cea mai neagră noapte,
Tu crezi că noi dormim, dar ochii ne sunt treji,
Ai grijă cu românul când s-o trezi din "moarte"!

Trăim în ţara unde mândri ne-am născut
Trăgându-ne puterea din pământul străbun,
Nu crede c-ai învins, dacă azi am tăcut,
În vine înc-avem un sânge de român!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre suferinţă

Ce poţi crede despre mine, nu contează,
Nu vezi când e întuneric şi nici eu nu privesc,
Dar la răsăritul soarelui când intunericul încetează
Şi toate stelele dispar, nu lumina este cea pe care-o doresc.

Să fie un strop de linişte esenţa universului, nu ştiu.
Nu ştiu nici motivul pentru care continuu să exist, mă sting.
Ştiu însă care este idealul pentru care merită să mori, să nu fii viu.
Îl ştiu, dar nu pot să-l pronunţ, nu pot să-l simt, nu pot să-l ating.

Ce poţi crede despre mine, nu contează,
Săgeata suferinţei este de mult plecată spre inima mea.
Rana pe care urmează să mi-o facă deja sângerează
Înainte de a cunoaşte începutul, am cunoscut durerea.

Încerc să evit să sufăr, nu pot continua,
Dar ce-mi rămâne astăzi mâine moare
Şi dacă mai pot să pierd atunci voi rezista.
Nu vreau să recunosc, dar ce trăieşte doare.

poezie de Dorian Dogeanu
Adăugat de Dorian Dogeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiată în România

Cum pot să mă apăr de absurda urgie?
Acasă, părinţii plângând i-am lăsat...
Dorit-au să moară pe scumpa lor glie...
Copilul, în braţe, l-am luat şi-am plecat.

Cu lacrimi de înger, cel mic mă întreabă:
,, De ce astăzi tati nu este cu noi?"
Îi răspund că are, la servici, multă treabă...
Cum să spun c-a plecat la cumplitul război?

De i-aş zice, cum, oare, ar putea înţelege
Un puşti care are are doar câţiva anişori
Că-n Ucraina domneşte a păgânilor lege,
Ai ţărilor noastre, eterni dictatori?

Am trecut astă-noapte, cu copilul de mână,
O graniţă plânsă, către oameni frumoşi,
Care vor armonie în Ţara Română.
Ne-au primit cu pachete, covrigi şi gogoşi.

Românii sunt buni, ne rugăm împreună,
Nici ei nu-nţeleg de ce vrea să murim
Acel,, om" cu o minte deşartă, nebună.
Cât am vrea să putem în ochi să-l privim,

Să-i zicem că ruşii de rând nu au vină,
Că pace-şi doresc, nu moarte şi chin
Sunt oameni ca noi, vor pace, lumină,
Că războiul acesta şi lor li-i străin!

Nu ştiu ce-i acasă, nu ştiu dacă mama
Şi tata sunt bine, dacă azi mai trăiesc...
În genunchi ne rugăm, în suflet simt teama
Că mor şi n-apuc să le spun că-i iubesc.

Nu ştim de vom prinde şi ziua de mâine,
Nici paşii pe unde târziu ne-or purta,
Dar ştim că românii ne-au dat casă şi pâine
În clipele grele. Şi nu vom uita!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela nemuririi

Candela nemuririi m-aşteaptă, amestecul ei îmi umple lumina,
Pe suflet şi flacăra se-mbină cu graiul ce-n rugă nu se dezbină,
Mi-e dor de o văpaie, fie fără locuinţă, să mi-o aprind în suflet,
Şi forţa ei ferice, iubind întunericul, să-mi dăruiască precuget.
Cad la altarul inocentelor dureri creştine, lacrimile sparg de sus
Odaia sufletului... Se înalţă bolul preamăririi sfinte înspre voi,
Atât cât aş vedea, prin lacrimi, rugile ce mi le-a hărăzit Iisus,
Îmi va fi lesne să îmi cânt împăcăciunea inimii, slavind nevoi.
Şi clipa euharistiei o pătrund şi nu mi-e teamă de a ei Domnie,
Merg către tine, spirit, să îţi spun, ce preţ e în lumina veşniciei,
Smerenie îmbrac, să pot avea încrederea iubirii în mărinimie,
Sunt pentru aşteptarea crezului divin, astfel voi fi cu voi mai vie.
Când cineva de-ai mei, în astă zi, îmi cere inima-i şi sufletul curat,
Aş face să îndur tot riscul sufletului meu, să-şi prindă marea vrere,
Şi mă opresc la candela, care nu moare, creştină sunt, şi nu m-abat,
De-a arde lângă ea, şi dobândind căldura ei, să nu-mi doresc putere.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din adevăr şi din iubire

Din adevăr şi din iubire îmi fac şi patrie şi crez
În viaţa mea mai sus ca ele nimic nu vreau să mai aşez.
Pentru-adevăr îmi dau viaţa, pentru iubire moartea-mi dau
Nimic să nu-mi vreau fără ele, cu ele orişice să-mi vreau.
Nici adevărul, nici iubirea nu pot cu nimeni să le-mpart
Cu ele-ntregi mă duc oriunde, de ele-n veci nu mă despart.
Merg cu-adevărul şi iubirea la marginile lumii chiar
Dar fără ele, oricine-ar zice, nu pot şi nu pot, e-n zadar.

Se rupe inima din mine când mi le văd în două stări
Decât cu dragostea-mpărţită, mai bine mort pe-a ei cărări
Decât cu adevăr făţarnic, mai bine mort cu cel frumos
Decât viaţa cu Satana, mai bine moartea cu Hristos.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog în anotimpuri

Gândurile ce mă inundă
pot fi stele de zăpadă,
fulgi ce cad continuu
peste drumuri îngheţate,
pot fi vânturi obosite
răscolind copacii goi.
Sau vârtejuri înăsprite,
ce gonesc sub nori de plumb,
cai focoşi, înhămaţi la sănii albe
printre brazii falnici.

Gândurile pot fi contopite
într-un dor de ploaie,
ca un cântec de izvoare,
murmurate de copii
ce se aud dinspre munte
către văile în ceaţă.
Zgomote nepercepute
plesnesc în muguri verzi,
clinchete de clopoţei
peste albii ghiocei,
iarba care încolţeşte
printre turme de mioare.

Gânduri către soare
ce atârnă sub azur,
adiere blândă,
ce aleargă peste lanuri,
gânduri ce se coc sub tâmplă
în idei de foc,
se desprind din mine peste tot.
Văd în mine morarul ce aşteaptă
carele pline de rod.
Gândul e dorinţă
de viaţă şi soare,
copilul minune din mine,
e murmur şi tril fără cuvinte
ce se înalţă măreţ
încununat de natură.

Gândul şoptit de pădurea
desenată în amurg,
cuvântul, comoara tăcerii,
se scurge
ca vinul în pocale de aur.
Sunt singur, copac rătăcit
Aştept veşmântul,
Veşmânt ruginiu.
Privesc în mine
abătut şi slăbit
şi-mi adun puterea
scuturându-mi spinarea
de atâta muncă.

Gânduri vii,
gânduri multe,
pogorâte din înalte altare,
sub aripi de îngeri,
aripi albe,
sub care
mă voi odihni!

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!