Unde-i egalitatea...

Din cămări întunecoase,
Dese, ca fasolea pe-a ei viţă,
În livingul unei case frumoase,
A intrat un şoricel,
Curajos din cale afară,
Ca să facă răzmeriţă.
Căci era nemulţumit
De tot ce-l înconjura,
Stăpânii casei în mod voit,
Delicateţuri au pitit,
În frigiderul burduşit,
Numai din cauza lui,
Ca să nu poată mânca,
Când o duşmancă mai veche,
Pisica de aproape îl sfida,
Tolănită şi sătulă,
Dormitând pe-o canapea.

Ei, de toate i se dă,
Iar eu trebuie să fur,
Ca să-mi duc viaţa grea,
Protestă dur şoricelul,
E normal, să fie aşa?
Eu zic, ba!

Unii au prea multe în viaţă,
Alţii abia pot respira.
Unde-i zău, egalitatea?
Traiul e după mărime?
După muncă, ori noroc,
Sau după cât poţi fura?

Ajutaţi-mă vă rog!
Ecuaţia asta-i prea grea,
Nu-i pentru burtica mea.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnişoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne-a făcut pe noi, spionii, după chipul şi asemănarea Lui. Prea suntem josnici şi urâţi pe dinăuntru, prea scormonim cu minţile după cele mai perfide metode de a corupe şi înşela, de a schilodi şi distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alţii din orgoliu ori datorită faptului că ne-am deprins cu ideea că aşa merg treburile în lumea noastră.

Pavel Coruţ în Quinta spartă, Varain, te duci în iad! (1993)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tindem

Tind să vorbesc mai mult despre greşeli –
Despre greşeli pe care le tot repetăm!
Atât eu, cât şi tu, ce să mai discutăm?
E evident că suntem plini de îndoieli!

Tinzi să vorbeşti mai mult despre tristeţe,
Iar eu, tind să te contrazic când spui:
Că viaţa-i grea şi că suntem ai nimănui,
Că nu există fericire după tinereţe!

Eu tind să cred că, de fapt, după tinereţe,
Nu există doar fericire, ci şi nemurire!
Cât despre viaţă – este vorba de gândire...
Normal că-i grea, când ai mai multe feţe!

Nu toţi ştim ce vrem de la viaţă,-i cert,
E mai uşor să spunem că-i nedreaptă!
Nu că ar fi uşor să mai urcăm o treaptă,
Spre ceea ce, unii, numim "concret"!

Tindem să avansăm mai lent, ce-i drept –
Nu-i de mirare că ne place amânarea!
Neştiind că suntem precum lumânarea
Şi că, de multe ori, ne stingem pe nedrept!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce rost?!

Destinul meu n-a fost prea blând,
Prea mulţi în viaţă mi-au intrat,
S-au adunat în ea pe rând,
Fără măcar să fi-ntrebat.

Am încetat să mă mai plâng,
Că unii intră şi nu-ntreabă
Dar parcă tot mai mulţi se strâng
În viaţa mea, cei fără treabă.

Şi nu-ncetează să tot vină
Se-ntrec cu toţii dând năvală
Cu cât, de ei, este mai plină
Cu-atât e viaţa mea mai goală!

Numai acei ce eu i-aş vrea
Nu sunt pe-aproape când mi-e dor
Şi atunci când vin unde să stea?
Că alţii stau pe locul lor!

Unii s-au instalat în lege,
Alţii voinţa mi-o supun
Dar niciunul nu-nţelege
Că viaţa mea nu-i bun comun!

Abia putând să mai respir
De câţi se-nghesuie în ea
Mă dau deoparte şi mă mir:
Ce rost am eu în viaţa mea?!

poezie de Ion Roşca din revista "Cugetul"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După care vis să mă trezesc?

după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?

după visul în care
stelele par a fi
încercările creatorului
de a reda vederea
unui întuneric orb?

după visul în care
durerea palpită
ca un gând abandonat
în neant
iar eu încerc să-mi chem
gândul înapoi
pentru a învinge durerea
prin cuvânt?

după visul în care adevărata iubire
începe cu lacrimi vărsate
pe altarul singurătăţii?

după visul în care
săruturile tremură ca nişte frunze
în bătaia vântului uitării
iar umbrele fug în toate direcţiile
de frica unei îmbrăţişări?

după visul în care
unii oameni ridică statui
alţii le dărâmă
dar prea puţini reuşesc
să le readucă la viaţă?

după visul în care
apa de ploaie se rupe
la naşterea curcubeului
iar noi ne privim chipul
îmbătrânit în bălţi?

după visul în care
te scufunzi în propria suferinţă
pentru a găsi o perlă născută
dintr-un fir de nimic
o poezie pe care nimeni
nu o mai poartă
ca amuletă de protecţie
noroc şi nemurire?

spune-mi tu, celălalt eu
al celeilalte lumi
pe care o port pe umerii
de Atlas al zădărniciei

după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

După unii specialişti, primarul n-avea de altfel niciun interes să vorbească despre el, căci pusese mâna în mod ruşinos pe suta de dolari, fără s-o mai împartă comunităţii. După alţii însă, asta era practica obişnuită în toată regiunea, iar buna credinţă a primarului e dovedită de faptul că nu rupsese foaia din registrul care confirma această vânzare neobişnuită. După toate probabilităţile, găsise absolut normal să-şi însuşească banii; iar Tozgrec devenise proprietarul legitim al ruinei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu am furat

mergând pe stradă uneori tragi cu urechea, furi secunde din viaţa cuiva şi uiţi
citeşti o carte şi te regăseşti printre pagini, printre cuvinte şi vezi că un cuvânt se lipeşte de tine
aşa cum numai un cântec se mai ascunde printre cute de memorie şi nu-ţi dă pace

când eram copil mi-am dorit şi eu o hoţoaică să fur caise
dar ori era prea înalt gardul, ori hoţoaica era prea scurtă ori eu o uitam prea des
cert e că amintirea nereuşitei mă bântuie. eu de ce nu pot să fur?

la şcoală făceam şi eu copiuţe, copiam de câte două, trei ori
rezumatele, formulele şi ideile până când copiuţele deveneau inutile şi scriam liber
dar în ochii colegilor eram omul care avea copiuţe clare, nu tocilarul

mi-am propus să fur inima câtorva fete dar multe din ele nu aveau.
o păstrau acasă în loc sigur departe de ispită
iar cuvintele mele zăceau aruncate care pe unde

acum nu mai fur. nimic. am obosit să aştept. am obosit să sper
ciudat e că nimeni nu vrea să fure de la mine cu toate că am atât de multe cuvinte
ce riscă să cadă în uitare

eu fur, tu furi, noi furăm, ei fură... întreaga viaţă am fost furat fără să pot acuza pe cineva

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu pentru tine mă rog, acum, natură

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să supravieţuieşti
În lumea mea modernă,
Să nu te piardă, a omenirii viitură.
Să-ţi mai rămână falnici codrii înalţi,
Şi verde iarba din câmpie,
Iar florile să nu-şi piardă mirosul,
Şi minunatele culori,
Tot limpezi, izvoarele-ţi rămâie.

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să-i ţii în braţe; pe cei ce te iubesc,
Adevăraţi prieteni să-ţi rămână.
Să te preamărească păsările în cântul lor,
Şi trecătorul să uite să mai plece,
Iar copilaşi fugind, după mici fluturi,
Picioarele în rouă să le înece,
Şi-atunci, când cad, împleticiţi prin iarbă,
Să nu plângă prea tare,
Că nu e asfalt dur, e iarbă şi e rouă.

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să-ţi mai rămână mare a ta putere,
Să poţi să lupţi, cu cei ce rău-ţi vor,
Şi nu-nţeleg că tu eşti o minune,
Căci vreau să te cunoască, ca şi mine,
Copiii, nepoţii şi stră şi strănepoţii,
Din generaţiile ce vor să vie.

poezie de Valeria Mahok (23 mai 1992)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâţa grasă

Vai, vai, vai, cât e de grasă,
mâţa asta-i cât o casă!
Când pe-o parte se prăvale,
aproape c-o ia la vale,
că-i aşa, mai mult rotundă,
de-aia pare şi mai scundă,
numai bunătăţi visează
când d-abia se deplasează.

Pe uşă abia încape
dacă intră dintr-o parte
sau dacă intră pe rând
labele şi trupul scund.
Nici să miaune nu poate
c-a mâncat prea mult din toate,
fără porţii sau masură,
parcă n-are doar o gură.

Eu vă spun acum precis
că, de-ar vrea să fie miss,
n-ar putea să aibă parte
de nicio festivitate
cât timp linge tot din oale,
de rămân aproape goale.
-Mâţo, oare poţi să ţii
o dietă pentr-o zi?

Altfel nu ştiu ce voi face
c-o pisică care zace
toată ziua pe covor
la mine în dormitor,
visând până-n miez de noapte
doar la oale şi la lapte.
Că pe ea o doare-n cot,
dar eu trebuie să scot
uşile din balamale
şi să-mi cumpăr alte oale!

poezie de Simona Epure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresie?

Mi-e frică-n viaţă de ceva …
De draci, de moarte, ori lume rea,
De ce nu mai pot îndura?
Şi linişte nu pot avea,
Căci n-am nimic, cu nimenea
Şi viata mea e grea.
Căci, doamne! Lumea e nebună,
Alergătură, zbucium, ură,
Îţi râd în faţă, în dos crimă,
Te dă deoparte, te sfărâmă,
Şi te-ar zdrobi, ţi-ar lua din mână,
Tot ce-ai mai bun,
Să n-ai odihnă.

Cât de prietenie, doamne!
O! Nici copiii, nu mai ştiu,
De mici, au răutatea-n ochi,
Pe buze, vorbe de ocară,
Şi te uimesc, când stau doi, trei,
S-asculţi, doamne!
Ce învăţară.

De-aceea, doamne, eu te rog,
Lumea-ncearcă a îndrepta,
Mi-e frică-n viaţă de ceva,
De care nu mai pot scăpa,
Şi să mă mint, nu pot,
Că liniştea-mi, voi căpăta,
O! Doamne sfânt.

poezie de Valeria Mahok (3 februarie 1991)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluminare

luna era grea şi abia se rostogolea în tării,
urma să plouă îndelung,
să se cureţe pădurile
să se spele pletele brazilor şi ochii fecioarelor
printre gene ca stelele,
lungi-răsăritene,

urma să fie noapte grea,
creşteau inimi sălbatice de prunci,
mureau inimi mari obosite,
inimi care muşcau din zidul spoit cu humă
precum licărul flăcării din vatră,

de fiecare dată când Dumnezeu chema
praful ca aurul asupra mea,
era prea mult cuvânt şi prea puţină pâine,
şi mă umpleam în pântec de tot ce odinioară
trecuse cu pas de om
peste pragul altarelor, marilor grădini ale cerului,
unde doar grăunţa luminii reînvie
chip şi lut, de aici şi până-n veac

trecuse şi viaţa mea precum mraniţa pădurii,
precum scoarţa cărţilor,
zidul ros al bisericii
şi toate cele care se destramă
să-mi coasă cămaşă de mireasă din apa râului,
să-mi sape fântână în gândul bătrânilor
să-mi taie sicriul din păduri ce nu mai sunt

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traiectorii paralele

Nu mă mai regăsesc în farmecele tale,
M-au consumat destul, hrănindu-le...
Era şi timpul să revin la realitate,
Trăiam de prea mult timp pe Marte...

Mă simt de parcă aş fi după moarte,
De când m-am reîntors la libertate...
Căci, lângă tine, mă simţeam legat
De tot ce ţine sufletul încătuşat.

De când m-am rupt din lanţurile tale,
Pot spune că mă aflu, în sfârşit, pe-o cale
Ce nu mă-nstrăinează de a mea natură,
Am mers deja prea mult pe arătură...

Era şi timpul să mă-ntorc la mine,
Nu mai pot spune că sunt plin de tine,
Simt, în sfârşit, că pot fi iarăşi eu...
Mi-ajunge doar un singur Dumnezeu.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (8 februarie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia-mă cu totul şi iartă-mă! Pentru când o să-mi fie frică şi-o să te trimit îmbufnată după uitare. Nu-i de mirare! Verile au furtuni şi dragostea asta-i păcătoasă nu vine după pofta timpului. Tu râzi şi iubeşte-mă! Şi nu pleca prea departe, ca nu cumva să te găsească până la urmă tocmai uitarea, după care te-am trimis..

Andreea Palasescu (17 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre vârstnici. Au trăit mult. Adeseori au fost păcăliţi şi adeseori au făcut greşeli. Şi viaţa, în ansamblu, e o treabă cam urâtă. Rezultatul este că nu sunt siguri de nimic şi fac toate lucrurile într-o măsură prea mică. Ei cred, dar niciodată nu ştiu şi poate tocmai din pricina acestei şovăieli adaugă întotdeauna cuvântul posibil sau poate. Mai mult decât atât, experienţa lor îi face neîncrezători şi îi determină să bănuiască numai răul. Îşi călăuzesc viaţa într-o măsură prea mare după consideraţii referitoare la ceea ce este util şi prea puţin după cele referitoare la ceea ce este nobil, căci utilul este ceea ce e bine în mod absolut. Nu au încredere în viitor. Parţial şi din cauza experienţei. Pentru că, majoritatea lucrurilor merg prost; sau, în orice caz, mai prost decât se puteau aştepta.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de Emil Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde foi de nuc

Foaie verde foi de nuc
Timpule, unde mă duc?
Că multe m-au părăsit,
De când am îmbătrânit
Şi m-am lăsat de iubit,
Obrajii mi sau lăsat,
Mă privesc doar cu oftat.

Că dragostea-i floare sfântă,
Când o ai nu-i preţuită,
Iar când ea te părăseşte
Vezi cum viaţa se ofileşte
Şi urâtul te-nveleşte,
Dragostea nepreţuită
Este o viaţă pierdută.

Dă Doamne, la om mult bine,
Suferinţe mai puţine,
Dă-i minte şi sănătate,
Dragoste şi bunătate,
Averea cei bună în toate,
Că viaţa este prea scurtă
Fă, să nu-i fie urâtă.

Foaie verde foi de nuc,
Toate vin şi-aşa se duc,
Dar omul ce are minte
Preţuieşte dinainte
Şi nu lasă la întâmplare
Dragostea cei lucru mare,
Căci viaţa fără ea
Îi urâtă ca moartea.

poezie de Valeria Mahok (11 februarie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâţa bătrână şi şoriceii jucăuşi (poezie pentru copii)

Dragi copii, vă povestesc
Pisicile ce păţesc
Când devin neputincioase
Trândăvind zilnic prin case.

Povestea-i adevărată
Şi copiilor arată
O pisică bătrânioară
Ce dormea zilnic afară.

Şoriceii, la-nceput
De pisică s-au temut:
Nu cumva... pe toţi să-i prindă
Şi o cursă să le-ntindă.

Şi fricoşi precum erau
Văzând că nu zice "miau"
Au tras-o întâi de coadă:
Dacă se mişcă, s-o vadă.

Şi pisica a simţit
Şi iarăşi a adormit
Zicând că e mângâiată
Şi de şoareci adorată.

Şoriceii, au văzut
Repede au priceput
Şi-au chemat mai mulţi să vină
Să se dea, pe trambulină.

Şi aşa au şi făcut
Se jucau foarte plăcut:
Pe pisică se suiau
Şi la vale se dădeau.

Greu este să fii bătrână
Să nu fii tare în vână
Să nu poţi fugi deloc
Fiind, bătaie de joc.

Şi pisica a răbdat
Nici măcar n-a mieunat
Dimpotrivă, îi lingea
Cu lăbuţa,-i împingea.

Şi ce mare veselie
Şoriceii toţi să ştie
Din tot satul să sosească
Aici să se veselească.

Unii, pe ea se suiau
De mustăţi că o trăgeau
Aşa mare veselie
Nu s-a existat să fie.

Şi bătrâna pisicuţă
A fost blândă şi drăguţă
Şi fiind prea bolnăvioară
Ia venit ziua să moară.

Şoriceii, au simţit
Că pisica a murit
S-au dat jos de pe pisică
Neştiind ce să îi zică.

Şi gândind ei ce să facă
Şi nemaiavând o joacă
S-au gândit: groapă să-i sape
Şi acolo să o-ngroape.

Şi aşa au şi făcut
Au săpat şi au tăcut
Pisica au sărutat.
Şi adio, ei, şi-au luat.

Cum să facă ei acum
Al pisicii ultim drum
Căci pisica: era grea
Şi din loc nu se urnea?

Hai s-o tragem de codiţă
De mustăţi sau de guriţă
S-o târâm până la groapă
Pe pământul ud de apă?

Şi pisica decedată
A mai mieunat... odată
Şoarecii, s-au speriat
Şi-au fugit imediat.

Şi de-atunci, n-au mai venit
Şi povestea, s-a sfârşit
Şoricei şi voi să fiţi
Şi pisica s-o iubiţi.

Pisicuţa, e frumoasă
Tânără şi drăgăstoasă
Toată ziua toarce lână
Şi în casă îi stăpână.

Când vede un şoricel
Se repede după el:
Şoricel închipuit
De pisicuţă gândit.

Dragi copii, să vă jucaţi
Pisicuţelor să daţi
Plăcerea de a trăi
Se juca şi a iubi.

Pisicuţele-s copii
Sunt micuţe jucării
Nu cumva să le loviţi
Răi la inimă să fiţi.

Şi eu am o pisicuţă
Este mare şi drăguţă
Îi vorbesc şi îmi vorbeşte
Şi din ochişori clipeşte.

Este-atât de drăgăstoasă
Când face tumbe prin casă
Că-ţi vine să te prefaci
Soricel, mic, să te faci.

Să iubim animăluţe
Căţei, şoricei şi mâţe
Viaţa să nu le-o-ntristăm
Dragoste, să le-arătăm.
Mulţumesc.

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache (18 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Pentru tine nu–i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să fiu struna aceea
Încordată dar blândă,
Dintr-o harfă ce mângâie norii,
Ce stau gata să toarne
Ploaia târzie peste pământu-nsetat.
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot s-ating obrazul curat
Al cerului tău,
Că atingerea mea
Îti va aprinde toate stelele,
Una câte una,
În noaptea ta grea...
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să-ţi mai văd o dată chipul,
Să-ţi mai mângâi o dată pleoapele obosite
Cu degete aspre de tot lutul din mine,
Că pot să-ţi mai şoptesc,
Cu glasul meu omenesc: Te iubesc!
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT,
Până când sunetul Şofarului
Va zgudui Înaltul,
Şi-atunci, ceea ce-a fost
Prea puţin,
Sau prea mult,
Va fi TOT.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (iulie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi Ranikhet sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulţi oameni şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd timpul, şi, astfel nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi mângâiere şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un sigur om: pe paznicul bungalowului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea, sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorei cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya şi le cutreieram în lung şi în lat, reluând necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi...

Mircea Eliade în Maitreyi (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, pâinea era chiar în faţa mea, dar mi-a fost prea lene să mă întind după ea, aşa că am fost cât pe ce să mor de foame! Mai mult decât atât, înaintea mea era o cană cu apă, însă era atât de mare şi grea încât nu m-am obosit să o ridic, preferând, mai curând, să mă las stăpânit de sete. Chiar să mă întorc pe o parte a fost prea mult pentru mine şi am lenevit toată ziua ca un câine.

Fraţii Grimm în Cei doisprezece servitori leneşi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta mi-e crucea! O duc cum pot

De ziua “TA”, din an în an,
Eu îţi transmit un «gând» răzleţ,
Ce are un «simbol şi un preţ»,
A unei «taine» de amor
Ce o păstrez cu prea mult dor,
Ca «Baciul» doina din folclor,
Cu ea în suflet am să mor
Dar... şi cu al tău dispreţ.

Am încercat, dat tu n-ai vrut
Să-ţi mângâi părul despletit,
De-un timp, prea des m-ai ocolit,
Să nu-ţi mai tulbur traiul plin,
De rătăcire şi declin
Şi să-ţi respect al tău destin
Ce ti-a fost dat, chiar de-i hain,
Să-l duci pân-la sfârşit.

- Asta mi-e «Crucea», tu o ştii,
Şi vreau s-o “car”, aşa socot,
Credinţa-mi spume c-am să pot
Chiar dacă-i grea, mai am puteri
Şi, sper, destule primăveri,
De-aceia te rog să nu-mi ceri
Să-mi schimb părerile de «ieri»
Că n-o s-o fac. Şi... asta-i tot.

Dispreţ? E un cuvânt prea dur,
Mi-ai fost şi-mi eşti un om de «crez»,
De-aceia-n suflet te păstrez
Ca prieten bun. Sincer, loial
Şi mi-ai rămas fără egal
In toate. Un “OM” raţional,
Aşa cum este ideal,
Dar... Lasă-mă să meditez.

Poate... cu timpul vei afla
Prin ce-am trecut, şi, încă trec,
Cu lacrimi zilele-mi petrec,
Ţi-o spun şi ţie şi, oricui,
Că nu cer « mila » nimănui,
O să mă zbat şi sper să «sui»
Până în vârful muntelui,
Pe mal n-o să mă-nec.

Îţi mulţumesc totuşi că vrei
Să mă ajuţi, aşa cum poţi,
Din rătăcire să mă scoţi,
Dar... Am şi eu destinul meu,
Uşor, sau dacă este greu
Eu îl urmez, îl «car» mereu,
Aşa cum o vrea Dumnezeu,
Să merg cu ale mele «roţi».

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofie părintească...

Mi-e atât de dor, de tata!
Şi de adepţii lui cei geniali...
Când sfaturi îmi dădeau pe îndelete,
Să-mi creioneze viitorul ideal.

El, tata, scriitor voia să ajungă,
Ca să deştepte lumea în jurul lui
Şi ştiinţa lui cu toţi neştiutorii s-o împartă;
Dar soarta capricioasă altfel a ales,
Când gândurile lui strigau, Progres!
Poate era prea mic în univers...
Mare, sigur este, pentru a lui fată.

- Prea bun, prea prost şi prea cinstit
Sunt şi am fost, îmi spunea tata,
Cu cine nici nu trebuia luat în seamă,
S-a profitat de bunătatea mea,
Şi am răbdat ca Iov, în viaţa asta,
Cui am greşit? Naiv se întreba,
Căci am plătit dublu şi-ndesat orice nimic,
De aceea vreau pe alţii să-i deştept la timp,
Deşi totul în viaţă e relativ.

- Ştiu multe, draga mea copilă,
Dar, foarte puţine, în acelaşi ritm,
Să te învăţ o viaţă întreagă
Şi tot nimic eu nu te-am învăţat,
Căci viaţa este o ecuaţie divină.
Ce suntem noi oamenii cu adevărat?
Poate aflăm, dar sus în ceruri.

- Atâtea întrebări mi-am pus în viaţă,
Îmi spuse tata, gânditor ca Buddha,
Arătându-mi o tâmplă obosită,
Şi atâtea răspunsuri am încercat să-mi dau,
Cât marea frunzelor căzute toamna,
Şi din enigmele vieţii nimic nu am aflat,
- Ţie, ce să-ţi predau?
Decât ce am citit şi experimentat,
Căci vieţii încă nu-i cunoaştem taina.

Ce suntem noi oamenii în univers?
Furnici pe-un muşuroi balşoi,
,, A fi sau a nu fi"
Ne întrebăm, ca Hamlet,
Neputincioşi în faţa sorţii,
De ce venim, de ce plecăm?
De ce iubim, de ce visăm?
Ce guri hrănim, în cer divin?
Când vom avea habar ce suntem
Şi pentru ce ne înmulţim?

Enigme şi iarăşi enigme,
Zbateri aiurea, fără de rost,
Dar ştiu, îmi spuse tata foarte serios,
Că trebuie să fim mai buni,
decât am fost...
Ăsta e marele secret!
În rest, cum venim, aşa plecăm,
Tot goi, tot proşti.

,, Nimic nou sub soare"

poezie de Valeria Mahok (20 noiembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!